V

Albia literaturii noastre e atât de îngustă, că, de aş zice că mai nici o scriere nouă nu posedă condiţiile unei scrieri nemuritoare, aş zice un adevăr supărător pentru tagma literaţilor, şi adevărul, de când lumea, umblă cu capul spart, însă mărturisesc că, privind babilonia limbistică din zilele noastre, mă îngrijesc pentru viitorul nostru literar şi mă mângâi numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi loc de scăpare în poezia poporală!

Îmi închipuiesc că sunt un străin sosit în Moldova sau în Valahia, cu dorinţa de a studia istoria, datinile, natura şi geniul neamului românesc. Cumpăr o bibliotecă întreagă de cărţi scrise în felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică etc.

Deschid o carte istorică, şi văd în ea nume, date, pomeniri de războaie, însă nici o idee de mişcarea socială, de instituturi, de gradul civilizaţiei diferitelor epoci. Nemulţumit, mă duc să vizitez monumentele, doar voi descoperi un vestigiu din lumea trecută; monumentele lipsesc! Mă întorc deci la limba şi la literatura de astăzi! Aicea mă cuprind fiori de gheaţă!

Gramaticile îmi par nişte seci disertaţiuni de limbistică latină, franceză, italiană... însă nu adevărate gramatici româneşti.

Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original.

Unde este dar românismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român?

Din întâmplare mă primblu într-o zi într-un iarmaroc şi deodată mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul.

Iată un om cu fizionomia veselă. El intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută, şi se pune a cânta. Mulţime de oameni se îndeasă împrejurul lui şi îl ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!... Ochii-mi se deschid; o naţionalitate întreagă se dezvăluie în graiul, în hainele, în tipul antic, în cântecele acelor oameni.

Lăutarul cântă:

şi dinaintea mea se desfăşoară un tablou care mă încântă; mai pe urmă lăutarul, vrând să mă aducă în extaz, începe balada Mioriţei:

Şi când el sfârşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi; rămân convins de naţionalitatea română, de geniul român, de adevărata literatură română.

Înţeleg dragostea românului pentru ţara lui; îl înţeleg de ce zice el:

Înţeleg puterea legăturilor de familie, când el suspină în modul cel mai poetic:

Iată poezie! iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii!

Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul ei este din rai!