III.
Vitoria Lipan se îndreptă spre biserică pe ulicioare lungi şi cotite, apoi pe cărări printre grădini. Luneca din când în când prin mâzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrişul şi nisipul sorbiseră zloata. Biserica era aşezată pe-un dâmb, cu ţintirimul împrejur. În apropiere, în dreapta, se ridica gospodăria părintelui Dănilă, cu case, şuri şi heiuri11. De partea cealaltă a bisericii mai era o căsuţă, ca o ciupercă singură pe toloacă12. Acolo trăia baba Maranda. Vitoria avea treabă şi cu dânsa. Întâi se duce la părintele, să-i alcătuiască răvaşul. După ce înserează, trece la baba Maranda, pe întuneric, ca să n-o vadă nimeni.
Ca să-şi pregătească toate din vreme şi cu rânduială, ocoleşte pe la crâşmă. Intră pe dindos, ca să nu mai aibă schimburi de vorbe cu unii şi cu alţii. Toţi o întreabă de omul ei. Ea trebuie să strângă din umeri, simţindu-se umilită şi ruşinată. Cu toate acestea râde şi le răspunde ager.
Acuma însă n-are gust de vorbă. Pofteşte la dânsa, în odăiţa de din dos, pe domnu Iordan, crâşmar cuviincios cu obrajii rumeni şi cu pântecele mare abia stăpânit de chimir. El vine numaidecât, răzbind anevoie pe uşa scundă şi îngustă. Îi dă o gărăfioară verde, să i-o umple c-o litră de rachiu de cel bun. Cere hârtie şi plic pentr-o scrisoare. Vâră gărăfioară verde în sân şi poartă cu mare grijă între două degete ale mânii stângi, lângă piept, plicul şi foaia învelite într-o bucăţică de hârtie neagră. Aşa suie la casa popii şi cânii o întâmpină repezindu-se spre poartă buluc, cu larmă de lătrături.
Ea dă glas şi bate cu braţul în poartă. Iese un argat buhos din bucătărioara din lăturea caselor celor mari. Se stropşeşte la câni, îi suduie şi zvârle în ei cu scurtături de lemn, pe care le caută la întâmplare aplecându-se în juru-i. Vitoria trece pe cărare la casele cele mari şi intră la cucoana preoteasă. Totdeauna, în zilele de lucru, o găseşte la stative, alegând scorţuri. E palidă, subţire şi uscată şi întruna se tânguie c-o voce slabă că nu-i prieşte aerul de la munte. Ea-i de loc din părţile deschise de la Prut, ş-acolo lumea-i altfel, între holde şi-n soare. Aici umblă şi vara cu caţaveică şi nu se mai poate încălzi. De douăzeci şi şase de ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Şi părintele Irimia Iliuţ şi presvitera Măria acuma-s bătrâni şi nu mai pot călători cătră ea în munte. A dat soţului ei, părintelui Daniil, şase copii, toţi băieţi şi toţi voinici, cu obrajii pietroşi. Învaţă pe la şcoli, le merge bine la câmpie şi mai ales le merge bine la munte. Toată sănătatea şi tot sângele cucoanei preoiese Aglaia au trecut în ei şi sporesc cu dobândă.
Vitoria îi dă bună sară; fi sărută mâna. Cucoana preoteasă îi răspunde cu vocea-i bolnavă:
— Dumneata, Vitorie, ai treaba cu părintele.
— Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinţia sa şi să-mi mai scrie un răvaş.
— Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat A mâncat, ş-acuma s-a fi hodinind.
Se deschise o uşă şi s-auzi un glas gros:
— Care-i acolo?
— Noi suntem, părinte Dănilă.
— Aha! dumneata eşti, Vitorie. Pofteşte încoace.
Părintele Dănilă Milieş deschise larg uşa, ca pentru sfinţia sa. Îşi desfăcu şi braţele şi-şi flutură barba pe deasupra pântecului. Era un om mare şi plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strâns pieptănat şi împletit în coadă la ceafă. Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor. Vitoria intră şi închise uşa după dânsa. Preoteasa rămase singură cu stativele şi-şi aplecă mai tare fruntea pe alesături, în umbra amurgului.
— Ai nevoie de vreo scrisoare? întrebă părintele. Şezi, iaca aprind lampa şi ţi-o scriu numaidecât.
— Şi de asta am venit, părinte Dănilă, răspunse femeia, şi mă aduce şi altă nevoie, pentru un sfat.
— Bine; s-ascultăm; ce este?
Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul şi foaia albă. Stătu puţin în cumpănă, plimbându-şi ochii asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă.
— Părinte, vorbi ea cu stăpânire, nu ştiu ce s-a făcut cu omul meu. Am început să am grijă.
Părintele Daniil îşi arătă dinţii puternici şi răspunse cu voie bună:
— Ce grijă? Caută-ţi de treabă. Omul se află la afacerile lui. Mâni-poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Îţi aduce de la Piatra o casăncă13 nouă de mătasă.
— Bine ar fi să fie cum spui sfinţia ta. Eu socot că are o pricină, de aceea întârzie.
— Ştii ceva? ai oblicit ceva?
— Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am ajuns eu să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.
Părintele Daniil râse:
— Cunoaştem asta şi nu ne pare rău.
— Aşa că eu, deşi-s femeie proastă, am numărat pe degete zilele. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu bine şi s-a întors în locurile pe care le are năimite. Le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n târg la Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatra, şi după douăzeci de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atâta.
— Cum se poate? Asta n-am ştiut.
— Apoi, părinte, sfinţia ta nu eşti soţ şi n-ai nevoie să ştii. Durerea-i la mine şi socotelile acestea numai eu le fac noaptea, când îs singură trează ş-aud numai greierul din vatră. Acu, astă-noapte, am avut şi semn în vis.
— Lasă visurile. Îs mai mult înşelări.
— Câteodată poate-s înşelări; dar aicea îmi răspund mie. Cât chem şi cât doresc, trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, trecând călare o apă neagră.
— Atuncea are să vie.
— Nu. Era cu faţa încolo.
— Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul şi vă spun să nu credeţi în eresuri.
— Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres.
— În sfârşit, fie cum spui. Se poate să aibă omul o pricină de întârziere. Poate să fi căzut bolnav; şi-a sclintit o mână ori un picior.
— M-am gândit la asta părinte. Aş fi primit scrisoare. Acuma n-aş fi aici; aş fi la el.
— Va fi făcut vreo poznă. Stă la popreală.
Femeia clătină din cap, neîncrezătoare.
— Să fac o slujbă şi să citesc la biserică, încheie părintele. Dumnezeu are să facă lumină şi are să-ţi aducă pace.
— Aşa, părinte; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnului şi la sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine şi ei m-or izbăvi. Acuma n-am la mine parale; dar om da cât se cuvine, căci avem de unde.
— Ştiu, Vitorie, de asta n-am eu grijă. Şi nici nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ţi-oi fi mulţămitor pentr-un bărbăcuţ cu coada groasă, de care a adus Nechifor din Basarabia. Când s-or întoarce turmele la primăvară, mi-ai face bucurie dacă mi-ai dărui unul
— Se poate, numai să-mi văd omul sosit acasă. Pentru acest sfat am venit. În altă parte n-am unde mă duce. Sfinţia ta ne eşti aici, în pustia asta de munte, şi primar şi subprefect. Eu mă mai gândeam că să scrii cumva acolo la Dorna, la căpitănia târgului, să întrebi de el ce şi cum.
— Hm! sar putea; dar cine-l cunoaşte?
— Nu-l cunoaşte nimeni; că el e un străin acolo; ş-afară de asta oile trebuia să le neguţeze de la nişte ciobani de pe Rarău.
— Apoi atuncea de ce să mai scriu? Pe Rarău a rămas stăpână Mama-Pădurii.
Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la gură, întorcând fruntea într-o parte.
— Văd că ai adus hârtie. De scrisoarea asta e vorba?
— Nu. Vreau să dau oştire băietului.
— Atuncea-i bine; să ţi-o scriu numaidecât.
— Da, părinte, încuviinţă femeia.
Îşi încruntă sprâncenele şi privi ţintă înainte-i văzându-l pe Gheorghiţă, între ciobanii de la câmp şi între oi, şi spunându-i lui vorbe apăsate.
Părintele Daniil aştepta, cu condeiul în mână, aplecat din scaun asupra mesei şi cu pieptul păros desfăcut, ca pentru o muncă nu tocmai uşoară.
Vatalele cucoanei preotese bătură de câteva ori în odaia cealaltă.
„Gheorghieş dragul mamei, grăi Vitoria aţintindu-şi feciorul de departe; să ştii că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă şi eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristeşti, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înţelege-te cu moş Alexa baciul şi vindeţi cât trebuie din oile canarale 14, ca să faceţi bani. Iar dacă nu v-ajunge, scrie, ca să vă trimit de aici, căci mai avem acasă şaptezeci de piei de oaie şi o sută de miel şi şaizeci de burdufuri de brânză şi nouăzeci de păpuşi de brânză afumata. Vând şi vă trimit. Iar după aceea să vii de sfintele sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie.”
Părintele Daniil Milieş ascultă cu luare-aminte încuviinţând din cap şi zâmbind cu îngăduinţă. Muind condeiul legat cu aţă într-un şip colbăit de cerneală violetă, îşi pregăti mâna cu câteva întorsături dibace şi aşternu un prea frumos răvaş pe care Vitoria îl ascultă cu religiozitate.
„Prea scumpul meu fiu! citi părintele Daniil Milieş cu glasu-i gros, află că, din mila lui Dumnezeu, sunt sănătoasă şi doresc să aflu şi despre tine la fel. Am să vând producte din magazie şi-ţi voi trimite banii de care ai necesitate.”
Vitoria înţelegea că toate sunt puse în răvaş întocmai cum a voit ea, numai cât mai lămurit şi mai cu pricepere. Sărută părintelui mâna şi-i făgădui încă odată bărbăcuţul.
