VIII

Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreșit va aduce prefacere serioasă în ortografie,am uitat noi, dascălii, deprinși cu literaturile străine, că ucenicii noștri, adică milioanele de români, îmbătrânise cu az... buche... ș.c.l., și prin urmare radicala schimbare bucureșteană și mai cu seamă cea ardeleană are un miros de străinătate și o grea înțelegere, ce resping răbdarea celor mulți cititori. Dacă literele chirilice sunt pecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituțiile întemeiate pe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare și vreme: idei și învățătură trebuie românului mai cu dorință decât buchea și cuvântul.

Cât despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem și să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie a plăcea fraților de peste Carpați. Petru Maior, știutor de gramatică ca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obștească a lui Klein, a lui Șincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericești cu deosebire că fraza și perioadele lui sunt mai grele la citit nu numai că (nu) și-au redus scrierile la strâmtele reguli gramaticale, dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cu toată îndrăzneala sa în întrebuințarea și introducerea cuvintelor nouă, nu a gândit la fel a îmbrăca limba română în haine latine, atipi slobodul umblet și armonia limbii pe vro sistemă, nu a gândit a înregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, după declinații și arme. Suindu-se cu cercetările lui până la principul lucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învățăm și să înțelegem bine cuvântul corect) vine din limba latinească ce s-a vorbit pururea în Italia; că limba română curge nu din latina corectă, ci dirept din cea latinească a obștei. Pe acest principiu istoric, Petru Maior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor,căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici în dialectele italice, nici în limbile gotice și slavone, și sunt totuși ale noastre (vezi fața 306-309 în Istoria pentru începutul românilor înDachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată din nesocotința legislatorilor noi comoară care dovedește putere ziditoare în sufletul neamului și menire de a trăi de viața sa însuși nu este de ajuns pentru a întemeia despărțirea noastră de latini: între limba noastră și limba lui Ciceron este țesătura ce ne leagă de limba obștească italienească, precum sunt legate și celelalte limbi surori de astăzi. Știința gramaticală îndatorea pe românii învățați a-și ocârmui scrierile și, prin urmare, a lucra la edificarea codului viitor al gramaticii române; dar de la știința gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meșteșugie ghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îl cheamă cu dreptul românii, era om cu multă judecată, deși de mare învățătură, își iubea prea mult neamul ca să-și schimbe limba; căci el zicea că „limba e neamul”, și mai zicea încă cu dovezi că românii nu sunt pogorâtorii limbii lui Ciceron; latina și româneasca sunt două pâraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănă una cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gândea la concluziile ucenicilor săi și la silnicia ce ne va face limba latină corectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă e înfrumusețarea și regulamentarea limbii latinești a obștii; limba românească corectă trebuie a fi regulamentarea și înfrumusețarea limbii românești a obștii limba ce se suge cu lapte de la mamă -adică codul ortografiei și al sintaxei, al prozodiei și al vorbei. „Cuvântul este al domnului, sau al conștiinței neamului întreg”, zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gând cu Petru Maior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci din contra le aduce când în „ție” ca moldovenii, când în înt, după placul urechii, când le lasă în forma primitivă la înmulțit sau la singuratic, fără îngrijire de declinațiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite și înavuțitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nici mintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodi pe a noastră. Rugăm pe frații noștri din oricare lature a prociti cuminte umilită Istoria pentru începutul românilor: nu stă în acea disertație elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde e nălucirea înșelătoare?... În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de familia românească prin limbă, cum e despărțit prin istorie? Sau în Valahia și Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gândul, ținta și șirul scriitorilor este de a rămânea în elementele române, pentru că aceste elemente sunt carnea și sângele, trecutul și viitorul neamului. Critica dar e o faptă română astăzi și de nevoie; când pâraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă și amenință cu înecare casele de pe malul lor, gospodarii își numără odoarele, le strâng și strigă de la un mal la altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decât dreapta judecată; dar cine scrie, cine se pune în fruntea națiilor, cu adevărată sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mișcarea, sufletul lui, toate sunt ale discuției; pentru acela ființa i se șterge; din om rămâne numai numele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deștepta citirea, dacă nu-i spune autorul cărții? — căci numele în literatură și înfuncții sunt titlurile ce ațâță recunoștința, iubirea sau dezgustul și disprețul publicului. Multe lucruri și multe cuvinte sunt încă în lume ce românii nu înțeleg: porneala limbii și noima criticii sunt două din aceste lucruri încă neînțelese.