IV.

Trecu prin întuneric, pe lângă ţintirim. Căsuţa singură a babei Maranda trimitea fire de lumină spre vale printr-un geam cât palma. Cum se apropie de uşă, se trezi înlăuntru un fel de chelălăit ciudat al unei dihănii de pe alt tărâm. Parc-o zugruma cineva şi ea se zbătea în spasmuri de moarte. Glasul blând al babei, bombănind după uşă, nu izbutea s-o liniştească.

„Asta-i căţeluşă de vrăjitoare, vorbea în sine clătinând din cap Vitoria. Trebuie să aibă dinţişori de criţă pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagră.

Se deschise uşa.

— Dumneata eşti, Vitorie? Te-aşteptam.

— Da? se miră nevasta. Poate m-ai văzut trecând la părintele.

— Nu. Am eu veste din altă parte. Intră.

Căţeluşa vrăjitoarei tot mârâia subţire în cotruţa15 de sub horn. Era o javră slăbuţă, cu urechi ciulite de liliac şi cu ochii boldiţi. Blăniţa-i subţire, de culoarea şoarecelui ş-a cenuşei, din când în când tresărea zbârcindu-se. Atunci icnea, parcă voia să sperie lumea.

— Taci şi fii cuminte, fetiţa babei, zise bătrâna ridicând asupra ei arătătorul de la mâna dreaptă. Fetiţa babei tăcu, încovrigându-se în cotruţă. Vitoria întrebă, zâmbind:

— Poate-l ţii în căţeluşa asta?

— Ce să ţin?

— Nu ştiu cum să-i spun; dumneata-i cunoşti mai bine numele.

— Dragă Vitorie, se holbă baba în bagdadie, pălindu-şi una de alta palmele; ţi-am mai spus şi altă dată să nu vorbeşti de dânsul şi mai ales numele să nu i-l rosteşti, că-i primejdie.

— Bine, bine, răspunse nevasta privind în juru-i. L-ai întrebat?

— Ce să întreb?

Femeia lui Lipan se aşeză pe colţul laiţei în chilia scundă. Mirosea a fum; flori uscate, grămădite prin colţuri şi-n grindă, amestecau cu fumul mireasmă înţepătoare. În capătul laiţei, sub perne şi poclăzi, sta o ladă mare braşovenească înflorită cu roş. Îi atârna o lăcată grea în bălămăli tari. „Poate să fie în lada aceea”, se gândea cu îndoială Vitoria. Se vestise în tot satul că baba Maranda are ascuns la ea pe cel cu nume urât. Dacă-l spui şi n-apuci a-ţi face cruce cu limba, îţi ia graiul. Ce demon va fi fiind, cine putea şti? Vitoria înclina să creadă că tot în căţeluşă sălăşluieşte. Tot ce se spune poate fi şi minciună; însă adevărat este că baba are unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri.

Oftă, aşteptând. Bătrâna ştia bine ce vânt a adus-o pe nevasta lui Lipan; îi lăsă însă pricina la o parte şi începu să se tânguie de ale sale.

— Vai de capul meu cum trăiesc eu aici! Nimeni nu mă ştie, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braţ de lemne ori un pumn de făină. Numai când au o scârbă, ori o boală, atunci îşi aduc aminte.

— Babă Maranda, vorbi Vitoria privind-o ţintă, tare te rog să mărturiseşti dacă ai ieşit vreodată din casa mea cu mâna goală.

— Ba, draga mea, dacă aş spune asta aş păcătui. Dumnezeu aude.

Vitoria ridică ochii spre răsărit. De-acolo le privea şi zâmbea ascultând sfântul Sisoie, care are stăpânire asupra unora dintre demonii mărunţi. Era o zugrăveală veche pe lemn de tei. Barba sfântului mai ales, căruntă şi învăluită de un vânt neclintit, era ceva minunat.

— Atuncea de ce vorbeşti asupra mea?

— Nu vorbesc asupra dumnitale. Vorbesc de lumea asta rea, lângă care trăim.

— Ba mie, babă Maranda, se cuvine să-mi vorbeşti de altele. Iaca, ţi-am adus o litră de rachiu de cel bun de la Iordan. Deşartă-l în plosca dumnitale şi să-mi dai gărăfioara, ca să-ţi mai aduc şi altă dată. Iar daca te osteneşti mâni pe la mine. nu uita să-ţi iei desaga. Şi s-aduci ş-o strachină, ca să-ţi pun într-însa brânză.

Baba rămase cu ochii amintiţi asupra gazorniţei care-şi pâlpâia sâmburele de lumină de pe prichiciul hornului.

— Lumea-i rea, draga mătuşii, se tângui ea cu jale, făcându-şi gura pungă şi clătinând din cap. Am înţeles despre soţul dumnitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde trebuia să cumpere oi de la nişte ciobani. Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-l lasă să treacă.

Vitoria îşi ţinu răsuflarea; simţi că se înăbuşă.

— Oile le-a cumpărat?

— Asta încă nu pot şti, draga mătuşii. Chiar dacă le-a cumpărat, i-au mai rămas bani de cheltuială. El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbănu-n gură şi-l stupeşte tocma între lăutari.

— Să fie adevărat asta, mătuşă Marandă? Mie parcă tot nu mi-ar veni a crede.

— Adevărat, drăguţa babei. Pot să-ntind şi cărţile, să vezi şi dumneata singură cu ochii cum s-arată. Asemenea mi s-a întâmplat şi mie cu omul meu în tinereţă.

— Şi s-a întors?

— S-a întors. I-am făcut eu atuncea mândră petrecere.

Baba trase din brâu cărţi soioase şi rupte la colţuri. Sui pe laiţă măsuţa cu trei picioare, întinse pe ea ştergar şi înşiră iconiţele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor şi întristărilor.

Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor.

— Vezi, drăguţă, cum ţi s-aleg dumnitale lacrimile şi scârba? Şi omul dumnitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii verzi, precum am spus.

Nevasta stătu pe gânduri, cumpănind în sine adevărurile.

— Cărţile aşa arată, se învoi ea; dar vreau să ştiu dacă asta s-a văzut întăide cătră el.

— De cătră cine?

Vitoria îşi coborî ochii asupra căţeluşei. O văzu uitându-se ţintă în sus cătră dânsa cu luminile-i boltite. Ş-o auzi mârâind stins, ca din pământ. Baba şopti:

— Adevărat este, nu te îndoi de asta.

— L-am visat astă-noapte trecând călare o apă neagră… mărturisi nevasta.

— Nu spun eu? Om călare arată sfadă.

— Se făcea că se duce către asfinţit.

— Cum spun şi cărţile; se duce spre aşternut străin.

Vitoria oftă. Îşi strânse şi-şi strâmbă buzele.

— Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta.

— Ştiu eu că-ţi vine greu. Dar când s-a întoarce ai să-l întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar să-l întrebi.

— Am înţeles. Bucuroasă aş fi să-l văd acasă.

— Ai să-l vezi. Aici, la urmă, s-arată bucurie şi dar.

Baba îşi purta prin casă trupu-i greu, căutând plosca de lemn, ca să toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Îi tremurau cărnurile pe şolduri şi creţurile obrajilor. Se întoarse gâfâind, ca să ieie măsuţa cu trei picioare. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan.

Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat:

— Dacă va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere care strigă noaptea şi are ochi de om. E mai greu şi-i cu mare primejdie, dar se poate.

— Să moară duşmanca?

Baba încuviinţă, apăsându-şi bărbia în piept. Vitoriei i se bătu inima; cu toate acestea hotărâ cu tărie în sine moartea femeii cu ochii verzi.

Se crezu datoare cătră sfânt şi cătră Dumnezeu să deie o lămurire:

— Întâi am sa fac rugăciunile cele decuviinţă la Maica Domnului, zise ea. După aceea am să ţin post negru douăsprezece vineri în şir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul.

— A da Dumnezeu… suspină subţire, c-un glas iar schimbat şi cu totul străin, baba Maranda.

Când se găsi iarăşi afară, Vitoria privi în cer nourii subţiri prin care răzbătea slabă lumină de lună. Glasul căţeluşei, în urmă, avea un fel de scârţâit de fierăstrău. Îl ascultă până ce-i rămăsese numai în urechi, ca o zvâcnire. Atunci de pe mormintele ţintirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea despre care îi vorbise baba.

Nu-i era frică; se ştia curată şi cu dreptate; totuşi grăbi paşii. Vântul contenise deplin şi s-auzea în vale vâjâitul Tarcăului.

La casa ei gazorniţa era stinsă. Intră pe portiţă şi găsi în vatra de-afară cărbunii sub spuză. Atunci se împiedică de ceva moale. Era cât pe ce să cadă. Dădu cu băţul.

Glasul lui Mitrea, din tohoarcă, izbucni somnoros:

— Care-i acolo, măi?

Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul se zvârli în sus cu alt răcnet zugrumat:

— Care-i acolo?

Împunse cu capu-nainte, spre poartă. Se opri fără să vadă pe nimeni.

— Ce este, Mitre? întrebă gospodina.

— Care-i acolo, măi? strigă argatul iarăşi; apoi se întoarse cătră femeie:

— Văd că nu-i; s-a dus.

— Cine?

— Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd. Am strigat la el, până ce-ai ieşit dumneata; ş-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pământ. Asta mi s-a mai întâmplat o dată în munte. Să ştii că nu-i lucru curat.

— Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă, Mitre, şi întoarce-te pe partea cealaltă, ca să nu ţi se întâmple nimic.

— Care-ai fost, măi? strigă iar, mai moale şi cu îndoială, argatul. Apoi se scărpină la subsuoară, ridicând cotul.

Vitoria râdea. În casă se aprinsese lumina.

— Dumneata eşti, mămucă? întrebă Minodora din umbra prispei. Adormisem şi m-am spăriat auzind răcnet.

— Cum să nu răcneşti când vezi pe Cel cu coarne? mormăi Mitrea. Trebuie adus popa Dănilă să citească şi să stropească cu agheazmă. Mă duc să dorm de ceea parte de gard.

Târâind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului. Stăpâna intră în casă, aprinse candela şi se închină la icoane. Apoi cele două geamuri clipiră şi rămaseră lucind slab.