VII.

Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut o frumoasă slujbă la biserică pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta. După geruri lungi, aceasta era întâia zi de moină. Streşinile picurau şi soaiele împrăştia de deasupra Măgurii, pe omături, o strălucire orbitoare. Corbi fâlfâiră spre albăstrime din brazii râpilor şi pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite şi croncăniri, ca să spargă cu clonţurile şi să bată cu aripile ouăle îngheţate în faur.

Vitoria dusese cu Gheorghiţă frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu mâna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele şi se oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfânta împărtăşanie. A închis ochii simţind o răcoreală de rouă în cerul gurii şi-n toată fiinţa, şi a îngenuncheat. Nimeni, dintre poporanii de faţă, nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit. Murmurele şi cântările slujbei ajungeau ca valuri line la urechi. Plătise părintele trei hârtii de cât douăzeci, ca să se roage şi pentru călătoria ei. În adevăr, preotul, între celelalte chemări şi rugăciuni, a înălţat glas pe care tot numai ea singură l-a înţeles, pătrunzându-se de el până în fundul fiinţii.

„Şi încă ne rugăm pentru cei călători… „ înălţa frumoasa cântare părintele Daniil Milieş.

Vitoria suspină, bătu metanie sărutând lespedea de piatră şi se înălţă în picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri.

— Bate vânt cald, zice ea intrând acasă. Se cunoaşte că purcede zodia primăverii.

— Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul.

— Ehe, Gheorghiţă, calea noastră-i lungă s-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor, ş-al cocostârcilor. Până ce ne-ntoarcem noi, se pot întâmpla multe.

Flăcăul clătină din cap, fără să răspundă. Mama lui hotăra plecările şi întoarcerile. Se vede că hotăra şi vremea. El n-avea decât să se supuie.

— Ascultă, Mitre, grăi gospodina cătră argat, eu am a pleca puţină vreme de-acasă.

— Înţeleg eu asta, răspunse Miirea râzând. Te duci s-aduci pe stăpân de pe unde-i sticlesc ochii şi petrece.

— De unde ştii tu asta?

— Am aflat şi eu. Vorbesc unii şi alţii prin sat. Zic c-ar fi bine să iei ş-un căpăstru, ca să-l aduci mai uşor. Dacă purcezi astăzi, apoi până duminică eşti înapoi. Să n-ai nici o grijă, că păzesc eu casa.

— Apoi se-nţelege, încuviinţă stăpâna. Eu am în tine toată nădejdea. Unde pui tu mâna, pune şi Dumnezeu mila. Cât om lipsi noi, tu să stai acolo între vite şi să dormi. Te scoli şi le duci la adăpat, le pui sub bot mâncare şi iar te culci. Să nu uiţi să mănânci şi tu, ca să nu-ţi slăbească puterile. Vaca cea cu mânzat mai are oleacă de lapte. Mulgi şi bei. Iar mânzatului leagă-i ragila21 cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa când a năzui să sugă, şi ea să-l bată şi să-l alunge. Vrasăzică cu laptele mânzatului şi cu făina din sac şi cu ce ţi-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile.

— Apoi oi face şi eu economie.

— Se-nţelege; nici nu m-aştept la risipă de la un gospodar aşa ca tine. Iar dacă eu întârzii cumva şi tu ai vreo nevoie, să ştii că am spus o vorbă părintelui Dănilă. Să te duci pe la dânsul.

— Ce să fac la părintele Dănilă?

— Ţi-a spune el; iar tu s-asculţi.

Păşind în casă, îşi lepădă lângă vatră cojocelul. Apucă cleştele, risipi spuza şi clădi pe cărbuni aşchii de brad. Dădu fuga după apă; aşeză ceaunul pe pirostrii. Puse într-un hârb de ceaun la sfârâit slănina şi bucăţi afumate de porc. Lăsă asta şi începu a scoate şi a clădi pe colţul patului poclăzi şi scorţuri. Gheorghiţă o privea cu aceeaşi mirare pe care o avea de câtăva vreme pentru maică-sa.

— Ce te uiţi aşa la mine? zise Vitoria zâmbind. Acestea şi cu altele ai să le pui desară pe săniuţă şi ai să te duci pe întuneric până la părintele Dănilă. Rămân în sama cucoanei preotese Aglaia. Acu vină şi mănâncă. Răstoarnă mămăliguţa pe fund; ad-o la măsuţă şi te aşază. De mâni, nu mai avem tihna asta. Cât om umbla ş -om căuta, mâncarea noastră are să fie din pumn şi în picioare.

Flăcăul încuviinţă şi asta, în tăcere. Ca să-şi pitească lipsuri viitoare, înghiţea felie după felie şi întingea în topitură bucăţi mari de mămăligă pe care le căptuşea apoi cu brânză. Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă în faţa lui cu braţele încrucişate şi-l priveşte, fără să se atingă de mâncare. „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde putere.”

Femeia strânse blidele repede, le opări şi le rândui pe poliţă. După ce aşeză cea din urmă strachină, întoarse capul. Afară, în bătătură, oamenii se scuturau de omăt. Îşi potrivi în pripă broboada şi deschise. Gheorghiţă rămase neclintit la locul lui, ca să vadă ce mai este.

— Bucuroşi de oaspeţi? întrebă părintele bocănind cu cizme mari în tindă.

— Bucuroşi. Mă rog dumneavoastră să poftiţi. Sărutăm dreapta, părinte.

După preotul Milieş, intră domnu Iordan, crâşmarul. După domnu Iordan, îşi feri capul ca să nu se pălească de pragul de sus, un negustor nalt şi subţire îmbrăcat în straie nemţeşti. Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi ţăpos, parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş. Stropituri mărunte de aceeaşi culoare îi pătau partea neblănită a obrazului. Îşi trase şi el din cap căciula şi pofti gazdei bună-ziua.

Femeia aruncase o privire repede de sus în jos şi de jos în sus asupra lui. Apoi întrebă, ferindu-şi capul:

— Dumnealui e negustorul?

— Dumnealui, răspunse domnu Iordan.

— Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumnitale, intră deodată în vorbă omul cel nalt, uitându-se în juru-i şi căutând loc să se aşeze. În casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Dar după părintele Daniil. Întâi să se aşeze părintele şi pe urmă am să şed şi eu. Eu, nevastă, ţin dugheană, crâşmă şi han la Călugăreni. Acolo este totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor Lipan. Găseşte o mâncare bună, un pahar de băutură ş-un pat de hodină.

— Dumneata eşti domnu David?

— Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am şi dat, pe marfă. Eu i-am fost întotdeauna cel dintâi muşteriu al lui. Şi, aş putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai departe.

— Bine, domnu David. Când te întorci dumneata acasă, la Călugăreni?

— Mă întorc mâni, cu marfa pe care am s-o cumpăr.

— Atuncea de-aici până la Călugăreni om merge tovărăşie.

— Om merge, de ce să nu mergem? Tovărăşia e mai bună decât singurătatea. Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni?

— Am, ceva mai departe.

Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi se opri. Privi în juru-i şi tăcu.

— Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi cuvânt gospodina. Flăcăul meu a însemnat pe hârtia asta câte burdufuri de brânză şi păpuşi afumate şi piei de miel mi-au mai rămas. A scris şi preţ, după ce m-am sfătuit cu părintele şi cu domnu Iordan. Am lepădat ceva, ca să nu fie vorbă. N-am eu curaj acuma să mă neguţez. Dumneata cercetezi şi numeri marfa şi-mi pui banii pe masă.

Negustorul privi petecul de hârtie; tăcu. Închise dintr-un ochi. Întoarse pe celălalt spre domnu Iordan, însă el cerceta foarte atent pe gospodina locului.

— Dumneata ai nevoie de toate paralele? Să ţi le pun grămadă aicea pe masă?

— Întocmai aşa. Altfel întârzii o zi, ca să mă duc cu marfa la Piatra.

— Poţi să întârzii şi două zile.

— Se poate.

— Eu zic că se poate să fie şi trei. Pe care negustor l-ai văzut dumneata lepădând banii aşa, după poruncă? Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că preţul nu se mai poate scădea; să număr banii şi să constat dacă am cât trebuie. Un negustor se cade să simtă că-i negustor. Dumneata vrei ca la regele. Preţ fix.

— Cum ai spus?

— Preţ fix.

— Aşa vreau eu, domnu David. Fă o bunătate şi treci dincolo cu băietul şi cu domnu Iordan şi cercetază marfa. Cântăreşte, socoteşte. Dacă dumneata eşti domnu David despre care-mi vorbeşte bărbatu-meu, apoi ştiu că ai câştigat destul de la dânsul. Mai câştigă acu şi de la mine. Asta e meseria dumnitale, ca un negustor ce te afli.

— Câteodată am pierdut.

— Atuncea nu eşti bun negustor.

— Am câştigat altă dată. Bine, să fie cum spui dumneata. Am să văd ş-am să socotesc. Ai să mai leşi ceva şi facem târgul.

Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu domnu Iordan afară şi s-a sfătuit cu el. Îşi mângâia cu mâna stângă ariciul de pe obraz şi cu dreapta suna nişte chei în buzunarul adânc al măntălii de aba roşcată.

— Să-ţi spun ceva, domnu Iordan, şopti el venind aproape, lângă umărul crâşmarului. şi închizând ochiul drept; dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil. Am luat marfa şi ţi-am dat dumnitale comisionul de care mi-ai scris.

După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă şi le-a pus clit22 pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai numărat şi ea o dată. Treizeci şi opt de mii de lei. Le-a învelit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu David, le-a vârât în taşca ei de piele, a strâns cătărămile şi a poftit pe părintele Daniil să-i ţie taşca până a doua zi dimineaţă.

Gheorghiţă urmărea cu mare luare-amine toate vorbele şi purtările maică-sii. Îi plăcea; dar se mira. Ar fi vrut s-o întrebe de ce dă popii banii. „Se teme să n-o prade careva la noapte.” Descoperind acest adevăr, se veseli şi începu a râde singur.

Oaspeţii plecaseră.

— Apoi n-am eu baltagul pe care mi l-a blagoslovit părintele? întrebă el.

— Acela-i pentru altceva, răspunse Vitoria.

Cătră asfinţitul soarelui, negustorul a venit cu sania-i largă, cu doi căluţi roibi, şi a încărcat marfa. Cele din urmă raze luciră în ţurţurii de ghiaţă ai streşinei, apoi în albastrul înalt al cerului. Era linişte şi turnurile satului suiau drept în văzduh.

Gospodina făcu paturile devreme. Gheorghiţă îi lăsă cuvânt că se duce în sat până la cântarea întâia a cucoşilor. Avea şi el de făcut inspecţie la o clacă de scărmănat. Vitoria stinse opaiţul şi rămase în întuneric, dar nu adormi îndelungă vreme.

Când se trezi, auzi sunând vântul dinspre amiază în cercevelele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulaţii era întovărăşit de un răcnet întărâtat şi răguşit. Cunoscu numaidecât glasul lui Mitrea.

Sări din pat şi-şi căută încălţările. Apoi îşi vârî nasul în geam. Se retrase şi desprinsese cu luare-aminte din cui puşca scurtă cu două ţevi, care sta atârnată de curea pe părete, aşacum o lăsase Nechifor Lipan, şi pipăi oţelele şi trase cucoaşele.

Trecu, numai în sumăieş, la uşa de-afară. Atuncea auzi mai desluşit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. Toţi cânii din împrejurimi se deşteptaseră şi zăpăiau. Trase zăvorul. Când deschise, auzi şi glasul lui Gheorghiţă, amestecat cu al argatului, întinse puşca spre streşină şi slobozi un foc. În clipă, din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omeneşti şi se depărtară, mistuindu-se în întuneric spre pădure.

Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor cu zvon. Unii rupeau şi desprindeau răzlogi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune întâmplarea. Cum lupul sărise peste tohoarca lui şi năzuise la scroafele din fundul şurii Şi cum dintr-o dată s-au sculat cu mânie scroafele asupra lupului, clefăind şi pălindu-l cu sfârlele, până ce-a avut el vreme să puie mâna pe par. Avea el un par greu de corn, pe care îl ţinea lângă dânsul pentru nevoi de acestea. Când i-a tras una, lupul a făcut hî! ca un om. Când i-a mai lepădat una, gata a fost. Cum l-au văzut pe-o coastă, cei doi dulăi albi au fost cu colţii în beregata lui.

— Dar de ce răcneai aşa, dacă l-ai doborât? întrebă Vitoria.

— Mi-a fost frică tare… mărturisi Mitrea şi păli cu botul opincii în leşul lupului.

Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobită şi-n juru-i urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simţi sub sumăieş vânt cald; şi în toate înţelegea semne, încă nedesluşite.

Cum trecu în casă, aprinse gazorniţa şi puse pe flăcău să încarce iarăşi puşca. Acuma se vedea că trebuie să ieie cu dânsa arma aceasta a lui Lipan. Cine ştie ce puşcă va fi fiind! Poate-a lovit cândva om; de aceea-i scurtată cu pila, hoţeşte. Lipan o cumpărase demult, de la un pribeag, şi o ţinea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia să i-o ducă cu mâna ei.

Nu mai simţi nevoie să se hodinească. Se încălţă cu opinci şi-şi aşeză în desagi straie de schimb şi ciuboţele. Tarniţele23 cu poclăzile, pentru căluţii cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de ciochine24. Sumanele şi cojoacele erau înşirate alături. Îndată ce trec cei din urmă nouri şi vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale şi pot rămânea mai sprinteni.

— Dar cât avem să stăm? întrebă, cu nesfârşita-i mirare, Gheorghiţă.

— Nu stăm; umblăm, până găsim ce căutăm. Altă rânduială n-avem. Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul.

În zori-de-ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă şi Gheorghiţă a adus maică-sii taşca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă şi-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriţei.

Peomături moi faşâia austrul şi cerul era ca floarea de zlac25. Gheorghiţă purta aninat în laţ, în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistriţa, întâi munteanca şi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumină.