VI.

Noaptea aceea a privegheat într-o odăiţă de sub stăreţie, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcuşurile lor. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. A adormit îndată. Parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o împărăţie fericită. Ea rămase singură, sub candelă şi sub icoane, gândindu-se aţintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliţa dintre atâtea de multe, şi pe acea anume uliţă, anume casă cu mai multe rânduri. În toate odăile şed la mese oameni cu condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori poliţai. Se uită încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din gură şi răcneşte la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea şi scriu mai harnic, trăgând cu coada ochiului unul la altul şi făcându-şi semne.

Acolo vrasăzică e stăpânirea împărătească. Ş-aşa în toate târgurile sunt slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai, până la Bucureşti; şi la Bucureşti stă pe tron regele şi dă porunci tuturora. Bun lucru, neapărat, să ţie asemenea rânduială; toate să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut. Aşa se cunoaşte prin târguri cine cumpără vite şi cine vinde, şi care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi taie capul Dacă făptuieşe unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stâncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură ca urşii, până ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă şi-l dau pe mâna stăpânirii devale.

Adevărat că până la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaş al măriei sale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a vândut brânză, a dat în mâna perceptorului vama şi birul – ş-atât. Şi chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunoştea pe toate şi ştia orişicând la ce uşi să bată şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze, căci el umbla din tinereţă în ţara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o lume necunoscută păşea cu oarecare sfială.

După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai văzuse, la iarmaroace; însă îl ştia dinspre alte părţi; a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crâşmelor unde-i bateliştea20 muntenilor. Poposi cu flăcăul la un han ştiut. Au poftit carne friptă grătar şi pâine albă ş-au băut o garafă de vin. Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afară de târg, în hotarele ţinutului, numai prefectul are putere. A lăsat sania cu flăcăul la han şi s-a dus singură. A nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimereşti orişiunde.

A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rânduri. S-a simţit îndată cu inima liniştită când a văzut umblând pe acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. I-a întrebat, i-au spus că acolo sunt şi judecătoriile unde se judecă pricinile. Şi acestea le ştia de la Nechifor Lipan, dar se apropia întâia oară de ele.

S-a suit sus la rândul al doilea pe trepe largi. A întrebat-o un aprod bătrân pe cine caută. Caută pe domnul prefect.

— Tare bine; s-aştepte până ce i-a veni rândul.

Aşteaptă. Îşi face socoteală în minte cum să spuie, cu vorbe mai potrivie, întâmplarea.

I se înnegurează privirile când intră într-o odaie frumoasă şi scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tânăr, cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părţi. Cu straie cernite. Dar zâmbeşte, căci n-are grijile ei.

Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. Îşi potrivise în grabă casânca de mătasă, îşi lepădase cojocul. Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Simţindu-se admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe care o avea când se uita în oglindă, c-o lumină abia simţită de râs.

— Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vânt te-aduce? întrebă omul stăpânirii. Se juca, privind-o, c-un cuţit de os.

— Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine.

— De şaptezeci şi trei de zile? E cu putinţă? S-a dus să cumpere oi? Avea bani?

— Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău.

— Şi n-a dat nici un semn?

— Niciunul.

— Aiuncea l-au prădat hoţii şi l-au răpus.

— Alta nu poate fi… şopti munteanca, lovită în inimă: aşa îmi arată şi visul pe care-l am întruna.

— S-ar putea să fie şi altceva.

— Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş dori să fie aşa.

Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un spasm de plâns, pe care-l înghiţi îndată. C-un deget lepădă pe rând lacrimile din ochi.

— Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plângere şi să mi-o aduci.

Femeia dădu din cap de sus în jos.

— Ai înţeles?

— Am înţeles.

— Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu pe dânsa rezoluţia.

Munteanca iar dădu din cap.

— Ai înţeles?

— Am înţeles.

— Nu fi prea supărată; încă nu ştim nimica.

— Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca.

Îi sta ş-aşa bine. Omul stăpânirii trase un chibrit şi-şi aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se cheamă Dorna. Deşi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbaşul regelui a fulgerat un cuvânt, care-i adevărul. Acest cuvânt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii.

Îşi ridică în braţe cojocul de lângă uşă şi se uită în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor; îşi şterse genele de blana aspră. Aprodul cel bătrân şi de treabă o observă în tăcere, scărpinându-şi cu arătătorul mânii stângi bărbuţa albă. Cu dreapta stăpânea clampa de la uşa domnului prefect.

— Ce mai vrei, nevastă? Poate ai nevoiede ceva.

— Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă.

— Se poate, de ce nu? Ce fel de jalbă? Pentru care pricină?

— O jalbă, despre omul meu care s-a dus până-ntr-un loc şi de atuncea a trecut vreme şi nu s-a mai întors.

— Nu-i uşor lucru; dar se poate face. Eu ţi-aş putea găsi un om meşter, dar trebuie să mă duc să-l caut. Slujba mea aici e una şi pentru asta mă plăteşte statul, iar ca să caut ce-ţi trebuie dumnitale, e altă slujbă.

Vitoria îl privi zâmbind:

— Socoţi, moşule, că eu nu cunosc ce am de făcut? Ştiu eu că trebuie să-ţi dau de-un pahar de vin pentru o slujbă mare ca asta. Să nu te superi, da’ mai mult de cinci lei de hârtie nu ţi-oi da.

— Bine, dar celui care scrie jalba se cade să-i dai mai mult.

— Aceluia i-oi da zece.

— Dar pentru timbru?

— Oi da şi pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalbă.

— Bine, mă duc s-aduc pe meşter. Cum ţi-a scri-o el, poate să citească şi Vodă şi să lăcrimeze. Are acest jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai află; atâta numai că-i mare beţiv, trebuie să-l caut la crâşmă. Da’ dumneata mă aştepţi aicea, nu te clinteşti şi pregăteşti gologanii.

Bătrânelul îi dădu întâi ocol, ca şi cum ar fi vrăjit-o, ca s-o fixeze. Apoi lăsă clampa şi coborâ treptele, depanând repede din picioare. Vitoria îşi reluă înfăţişarea încruntată şi duşmănoasă.

Veni jălbarul, cu cizme lustruite, cu vărguţă albă şi cu nasul roş. N-avea palton; umbla fudul fără haina aceasta de prisos. Se arătă dispreţuitor când auzi că-i vorba numai de zece lei pentru o lucrare care cere mare pricepere şi iscusinţă.

Vitoria fugea cu ochii ei iuţi de la moşnegel, care luase iar în stăpânire clampa, la nasul omului fudul, şi-şi subţie buzele cu îndărătnicie. Lăsă aprodului preţul pe care i-l hotărâse, ca să nu mai fie vorbă şi sfadă în loc străin, îşi trase pe mâneci cojocul şi scoborâ treptele până în uliţă.

Dintr-o dată luase altă hotătâre. S-a duce la un avocat, om cu mai mare ştiinţă de carte. Ori a pune în sat la Măgura pe părintele Dănilă să scrie. Nu poate să fie pe lume scriitor mai dibaci decât părintele.

Pe urmă părintele ştie toate cum au fost şi le-a spune cu adevărat. Însă dacă nu-i multă îndoială că Nechifor Lipan ar fi fost răpus de hoţi, atuncea la ce foloseşte jalba? Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? Asta era apa cea neagră din asfinţit. Dacă nu s-a mai aflat ştire, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate. De aceea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa cată să-i rămâie nădejdea. Voinţa sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înţelegere. După această înţelegere sfânta îi va hotărâ într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute.

— Unde te duci nevastă? întrebă omul cel sprinten îmbrăcat, atingând-o cu vărguţa. Ea se opri şi se întoarse asupra lui.

— Mă duc unde mi-i voia. Întinde mâna să-ţi pun într-însa hârtiuţa asta ca şi a moşneagului, şi întoarce-te repede de unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală.

— He! d-apoi pentru atâta mi-am lăsat eu actele şi scrisorile? Crezi c-aşa merge treaba?

— Du-te degrabă, că-i frig… îl sfătui munteanca râzând.

Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei asemenea muieri cu toane. „Asta-i o disperată”, o categorisi el şi vârî în buzunar hârtia de cinci lei.

Grăbind spre han, Vitoria simţea cum o umplu gânduri şi hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase şi unde ceruse cu durere izbăvire. Parcă intrau într-însa o dată cu înţepăturile fulgilor care o biciuiau, repeziţi de vânt dintr-acolo.

Drumul acela la sfânta Ana şi la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau una după alta.

S-a dus la părintele Daniil Milieş ca să puie la cale jalba către stăpânire.

— Părinte Dănilă, i-a spus ea cu umilinţă, eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinţia ta ştii toate şi tare te rog să pui într-însa, ca piper într-o mâncare, toate necazurile care mă ustură. Să spui aşa, cum tot am aşteptat degeaba, doar-doar or înţelege slujbaşii să umble şi să caute…

— Bine; am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun.

— Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti; că eu n-aştept de la dânşii sprijin.

— Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie să-l aşteptăm de la Dumnezeu.

— Da. După ce trimit jalba îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am şi primit eu hotărâre în inima mea N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.

— Atuncea de ce să mai scriu jalba?

— Aşa ca să fie; să ştie şi alţii cât mi-i de neagră inima Mai am cinci vineri, şi pân-atunci vând ce am şi strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.

— Poate pân-atuncea vine vreo ştire.

— Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe faţă şi l-am primit de la obraz sfânt. Cuvioasa Ana numaidecât s-a uitat la mine şi m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit şi hotărârile de-acuma.

— Bine, Vitorie; dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta.

— Iau cu mine şi pe băiet; să am alături o putere bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag şi sfinţia ta vei face un bine, să-l blagosloveşti.

— Oi face şi asta. Dar ai cuget că ai să umbli drum lung şi acolo ai să întârzii? Ce faci cu fata?

— M-am gândit şi la asta. Am o soră a mamei mele călugăriţă la mănăstirea Văraticului. Dintre toate surorile mamei, ea trăieşte acolo, şi o cheamă Melania. Pun într-o zi pe fată în sanie cu zestrea ei şi mă duc s-o lepăd la sfânta mănăstire, la picioarele mătuşei mele maica Melania.

— Îţi rămâne gospodăria aşa, de izbelişte.

— Să rămâie, părinte, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui Mitrea două-trei capete de vite, şi-i spun aşa: Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele şi alta să nu faci decât să dormi până ce m-oi întoarce eu.

— Asta are să-i placă mai mult decât orice.

— Parcă Dumnezeu l-a îngăduit în lume pentru altceva? Fiinţa asta, părinte, a fost ca o pedeapsă a mamei care l-a născut. Cine ştie cu ce-a păcătuit împotriva lui Dumnezeu ori a soţului ei?! Şi-a viclenit şi şi-a apăsat bărbatul la greu, ori i-a pângărit aşternutul, ori a făcut asupra lui farmece. Dumnezeu i-a dai pe Mitrea. De-aşa dar s-a bucurat, a închis ochii şi a pierit. Iar eu duc spre soţul meu flăcău mândru şi voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun.

Astfel fiindu-i hotărârile, a făcut fără nici o schimbare întocmai aşa.

În ziua de februarie 27, praznicul cuviosului părintelui nostru Procopie, a încărcat în sanie zestrea Minodorei. Fata şi cu dânsa s-au aşezat deasupra şi Gheorghiţă a pişcat căluţii cei pagi cu şfichiul biciuştei. Copila plângea în pumni; iar obrazul maică-sii parcă era un portret neclintit.

Abia după ce a fost ieşit din sat pe vale s-a mişcat. Şi-a făcut semnul crucii răsucindu-se către soare.

— Fată, a vorbit ea fără supărare, tu să nu fii proastă şi să nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfântă luni şi începem împlinirea hotărârii.