II

Când își aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura română, puține și rari producții pot a-i opri cu plăcere; puține îndestulează mintea și inima: cele multe sunt copilării, cercări fără formă, a cărora preț stă numai în costul tipografiei și în încrederea ce au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a înțelege pe alții, trebuie gramaticile și lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, ești silit a ghici, ca cimiliturile dlui R. , înțelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.

Când mă aștept la vreo idee nouă, lămurită, izvorâtă din mintea română și scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemți, cu deosebirea însă că aceștia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, și ai noștri oprefac în logogrif . Unul preface toată limba în iune, altul în ție, altul în iu, altul în înt... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor.

Nu mai este iertat românilor a grăi românește, sub osândă de ignoranță; o mare parte din acei ce se încerc a scrie și-au dat cuvântul a schimosi ce este, și mulți vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiți, sub cuvânt că sunt procopsiți și au idei, cei neînvățați pentru cădoresc să pară învățați; nici unul nu gândește că limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, după rândul și spiritul naționalităților! Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creeze și să le împământenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvânt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învățații, nici lexicoanele.

În veacul al XVI-lea, când Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renașterea științelor și-a artelor, pedantismul amenința limbile de o soartă ce are multă asemănare cu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ținea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cât o carte era plină de sisteme, cu cât era mai neînțeleasă, cu atâta se părea mai frumoasă și mai sublimă! Pedanții se felicitau unii pe alții... era epoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care știa latinește, dar vorbea curat franțuzește; cum s-ar zice astăzi la noi, un om ce-ar ști franțuzește, dar ar vorbi, cu toate acestea, românește. Acest Rabelais râdea de pedanți, care despoia mereu latineasca vrând a schimosi franțuzeasca. De s-ar ivi pe țărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar rușina să zică și de noi că despoiem franțuzeasca, ca să schimosim româneasca.

Nu este din cale-afară a înmâna autorii ardelo-româno-moldoveni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulți din dlor vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele și scrierile vestite de astăzi; de pildă:

„— Mon ami, d'ond viens-tu a ceste heure? L’escholier lui repondit: De l’alme, inclyte et cèlèbre accademie que l'on vocite Lutèce.

— Qu'est-ce à dire? dit Pantagruel à un de ses gents.

— C’est, — repondit-il, — de Paris.

— Tu viens donc de Paris? — dict-il. — Et à quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?

Repondit l'escholier: — Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l'urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimilesamorabonds, captons, la bénévolence de l'omnijuge, omniforme omnigène sèxe féminin.”

Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un șir de oameni ca Rabelais, Pascal și autorii al XVII-lea și al XVIII-lea veac, pentru a se curăți de latinism și de italienism, și a se pune pe calea ei.

Ce este literatura de nu chiar expresia vieții unei nații? Înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă și legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizației, din aplecarea națională, din înrâurirea stării morale, sociale și politice; toate aceste elemente trebuie să se înșire delaolaltă. Când un popor moare, puterea literaturii lui este moartă; rămâne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui popor îndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuințată la lucrul nou nu-i alta decât o jucărie. Cine întrebuințează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cu gândul și cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decât haina unei ființe.

Dar ce este pentru națiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor și al momițăriei străinilor?

De mirare este că românii au început cu pedantismul, când pilda națiilor putea să le fie de învățătură. Italienii, spaniolii, franțuzii s-au dezbătut veacuri întregi în fașele pedantismului de tot felul, până ce, în sfârșit, și-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nu seamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credințele au luat prefacere și întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideile și a alcătuit odată cu noi nații și limbi noi, după întâmplările noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renașterii, nu-i alta decât reacția lumii în limbi, științe și credințe, și răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întâlnim

Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai ușor... Cuvântul e bogăția celor săraci, fără de învățătură. Iată câteva rânduri dintr-o broșură franțuzească scrisă de un român vestit, după o tălmăcire și ocomparație a două limbi, în chipul următor: italienește românește Campidoglio Capitoliu Nazione Națio Razione Rațio

Urmează broșura astfel: „Quelques citations mettront à mème de comparer et d’apprécier les ressources de la langue roumaine” ; de pildă: Italienește Chiama gli abitator' delle ombre eterne I l rauco suon della tartarea tromba! Românește Cheamă locuitorii eternelor umbre Raucul sunet tartareei trombe!

Altă pildă: „Lorsque du créateur la parole féconde Dans une heure fatale eut enfanté le monde Des germes du chaos...” (Lamartine — Le Désespoir)

Românește Când vorba mundiferă c-o ură creatoare A zis să fie lumea într-o fatală oare Din germenii lui Haos... (Eliad — traducție)

"En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux langues était la plus capable d'exprimer sa pensée, lorsqu'il entonna le chant du Désespoir...” etc. (sic!).

Cred că cea mai înțeleaptă limbă este limba care ajută pe om a-și tălmăci gândul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. Nu știu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumusețea tălmăcirii, dar mulți din noi, care suntem români, mărturisim în cuget curat și în frica lui Dumnezeu, că nu înțelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul și născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io și un lexicon de asemene... Alte nații au lexicoane ca arhive a limbilor; nouă, românilor, ne trebuie lexicon ca să putem înțelege ce se tipărește în românește, și când zic lexicon mă înșel: avem limba, gramatica, operele și lexiconul dlui E. ; avem limba, gramatica, operele și lexiconul dlui L. ; avem gramatica și limba dlui B. ; avem gramatica și operele dlui S. și alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere și lexicoane...

Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura română îmi aduce aminte de o producție care a făcut oarecare senzație în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fântână frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fântână ocheamă păstorii cu pietate, fântâna Lamartină. Noi, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei și ne-am încredințatcă autorul, plimbându-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, și că pe Martin, un urs vestit în munți, l-a luat drept dl Lamartine. Limba și pilda dlui I. R., fântâna lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptele sale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născut cu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, ce miroase de departe a mitologie.