VIII.

Într-o vreme, jidovul zise din urmă:

— Dumneata, nevastă, după cât văd eu, eşti pornită pe lungă cale.

Gheorghiţă rămase înainte. Vitoria îşi struni calul şi-l potrivi în laturea dreaptă a săniei. Întrebă, fără a privi pe negustor:

— De unde ştii dumneata asta? Ţi-a spus ceva domnu Iordan?

— Parcă era nevoie să-mi spuie? Vreau să zic că nu-i atât lungă calea, cât cotită. Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asta nu-i mare lucru. Te sui într-o sanie, feciorul dumnitale ori un om mână caii şi te cară la Dorna. Acum, cât mai ţine omătul, drumurile-s uşoare. Ori, mai degrabă, te repezi până la Piatra, te sui în tren şi gata.

— Negustorul are dreptate, clătină din cap Gheorghiţă, privind înainte.

— De ce am dreptate? râse domnu David. N-am dreptate deloc. Să zicem că te duci cu sania. Peste trei zile dă un dezgheţ şi nu mai ai ce face cu dânsa. Dar poate ai a umbla pe margini de râpă, prin locuri unde au fost stâni. Cu sania nu poţi face nimic, – mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, poţi trece. Vra sa zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauţi, să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. În tren eşti olog, mut şi chior. Eu până la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oamenii de prin sate, să văd, s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna.

Femeia asculta, gânditoare.

— Vra să zică, domnu Iordan ţi-a spus ce caut eu.

— Mi-a spus în scrisoare că este bună marfă de vânzare, că ai nevoie de parale, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asară, la crâşmă, am auzit şi pe oameni grăind. Dar ei şuguiesc, ca oamenii. Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă şi când îl vei prinde ai să-l vâri la închisoare. Vorbe. Când v-aţi strâns, neamurile lui ş-a dumnitale, ca să judecaţi cazul, cine a fost de părere s-aşteptaţi atâta?

— Oi, domnu David, oftă munteanca; noi n-avem neamuri aici la Măgura. Ne-am dus de la locurile noastre când eram tineri şi ne-am făcut aici aşezare. Fraţii lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe cât am oblicit, au ajuns într-o iarnă cu turmele până la Crâm. S-au aşezat acolo, la nişte imaşuri bogate, lângă Marea. Zice că să vie înapoi după vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, şi pe samarele asinilor numai burdufuri de parale. Eu fraţi n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am mai răspuns cu ele. Bătrânii noştri s-au prăpădit şi ei. Aşa că aicea trăim numai noi şi cu copiii noştri. Sfatul meu a fost mintea puţină câtă o am de la Dumnezeu. Am întârziat aşteptând. Ce era să fac?

— Aşa este, încuviinţă negustorul. Acuma dumneata ai ajuns să crezi că a pierit acolo.

— De ce?

— Pentru c-ai pornit după el. Altfel, cum ai aşteptat pân-acuma, puteai să aştepţi şi de-acu înainte.

— Şi asta-i adevărat. Dar eu n-am cugetat că s-ar putea să-l fi lovit hoţii pân-a nu ajunge acolo. Avea la el parale cum am şi eu acuma. Era îndrăzneţ şi umbla şi noaptea. Eu am hotărât să nu umblu decât între răsăritul şi asfinţitul soarelui şi să mă alătur pe cât oi putea pe lângă oameni. Sunt pe lume destui răi, dar se află şi oameni de treabă. Astă-noapte a trimis Dumnezeu o dihanie, ca să-mi arate pe doi dintre cei răi. Cum v-am povestit la crâşmă, au năzuit doi hoţi la parale. Am înţeles că domnu Iordan e dintre cei de treabă, că n-a zvonit cătră nimeni că paralele sunt la părintele Dănilă.

— Hm! făcu Gheorghiţă râzând în sine.

— Ascultă, nevastă, reluă negustorul zâmbind şi închizând din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte şi arătătorul mânii drepte îl ţinea înălţat spre ochiul închis. Ascultă. Dumneata nu te încurca cu asemenea gânduri. Bărbatul dumnitale nu-i mort, nici pe cale, nici la Dorna.

Nevasta îşi înăbuşi un ţipăt uşor de bucurie.

— Ştii dumneata asta?

— Nu.

Ea îşi plecă fruntea.

— Nu pot şti, căci n-am fost cu dânsul. Dar, ca un om care stau să judec, zic aşa că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn. Aicea în stânga pe deal, se văd şapte case de bârne, şindrilite şi acoperite cu omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întâi, spun un număr, şapte. Al doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitură. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi altul. Vrasăzică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle şi leş să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fântână, vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul şi scurmă. Vra să zică toate vorbesc; aşa le-a rânduit Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung până unde trebuie şi se află. Fraţii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crâm. E ca şi cum ar fi murit. A venit totuşi veste despre ei. De la soţul dumnitale n-a venit, pentru că el stă undeva şi ţine taină. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ţi-oi mai spune şi alta. Dumneata trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauţi.

Femeia clătină din cap şi-şi strânse buzele, cu uşor dispreţ.

— Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înţeleg că vrei aşa să mă mângâi, ca un om cu inimă bună. Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur.

— Bine, zise negustorul şi tăcu, îndemnându-şi caii cu iuşca26. Când ajunseră la Bistriţa soarele bătea de la amiază şi streşinile din sat de la Tarcău ţârâiau, sticlind şiraguri de mărgele vii. Bistriţa însă avea pod verde de gheaţă. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-şi topoarele. Numai în gura pârăului se afla o topliţă27, unde bolborosea apa scânteind, ca un cuibar al soarelui.

Pe malul celălalt poposiră, ca să-şi hodinească animalele. Vitoria şi feciorul mâncară lângă desagi. Domnu David îşi aduse aminte că avea treabă la un negustor. Dar acolo unde avea a se duce se vede că găsise alţi doi-trei negustori cu bărbile cărora îşi amestecase şi el ariciul lui roş, împletind între bărbi degetele. Aşa cugeta munteanca zâmbind, aşteptând şi păzindu-i marfa. Într-un târziu, domnu David se arătă foarte grăbit, făcând paşi mari cu cizmele-i grele prin omătul moale. Scoase traistele de orz de după gâtul cailor şi puse mâna pe bici.

— De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu nişte jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate câte sunt pe lumea asta Am aflat preţul cerealelor la Galaţi şi la Hamburg, şi la Pariz. La Dorna n-a fost niciunul în iarna asta. „Ce fel de oameni sunteţi voi, ca să nu vă duceţi niciunul la Dorna?” „Iaca aşa suntem noi, nişte oameni care nu ne-am dus la Dorna.” „Bine, atuncea să vă deie Dumnezeu copii sănătoşi şi s-ajung să vă văd de-acu într-o sută de ani.” Da’ un pahar de vin bun mi-au dat, de ce să spun că nu mi-au dat? Cel mai bun vin se face aici, la gura Tarcăului, din stafide de la Constantinopol.

— Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiţă.

— Aveţi vreme, până ce s-or topi toate omăturile şi s-or scurge toate gheţurile acestea. Înainte de a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi şi mi-am făcut rugăciunea cuvenită. De-acu să mergem. Până la asfinţitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim la un creştin, om de treabă, îmi am eu oamenii mei. La jidovi mă duc să beau vin de stafide şi să-i întreb dacă nici ei n-au avut treabă la Dorna în iarna asta. Dacă n-au avut treabă nici ei, apoi atuncea am să-i sudui.

Au mers aşa în lungul Bistriţei la deal, încet, pe drum de moină. Munteanca vedea în tovarăşul lor „om trimes”, căci le era de folos. Avea limbă ageră şi scociora prin toate părţile.

Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ş-au stat de vorbă cu femeia de gazdă şi cu crâşmarul până într-un târziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut.

— Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut de mult. Va fi având treabă undeva la câmp. Ori poate cunună şi botează în sat la el. Dar cum dă primăvara iar s-arată.

— De când nu l-aţi văzut? ispiti munteanca.

— Apoi cam de multişor, cam de astă-toamnă. Se ducea în sus; avea bun cal.

Domnu David făcu semn uşurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întrebă nimic.

— Dar de ce vă interesaţi? întrebă Donea

— E dator nişte parale nevestei acesteia, zise domnu David.

— De ce nu-l căutaţi acasă la el, pe Tarcău în sus?

— Nu-i acasă; l-am căutat şi eu. Acu de la dânsul de acasă venim şi până la Călugăreni mergem tovărăşie.

— Apoi atuncea unde poate fi găsit? Dacă nu-i în munte, e la oile lui în baltă. La Prut, ori la Jijia.

— Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut pe aici.

— Se poate; avea de neguţat acolo oi de la nişte ciobani. Dacă le-a găsit nutreţ pe loc, se poate să fi stat.

— Ştii ceva, ai auzit ceva?

— N-am auzit nimica.

Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-şi broboada.

A doua zi sâmbătă, au încălecat iar ş-au aşteptat pe negustor. Iarăşi întârzia. Nu-şi scoase sania în drum decât după ce începură a curge streşinile fulgerate de soare.

— De întârzierea asta chiar vă rog, prietinilor, să nu vă supăraţi, se apără el râzând. E din pricina tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sâmbătă şi n-avem voie să umblăm pe drum. Numai dacă ne aflăm pe apă – putem merge mai departe, până unde se isprăveşte acea apă. Dacă eşti pe apă, n-ai încotro. Aşa că Dumnezeu ne-a îngăduit să ne aflăm călători pe apă. Văzând că trebuie să fiu numaidecât desară acasă la Călugăreni, am aşteptat să pornească a curge streşinile şi a se topi omătul. Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot pe apă merg până acasă.

Vitoria se cruci.

— De unde asemenea rânduială? Ai stat de vorbă cu Dumnezeul dumneavoastră?

— Eu nu; dar a stat de vorbă cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise. Astfel călătoresc eu pe apă până acasă ş-acolo îmi iese balabusta înainte cu braţele deschise. Apa rămâne afară, şi-n casă găsesc vin şi mâncare caldă. Aveţi să găzduiţi la mine, dacă nu vi-i cu supărare, aşa cum găzduia şi Nechifor Lipan.

— Pe cât înţeleg, ţi-a fost de multe ori oaspete.

— Mi-a fost. Are să deie Dumnezeu să-mi mai fie. După socotinţa mea, ai să te întorci cu dânsul.

Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă şi popasul de amiază; şi pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, în râpi sorite, scot botul din peşteri urşii, fornăiesc la soare şi strănută. În curând au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cucoşii sălbatici ş-au să se lase pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi. Pâraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoţei, şi sar pe trepte de stâncă şi ghiaţă – şi apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiţi şi horbote de spumă.

Munteanca simţea şi ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. Era trudită după două zile de umblet călare şi c-o simţire de plăcere la gândul unui culcuş moale.

La Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a unei crâşme, domnu David. I-a ieşit înainte soţia, numai în carne albă şi-n bărbie revărsată, şi s-a bucurat c-un glas ca de cântec. Apoi s-a uitat cu ochi holbaţi la munteancă, văzând-o că scoate de după şa o puşcă scurtă hoţească.

Vitoria şi Gheorghiţă au intrat într-o odăiţă peste samă de caldă. Flăcăul s-a hrănit bine. Munteanca a stătut în picioare. A căutat o ulcică şi a băut apă cu sete, ca să stingă o arşiţă.

Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu gluga de omăt în creştet.

— Soţul meu, se îndreptă ea cătră gazdă, mi-a spus odată povestea stâncii aceştia.

— Ştiu, încuviinţă domnu David, este o istorisire cum că diavolul ar fi rupt cândva, noaptea, piatra asta din vârful Ceahlăului ş-a adus-o până aicea în braţe, ca s-o lepede în curmezişul Bistriţei, să poprească apele şi să înece cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cântarea cea din urmă a cucoşilor. A lepădat-o şi a fugit în pustie, în întuneric, ca să nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai vorbe de-a oamenilor.

— Dacă se spune, trebuie să fie adevărat, se împotrivi Gheorghiţă.

— S-ar putea să fie adevărat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte puţină. De ce nu s-a întors în altă noapte, să prăvale piatra cu piciorul în Bistriţa? Aşa, piatra stă aici de pe când nu erau oameni, nici diavoli; şi lui Nechifor Lipan, de câte ori poposea la mine şi se aşeza la fereastra asta, îi venea aşa un îndemn să se suie deasupra, să facă un semn cu securea împotriva demonului. Totdeauna mă sfădeam cu el şi nu-l lăsam. Striga că vrea să ieie ş-un cofăiel de vin cu dânsul, şi lăutarii. Cum auzeau de una ca asta, ţiganii fugeau şi se ascundeau după casă.

— Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi-era drag când îl vedeam aşa, cu mare curaj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mânjiţi pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigai: „Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă”. Aceia au ferit pe după nişte ciritei28 şi s-au dus. De hoţi nu se temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit dintr-o lăture, prietini, pe furiş.

Nevasta lui domnu David începu să deie din mâni şi să vorbească într-o limbă străină. Negustorul lămuri:

— Nevastă-mea spune că numai aşa a putut să-l doboare cineva. Altfel nu. Îi era drag şi ei domnu Nechifor.

Vitoria îşi lunecă ochii, c-un zâmbet subţire, asupra ovreicei. Femeia de gazdă mai spuse ceva.

— Zice că astă-toamnă, când a trecut spre Dorna, era singur şi n-avea nici un tovarăş. E adevărat că eu nu l-am văzut. Mă aflam cu marfă la târg.

Gazda vorbi iar.

— Zice, lămuri negustorul, că n-a stat decât puţin. A plecat la drum asupra nopţii.

Vitoria privea pe fereastră în întuneric şi cumpănea în sine acele vorbe.

— Zice că avea bani asupra lui şi l-a rugat să nu se ducă; dar el n-a ascultat-o şi s-a dus.

— Se poate, răspunse munteanca strâmbând şi apăsând din buze.

Gheorghiţă se lăsase pe pat lângă sobă şi adormise cu faţa în sus. Femeia de gazdă vorbi iar.

— Ce mai spune?

— Zice că flăcăul samănă cu tatu-său.

— Va fi sămănând.

După ce rămăsese singură, făcu semnul crucii, mărunt şi de multe ori, asupra uşilor şi asupra perinei unde avea să-şi plece capul. Apoi se lăsă pe un scăunaş cu trei picioare, îşi cuprinse genunchii cu palmele şi stătu aplecată, cu privirea-i de umbră aţintită în necunoscutul din nainte-i. Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l citească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară.

Afară picurau streşini. Vântul de la sud şuşuia cu creşteri şi coborâri.

— Gheorghiţă, şopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă eşti cu alta.

Flăcăul se răsuci şi deschise ochii.

— Ai spus ceva, mămucă?

— N-am spus nimic, răspunse ea, cu ochii aţintiţi asupra geamului.

El o privi un timp şi închise dintr-o dată iarăşi pleoapele, furat de dulceaţa somnului.

Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; şi i le spunea, fără să mişte buzele şi limba. I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli şi suferinţi vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea el să-şi abată calul în preajma muierilor şi să poposească lângă ele. I-l pârâseră bacii cei bătrâni, care erau oameni cuminţi şi iertaţi de Dumnezeu. Acuma, dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete şi cu acele ceasuri.

Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit ca o gaie asupra lui, să-i vâre căngile în ochi şi sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu braţul şi râdea. Ea s-a înverşunat mai tare, pomenindu-i de-o rea şi de-o slută de la gura Tarcăului. „Acolo-ţi faci popasurile şi-ţi cheltuieşti averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, şi iar îşi răşchira căngile. Atuncea el întâi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ş-a strâns-o peste braţe. Ea a tăcut deodată, ca şi cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A aşteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu şapte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul nişe ochi albaştri de nemţoaică. Înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.

Nu poate fi nici ovreică; nici unguroaică cu ochii verzi. El tot căzut undeva trebuie să fie.

Îl mai chemă o dată cu toată fiinţa, iertându-l pentru orice, şi Nechifor Lipan nu-i răspunse.

În dimineaţa de duminică încalecă trudită şi cu ochii cerniţi. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale negustorului. Răsări atentă numai la socoteli şi recomandări de parale.

— Asta-i bine, încuviinţă ea. Să-ţi plătesc pentru găzduire. Să-mi dai bani mărunţi de câteva mii, ca să-i am la îndemână. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. Mi le ia şi pace bună! Dar îs paralele lui.

— A cui?

Ea răspunse tot dinlăuntru, fără vorbe: „A lui Lipan; a mortului”, dar răspunse numai pentru sine. Primi paralele mărunt, le legă într-un colţ de năframă şi bătu cu călcâiele în pântecele căluţului pag.

Au umblat până la Farcaşa pe soare.

Când au intrat în sat la Farcaşa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.

Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locaşul sfânt.

— Gheorghiţă, vorbi ea; asta-i poruncă să facem popas aici.

A descălecat şi feciorul. Au luat caii de căpăstru şi au căutat gazdă.