II.

Soarele bătea de cătră amiază de pe ţancul Măgurii. Ridicând ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei Dar asta era o părere, căci sub soare lunecau pâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şi abia adia vântul aducând în ogradă, ca pe nişte fluturi târzii, cele din urmă frunze de salcie şi mesteacăn. Se auziră pe drumuşor tălănci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu cârdişorul de oi şi cu cele două vaci. Vitoria îl auzi răcnind şi suduind încurcat, aşa cum îi era obiceiul, pe când vâra animalele în ţarcurile lor pe poarta din fundul gospodăriei spre munte. Lăsând la o parte furca, femeia chemă cu glas cântat:

— Minodoră, fată hăi!

— Aud, mămucă, răspunse fata din şandramaua de sub păretele de la miazănoapte.

— Lasă. fată, fuşalăii şi caută şi de altele. Văd că vine argatul înainte de vreme. Trebuie să se fi întâmplat ceva.

Fata se arătă sprintenă, cu cămaşă albă şi catrinţă neagră vrâstată roş. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rânduiala fecioarelor. Era desculţă, ciuboţelele cu potcoave galbene şi cu vârfuri de glanţ5 cumpărate de la Gheorgheni le ţinea numai pentru hore şi nunţi şi pentru drumurile la târg.

— Ţie nu ţi-i foame? întrebă Vitoria oftând şi privind într-o parte aţintit.

— Nu mi-i foame, răspunse râzând fata. La cine te uiţi, mămucă? îl vezi pe tata?

— Îl văd, răspunse nevasta suspinând. Cine ştie pe unde va fi fiind, singur şi flămând. Dă fuga la fântână şi adă apă. Aţâţă focul şi pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo două ouă. Scoate nişte brânză în scăfiţă. Pentru argat caută de cea mai iute.

— Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură şi smuncind cofa goală de pe fundul ei.

Mitrea se strecură în ogradă pieziş, pe portiţa vitelor. Era un om fără vârstă, scund şi cu ochii şterşi. Zâmbea încremenit cu obrazu-i spân. Ducea din când în când o mână cu gheare în păru-i roşcat, buhos şi bătucit.

— Ce s-a întâmplat, Mitre?

— Cum?

— Ce s-a întâmplat?

— Nu s-a întâmplat nimica

— Atuncea de ce ai venit aşa devreme acasă?

— Ha?

— De ce ai venit aşa devreme acasă?

— Apoi am văzut că pogoară alţi oameni din poieni oile şi vacile; le-am pogorât şi eu. Zice că are să vremuiască.

— Cine spune asta?

— Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbrăvencile6 zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar mai ales m-am uitat la un nour cătră Ceahlău. Nouru acela-i cu bucluc. De-acu vine iama. Şi eu te poftesc pe dumneata, stăpână, să-mi dai tohoarcă7 şi căciulă şi piele pentru o păreche nouă de opinci. De-acu-i gata. Întâi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul râpilor.

Mitrea vorbea bolborosit şi din fundul gâdejului. Pomenind de iarnă şi de lupi, se holba fioros. Vitoria simţi un fior prin spate. Minodoră aşeză cofa cu apă la locul ei şi începu a râde.

— Am auzit că te-nsori, bade Mitre.

— Ha?

— Am auzit că te-nsori.

— Da’ nu mă mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela! M-aş mulţămi şi c-o vădană, ori cu una care a făcut copil de fată mare. Dar până n-oi avea oi destule, nu găsesc. Azi îi lumea rea şi femeile-s fudule. Da’ nu-mi daţi?

— Ce să-ţi dăm?

— Apoi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că de-acu se cheamă că vine iama.

Stăpâna strânse din umeri. Omul se aşeză mormăind pe colţul prispei. Fata aţâţase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă şi-l aşezase pe pirostrii. Zvârlise în el un pumn de făină; presărase sare. Deodată vântul trecu şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmă. Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea zvon. Înălţând fruntea, Vitoria simţi adiere rece dinspre munte. Şuviţele castanii din jurul frunţii i se zbătură. Clipi din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată costişa, în gospodăriile răzleţe, se auzeau chemări şi îngânări de glasuri. Cânii începeau să zăpăiască. Coloane le de fum se aplecau împrăştiindu-se pe faţa pământului.

— Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. Treci, fată, înlăuntru şi fă focul în horn.

Cu mişcări iuţi, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare.

— Mămucă, strigă fata, iese fum. Trebuie să fi făcut o dihanie cuibar în hogeag.

— Asta se poate; să se suie Mitrea pe casă.

— Bine, să mă sui, da’ întâi şi întâi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că vine iarna.

— Aşa este; scoate, fată din casa cea mică ce-i trebuie holteiului istuia şi leapădă-i toate în braţe, ca să se suie cu ele la hogeag.

— Da’ nu mă mai sui eu cu ele. Ce să fac la hogeag?

— Să strici un cuibar de stănci.

— Bine, am să-l stric, da’ să-mi daţi ce mi se cuvine.

Bombănind, Mitrea aduse scara, pe când fata scotea din odaia nelocuită de peste tindă, din mirosuri grele de piei şi brânzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare şi i le lepăda pe prispă:

— Na tohoarcă! Na opinci!

Argatul se suia domol pe scară şi de sus îşi întindea într-o parte gâtul, ca să vadă dacă nu-i înşelat. C-o prăjină lungă cotrobăi în hogeag şi fumul izbucni, abătut de vânt într-o lăture. În câteva clipe, uneltele de bucătărie de sub şandramaua şubredă de-afară îşi luară locul în tindă, pe prichici şi-n jurul hornului.

Cofa intră la locul vechi după uşă. Mitrea coborâ gâfâind, căută ulcica, o cufundă în apă şi bău cu sete, pufnind, apoi deşertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să cerceteze şi să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.

— Nu vine… şopti cu îngrijorare gospodina.

— Cine? tătuca? întrebă fata înfricoşată.

— Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare.

— Cine are să plece?

Femeia nu răspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată. Soarele pierise, lumina se împuţinase şi vântul şfichiuia, din când în când, fulgi care dădeau domol în tindă, se topeau şi dispăreau într-o clipă. Fata pregătea repede prânzul. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Mitrea c-o scăfiţă de brânză şi c-o ceapă.

— Desfă palma, să-ţi pun ş-oleacă de sare… îndemnă ea. Apoi cercă ouăle fierte şi le scoase din ulcica lor c-o lingură de lemn într-o strachină cu apă rece. Se opri din robotit şi se uită cu îndoială spre Vitoria.

— Dumneata nu mănânci, mămucă?

Femeia clătină din cap.

— Argatul s-a dus la şura lui să mănânce, urmă fata, în şoaptă. Aşa are obicei, ca să nu-l vadă nimeni.

C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte, cu faţa umbrită de întristare, cu umărul rezemat de horn.

Vitoria îşi trase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sâni, privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor. Din când în când învăluirile de vânt de deasupra satului păreau că se alină ş-atunci se auzea sunând cu zvon mare, sus, sub nouri, pădurea de brazi.

Într-un târziu privi cele din apropierea ei.

— Tu ce faci, fată?

— Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunse Minodora.

— Ba tu să mă leşi cu ale mele şi să mănânci. Tu nu ştii câte am eu, nici câte gândesc. Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii. Mănâncă şi mai ales nu te gândi la lunganul acela al dăscăliţei. Are un nas, drept după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece şi cu vorbe delicate de pe-acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ţi baţi şi să-ţi scuturi perinile şi lăicerele de zestre, căci, în câşlegile8 ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un român aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine.

— Mămucă, nu te supăra pe mine şi nu mă urâ… murmură cu lacrimi fata.

— Oricât ai lăcrăma, să ştii că ginere ca feciorul dăscăliţei nu-mi trebuie.

— Mămucă, să nu mă dai după urât şi după bătrân, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata.

Vitoria îşi trase iar broboada pe gură şi rămase neguroasă. Târziu, când conteni zloata vorbi iar, cu mai puţină asprime:

— Ţi-am spus să mănânci.

Fata se supuse şi dezveli masa. Nevasta se ridică în picioare, îşi pături pe ea catrinţa şi-şi strânse sub sâni bârneaţa. Apoi intră în odaia din dreapta şi-şi schimbă broboada. Trase în picioare colţuni9 groşi de lână sură şi ciuboţele. Îşi frecă palmele cu busuioc şi-şi netezi pleoapele. Îşi luă pe umeri un sumăieş10.

— Eu mă duc la părintele, zise ea. Trebuie să trimit scrisoare lui Gheorghiţă. Vezi de găini să nu se culce flămânde, şi scoală pe argat. De bună-samă s-a învelit în tohoarcă şi doarme cu căciula peste ochi.

— Da, mămucă, răspunse fata cu fruntea plecată.

Vitoria mai căută un băţ de corn după uşă şi trecu spre poartă. Vântul se alinase şi vremea sta a ploaie, fără lumină, cu nourii coborâţi.

Fata se mişcă pe gânduri din locul ei, ca să treacă în ţarcul vitelor, să trezească pe argat. Pe obraz îi apăru un gând ş-un zâmbet. Mai întârzie puţin, ca să curăţe blidele şi să măture fărmăturile sub vatră. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenuşiu de mâţă, cu ochi rotunzi, şi-şi ceru dreptul de lapte c-un mieunat subţirel. Minodora puse lângă fărmături scăfiţa ştirbă şi turnă în ea câteva picături de lapte. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe prichici şi jos începu a linchi cu limbuţa-i trandafirie.

Umblând cu lumina-i de gânduri în ochi, fata îşi făcea planul. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are şi alte treburi. În acest răstimp, poate trimite pe Mitrea după Jănică, băiatul învăţătorului. Îi place cât de repede scrie şi cum se uită la ea cu nişte ochişori de drac, negri ca două măsline. E bun cărturar, învaţă la liceu la Iaşi, într-a patra clasă, şi învăţătorul vra să-l facă doftor. Îşi aduce el singur cerneala şi hârtia şi s-aşează la masă înaintea oglinzii. Întâi se uită să-şi vadă mutra şi pieptănătura pe urmă se întoarce aţintit la ea ş-aşteaptă, cu condeiul gata.

Ea s-a gândit de mai nainte ce-are să spuie în scrisoarea cătră Ghiţă Topor şi cum are să spuie. A aflat ea nişte vorbe frumoase care au să-i placă. Şi le murmura singură, privind spre motănaş.

„Pun condeiul pe hârtie Şi încep cu dor a scrie; pe hânie gălbioară, cu dor de la inimioară.

Şi te-ntreb de sănătate, că-i mai bună decât toate.”

Mai sunt şi altele. La urmă trebuie să puie aşa: „Cu jele mă închin la fala dumnitale, eu, Minodora Lipan.”

Îi plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu, căci scrie frumos şi nu întârzie. Îi scârţâie peniţa pe hârtie. Şi pe urmă-i citeşte zâmbind. Alţi scriitori din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i scrisoarea lor şi ea vrea să trimită o scrisoare a ei.

— Mai vrai lapte? întreba ea pe motănaş.

— Mai vrau, răspunse el subţirel.

Ea-i turnă încă un firişor, apoi, c-o îngânare de cântec, se grăbi afară, ca să trezească din tohoarcă pe Mitrea argatul.