IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc... cu cât vremea trece mai iute și le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înțelegem viața de la țară; părinții noștri singuri o cunoșteau. Vara și iarna, porțile curților scârțâie, orzul și ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivnița era plină până în gât de vin vechi, de Odobești și de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împușcăturile feciorilor boierești se adunau când la unul, când la altul. Țiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii așezați pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; își zvârleau în sus fesurile și se sărutau cu lăutarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boierești de țară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la țară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic șade două sau trei luni între gazete, reviste și publicațiile nouă ale Parisului și ale Iașului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când și când câte o rară vizită întreiește mai mult decât împrăștie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finișoare; nici că se mai învârtește prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung și când pornesc... Verdeața câmpului se cuprinde în iarba din ogradă... umbra copacilor... în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul și cucoana se întorc în colbul Iașilor, și nouă luni suspină iarăși după petrecerea și frumusețea de la țară.

Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credințele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca și casa; fracul ne-a deșteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca și piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi jumătate de râs; fudulia părintească era măreață, pompoasă și boierească, a noastră îi oțărâtă; veselia cuprindea știuții, cunosuții și necunoscuții; se vedeau și erau prieteni; noi suntem reci și cât s-ar putea mai străini unii de alții; șlic și șlic se iubeau, noi nu știm dacă sub oricare frac este un om; de aceea prietenia în acea vreme era multă și șaga lungă, astăzi prieteșugul îi rar, dar șaga îi mai bună; cu șaga, cu veselia și traiul de atunce numai țara putea să placă părinților noștri, salonul îi nou ca și noi. Cu cât erau slobozi și șăgalnici cu femeile în adunărilelor, începute și sfârșite cu mese mari și lăutari, cu atâta suntem politicoși și rezervați cu damele, gluma, și inima groasă era duhul de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi măcar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul și raposatul Șuster-bal de la Pârlita... câte și câte alte obiceiuri care nu le știu, nu vorbesc de vremile încă mai vechi unde echipajurile jupâneselor erau un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor — un cal umblător, cofetăriile — orachierie-cârciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu și luau un covrig până a nu merge la Divan; aceste vremi sunt timpurile eroice, adică fabuloase, ale societății moldovene.

Socotesc în opinia mea că mult aș face pentru luminarea istoriei, pentru dezvoltarea adevăratei literaturi naționale, de aș putea culege, zi de zi, ceas pe ceas, impresiile, hainele, traiul strămoșesc, sau măcar de aș putea ținti gândul oamenilor de talent a o face.

Nu numai că nu-s bătrân... dar încă sunt tânăr de la 1835... și tot îmi aduc aminte de câteva lucruri. Una din cele mai vii întipăriri ale trecutului îmi este serbarea zilei-întâi mai. Dacă aș fi cât de puțin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă serbare națională cu sărbătoarea unei dumnezoaie a câmpiilor latine de pe vremea strămoșului nostru Traian și suitorii lui până la bunul Evandru; de nu mai jertfim pe altar un miel, fruntea turmei, și o juncă albă, fudulia imașelor, de nu mai dăm zânei colive făcute de miere și fructe de făină în ziua aceasta, dar obiceiul tot a păstrat florile și veselia. Fie această zi serbarea Maiei sau, precum îmi place a gândi,a (zeiței) Floris, câți flăcăi și câte fete mari sau codane în țările românești, toți și toate se împodobesc cu flori, care la pălării, care la codiță, care la sân; Moldova, Ardealul, Țara Muntenească în acea zi sunt flori mișcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se piaptănă și în zori de ziuă când Flora, vreau să zic zi-întâi mai, surâde (mă rog de iertare), văile clocotesc de chiote, pocnete de frunze, de râsuri, de fluiere și de cimpoaie; fetele aleargă prin pădure după flori, băieții — după fete; mesele se întind pe sub copaci, doinele răsună, pe coastele dealurilor nevestele șed la vorbă, iar seara o horă neobosită se învârtește la scrânciob în preajma crâșmei.

Deși boierii, părinții noștri, erau moldoveni, viața câmpeană fiind adevărata lor viață, sărbătorile aveau tot aceeași primire în curtea boierească și în bordeiul sătesc, epocile mari ale anului, adică sărbătorile bisericii și serbările obiceiului, erau bucuria boierului și bucuria țăranului, precum umbra, urletul câinilor noaptea, stahiile și strigoii (nu de la Teatrul Național, dar strigoii de la sf.Andrei) îi umpleau de speriat pe amândoi.

La zi-întâi mai era huiet mare în curțile boierești; țiganii, până și bucătarul, se fuduleau în cămașe din întâmplare curate, chelarul, chelărița, lăptărița, surugiii, oamenii ogrădași, albi ca omătul și rași; ograda se mătura, țigancele de prin casă n-aveau încă vreme să rupă rochiile roșii și tulpanele galbene de la Paști.

În sfârșit, toată casa era plină de mișcare, toate fețele pline de bucurie; în asemene zi, jupânesele de la camară țipau și nu prea băteau, cucoana da două palme în loc de trei; după mult învălmășag și amețeală a nenumăratelor slugi, trăsurile cu cai împovărați trăgeau la scară: în una se suia cucoana, cuconul și arnăutul cu ciubucul, în alta jupâneasa cu vutca și dulcețile, în alta sofragiul cu talgerele, cuțitele, tacâmurile și țigănașul clasic, în alta stolnicul cu vinul, cafeaua și pâinea, în alta bucătarul, în alta proviziile și, în sfârșit, slugile; femeile și cuconașii. De se întâmplau musafiri, precum și era obiceiul, adunarea nu se mai număra, drumul se acoperea de trăsuri, strânsura cu răcnetele, chiotul ei semăna a o nuntă de cele huioase, precum numai părinții noștri știau a le face; călăreții, baloanele , brașovencele și căruțele ajungeau într-o poiană mare și frumoasă în mijlocul codrului, unde iarba (e) frumoasă ca mătasea și în vârv se găitănește , nu departe de un izvor rece, în care sticlesc fedeleșele cu vin. Mesele se întind după o dulceață, masa boierească, masa jupânesei, a feciorilor, masa oamenilor și masa țiganilor; sub poalele codrului verde se vede un foc uriaș, și împrejurul focului bucătarii asudați muncesc cât pot: mieii întregi se întorc în frigări de lemn, iar pârpălacul umple pădurea de miros. Lăutarii cântă, lăutarii, bucuria inimilor, veselia urechilor părintești, tot soiul lăutarilor de astăzi, care numai la vedere ne umpleau pe noi de spaimă și frică, ca buhaiul urător în ajunul Anului Nou.

Boierii se puneau la benchetuit și-i trăgeau o veselie mai homerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuții dau din puște, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârșite și cu ochii înecați în amor, slugile huiau și se băteau în capete, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot și o amestecare nespusă.

La întoarcere, popasurile se îndeseau, închinarea paharelor era un act serios și beția — o faptă măreață.

Generația noastră îi posomorâtă, lumea era zgomotoasă și cerul neguros, când ne-am născut... O zi îi ca și alta; nici una nu se așteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulțumire deosebită; ar veni sau nu, tot atâta ne-ar fi. Bucuriile și necazurile oamenilor trecuți nu le înțelegem; Anul Nou sau anul trecut, zi-ntâi mai sau altă zi, tot același urât ne aduce, tot același sacalâc ne lasă; petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, țiganii, femeile și huietul, petrecerea noastră e gândul posomorât; balurile, care țin loc de adunările cele vechi, seamănă pe lângă ele o îngropare. Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câteodată să iubim, facem... o experiență... o studie a inimii...! Sunt douăzeci de ani de când n-am mai văzut o zi-întâi mai cumsecade... Și nici voi mai vedea. De-abia se simte în ziua aceea o mișcare moale; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o țară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaște; străinătatea se oploșește între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câștigăm în propășiri, cu atâta pierdem în relațiile private.