II

Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieții nouă, iuțeala sângelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simțim! dar sunt ceasuri când inima se întoarce în urmă și ș-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai strașnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viață nu moare niciodată; nevrednicia se șterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală și folos în cronicile țării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?... trecutul dar îi mort și de tot mort. Până a nu arunca țărâna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dânsul; nu se întâmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viață fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieșii se strâng, se uită încă o dată la dânsul, își aduc aminte numai de bunele însușiri ale răposatului și, spre vecinica ziua bună, cuvântează un frumos și creștinesc: Dumnezeu să-l ierte!

Așa zicem și noi: Dumnezeu să ierte trecutul, întâi pentru că a murit, și al doile pentru că suntem ca megieșii cei buni și am scociorât în viața lui ce-a fost mai bun.

Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre... adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic al părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi, tinerii de la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați barbarie, vom fi judecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor și a opiniei mulțimii, opiniei, armă nouă ca și cuvântul cu care am îngropat părinții noștri, și care la rândul nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... așa... încât mii de ani n-a preface-o.

Rămășița trecutului, ce întunecă când și când o parte din viața noastră zilnică, se rărește, Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiat iute, fără a avea vreme de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește zi pe zi rădăcinile și preface codrul în curătură , curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare.

Dar strămoșii noștri, săracii, cu ce să-i mângâiem? Florile care aș vrea s-arunc pe țărâna proaspătă a trecutului sunt culese nu în viața lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice, care ne-au legănat în fașură. Multe s-au dus, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele! fricoase, rușinoase, ele se ascund și se pierd de frica bontonului. În stârpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul , nici condițiile civile, morale, politice sau sociale ale vremii de atuncea, ci numai fizionomia casnică, viorelele și toporașii îngropați în risipa codrului. Nu numai le doresc, dar i le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu ne mai leagă cu trecutul, și fără trecut o societate este șchioapă. Națiile care au pierdut afiliația năravurilor părintești îs nații nestatornice sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele boierești; să mărturisim un adevăr adânc, ele s-au depărtat de fizionomia poporală, pre cât s-au depărtat de tradițiile boierești; în vreme ce în zilele părinților noștri obiceiurile acopereau sub o singură mantie toate treptele poporului moldovan. Credința, vorba era una la boieri și la plugari; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie adâncă desparte boierul de astăzi de popor; acea prăpastie să cheamă știința; pe cât boierul crește în idei și în învățături, pe atâta poporul rămâne în urmă. Pe vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt boier, se înțelegeau amândoi în limbă și în idei, astăzi înțelegem poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decât o studie curioasă, morală sau pitorească. Pentru părinții noștri, studia pitorească nu era pe lume.

Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege viața părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă și omoară în țările române închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decât din neștiința tradițiilor vieții strămoșești. De abia născuți la lumină, nu ne uităm la leagănul copilăriei noastre, am ajuns în halul poeților, învățaților și teologilor imperiei răsăritene; sau pentru înțelegerea versificatorilor, gramaticilor și neologilor moldoveni, ardeleni, bucovineni și bucureșteni suntem Trisotinii și Vadiușii veacului al 19-lea.

Pentru cei ce nu ar înțelege ideea mea, i-aș întreba cine oare citește nămolul de poezii, ce se nasc ca muștele vara pe toată ziua?...și cui nu-i place un cântec poporal editat de prietenul meu.

Adevărat, filomela îi cuvânt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut și elementele fac bine în paginile poeziilor văduve de cititori. Dar ce folos! limbajul, geniul, inspirația și filomela cu suavele ei modulații plângeferi nu ne încântă sau pentru că sunt străine, iar nu române, sau pentru că suntem încă prea barbari, și nedemni de lirele acestor armonioși, deși neinteligibili orfei

Ne învârtim într-o dilemă grea; sau sunt poeții de astăzi prea sublimi pentru noi sau suntem prea proști pentru accentele divei armoniei nouă și dar în tot chipul poeții scriu în deșert; însă nu așa, poezia adevărată este și a fost răsuflarea națiilor, inima popoarelor; fieștecare nație are organizația sa; în acea organizație întră limbă, haine, tradiții istorice sau casnice, obiceiurile care dezvoltesc plecările bune sau rele, în timp ce tăria lor pe un pământ și cu înrâuririle sufletești și sociale se numește naționalitate. Cei care cântă latinește, franțuzește, italienește, englezește sau măcar chinezește pot plăcea pedanților, dar nu-s poeți români: ''Mioara, Năframa, Mihul ''(balada), Bujor, Toma lui Moșu, Codreanul vor trăi cât va fi un român pe lume, iar poeziile D. D... D. D... D. D... D. D... vor trăi vremea cerută ca să putrezească un colț de hârtie, sau cu mare greutate și cu cheltuială să treacă de la librăria dlui Nica la cofetăria lui Vasile.

Încheierea mea este în puține vorbe, ceea ce se face pentru balade, trebuie să se facă și pentru toate tradițiile noastre; cântece și tradiții fac una, ele se tălmăcesc și se întregesc.

Izvorul adevăratei literaturi este aicea; dacă aș fi poet și mai ales poet mitologic, aș edita întâi mitologia română, care-i frumoasă ca și acea latină sau greacă și care nu-i bătrână și purtată ca o rufă lepădată, și ar fi înțeleasă de tot omul ce știe numai românește.

Am ajuns departe-departe și nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului, precum se face la ceasul morții portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, și hainele, limba și obiceiurile societății moldovene de ieri se vor acufunda în uitare; cu ce vom fabrica oda, drama, vodevilul sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria, dacă nu vom cunoaște sufletul mortului? Ce va putea fi propășirea dacă nu vom ști de unde a pornit? Ce mângâieri putem simți noi, ostașii propășirii, dacă nu știm mărimea luptei? Ce soi de părinți vom fi, dacă lepădăm clironomia părintească: cântecele mancilor , stahiile nopților, poveștile chelarilor , prieteșugul țigănașilor, ocara și zaharul jupâneselor, greceasca dascălului și câte și câte obiceiuri și credințe, care s-au dus și n-or mai veni, sunt legate cu viața politică și morala obștească, istoria filozofică a vremilor trecute?