III
Poporul e un mare neolog, când îi face trebuinţă; el răstoarnă sistemele învăţaţilor, când ele nu sunt întemeiate pe logică, şi îşi formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia. El cată a cuprinde în puţine cuvinte o lume de idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sărăcia gândului; prin urmare, tocmai în forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba latină.
Poporul împarte poeziile sale în cântece bătrâneşti, în cântece de frunză, în doine şi hore.
Cele mai multe balade ce le avem datează de la secolii XVI, XVII şi XVIII, precum: Toma Alimoş, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc.
Societatea de pe atuncea era războinică: toţi oamenii erau înarmaţi şi în picioare, toate ideile pornite spre luptă cu duşmanii ţării. Principatele noastre de-abia ştiau că au tractate cu ţările vecine: lovirile erau zilnice când cu leşii, când cu ungurii, când cu tătarii, când cu turcii şi, ce e mai trist, când chiar cu românii!
Arăturile se făceau cu o mână pe coarnele plugului şi cu una pe pală, căci tătarul sta la pândă în marginea ţării. Când tătarul prăda în ţară, românul găsea cu drept să-şi întoarcă paguba cu dobândă; aşa el era mai mult prin Bugeac decât pe-acasă.
Cântecele bătrâneşti adeveresc cronicile, însă cântecele au un ce care te mişcă până-n suflet; nu poţi sta în neuimire, când auzi pre Gruia Grozovan zicând:
Alei! tu, Ghirai bătrân,
Lasă cel hamger la sân
Că eu sunt pui de român
Şi nu-mi pasă de păgân!
Nu poţi să nu admiri calul lui Codrean, care când fugea: văile se limpezea!
Nu poţi să stai nesimţitor în auzul armoniei limbii poporului, când Toma Alimoş zice murgului său:
Aşterne-te drumului
Ca şi iarba câmpului
La suflarea vântului!
Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde românul intra în doi ca în doisprezece şi unde hanul tătarilor trimitea jalobă către domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, când se întorceau cu pradă din Ţara Leşească!
Însă roata norocului se întoarce! Starea Principatelor se schimbă; neatârnarea lor piere; poporul suferă, vitejia lui amorţeşte şi trece de la gloate la cete, de la cete la indivizi, şi prin urmare baladele strămoşeşti sunt înlocuite prin cântece de frunză, cântece hoţeşti.
