III

Într-un ținut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenției ardelene. Moldoveni și munteni, pribegi ai tulburărilor din Țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă câte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de același port și aceeași limbă ca și a poporului nostru, sta măreț în lumina soarelui, și printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieșit din Blaj și din școalele Ardealului, tineret cu mare curaj și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate între surtuce și sucmane; frăție nu numai de sânge, dar frăție în trai și în obiceiuri, și în toate relațiile. Societatea în Principate, ca toate societățile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc și pe ierarhii; ardelenii, tolerați numai pe pământul ce-l ocupau până la 1848, și privind cu duioșie de peste munți la Țări, adică la Moldova și Valahia, alcătuiau numai o familie, și o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptați de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri și feciori de boieri, vițe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfățișătorii luptei în Principate, ai egalității drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăția aceasta, și mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori deboieri.

În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe câmpul Blajului... limba!... Inteligenții, frați și fii ai miilor de români adunați, de pe tribunele Câmpului Libertății, nu vorbeau românește, și vântul învietor al acelei zile mărețe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropșite și smulse din latinește pe care bieții români nu le înțelegeau nicidecum, deși le primeau ca semne de mântuire zicând: „o fi, dar... așa o fi!"

Într-o sută sau două de inteligenți ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbați i-am auzit grăind românește cu românii, și aceștia, când îi ascultau vorbind, strigau: „așa! așa e!”, iar nu „ofi... așa o fi!” Unul din acei doi zicea: „Ungurii vreu Unio!... Știți ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că pân’acum ei ne-au încălecat pe păr și acum vreu să ne puie și șaua în spinare!” Al doilea striga : „Uitați-vă pe câmp, românilor! — Suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem și tari, că Dumnezeu e cu noi!” — Dintre acești doi români, care grăiau românește, ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celălalt românii l-au numit cu fală împăratul munților.

Frații ardeleni se fălesc că au fost deșteptătorii României și restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în școalele latine din Ardeal; de acolo, peste munți, ca un puhoi, s-au revărsat în șesurile noastre și au dat mâna cu pedantismul moldo-român. Pedantismul moldo-român, mai mult superficial, a produs o literatură fără viață, expusă criticii, și care niciodată nu va câștiga dreptul de împământenire în sânul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cântece bătrânești), culese și scoasela lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea și fericirea României stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osândit a se împărți desăvârșit în două nații: una, latinească, a doua, românească; de aceea nici o carte nu se tipărește în Ardeal care să poată fi citită și înțeleasă de toată românimea.

Priveliștea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe Câmpul Libertății și citirea scrierii dlui A. Papiu (Istoria românilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au amețit capetele multor români cu cap, încât aceștia par a nu mai ști nici scrie, nici grăi.

Istoria dlui Ilariu e personificația unui sistem; această istorie nu poate sluji de învățătură românilor, căci sistemul limbii îneacă sujetul. Dacă șefii nu vorbesc limba soldaților, dacă învățații și autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe și în scrieri neînțelese?

Nu zic nimica despre spiritul dușmănos al Istoriei românilor..., socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni și mari din născare, și se vor acufunda iarăși în somnul lor adânc.