X.

Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieşit în cale oamenii, au apucat de căpestie caii şi i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descarce, să intre la lehuză şi să-i puie rodin29 sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.

S-a închinat cu paharul de băutură cătră nănaşi, a sărutat mâna preotului, ş-a arătat tuturor celor care veneau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna pe care de atâta vreme o urmăreşte şi n-o mai poate împlini. Îşi cheltuieşte şi paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la Broşteni nu ştie cum a ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are asemenea interes.

Mult se minuna preotul de aşa fiinţi fără inimă şi fără omenie:

— Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem şi să mărturisim că sunt între noi muntenii şi oameni dintre aceştia crânceni, care-ţi calcă dreptul tău, care-ţi iau banul şi nu-ţi mai dau înapoi nimica. Apucători ca lupii – aşa-s unii dintre ai noştri, ofta sfinţia sa. Pe aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade aşa cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte şi să-i răpească avutul. Muntenii, râdea sfinţia sa sunt ori aşa ca noi, cu bucurie şi cu cântece, aceştia toţi avem s-avem intrare la rai – ori duşmani căpcăuni – ş-aceştia puţini câţi sunt, au să se ieie de mână ş-au să se ducă în iad la Caraoţchi. Pe dinafară, cerând intrare ba colo, ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.

— Aşa am păţit eu, cu oamenii care au să se ducă la iad, se văita Vitoria veselindu-se în sine de viclenia ei.

La Cruci a dat de nuntă.

Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împăratşi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.

Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită, deşi s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.

— Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea şi sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el câteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră, în drumul meu eu întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie şi altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare: că, după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile – numărând zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost câşlegi.

— He-hei! au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata nevastă de la Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. El săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părţi de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins.

— N-aveţi grijă, a răspuns munteanca că şi cei de la Tarcău îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.

Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote sălbatice.

În pasul domol al calului, Vitoria cugeta cu privirile posomorâte, îşi lămurea gândurile, în puţine cuvinte, şi cătră Gheorghiţă. Nu putea spune că-i supărată de asemenea întârzieri. Mai bine să se amestece aşa, cu voia altora printre lume, ca să poată mai bine băga di samă şi iscodi. Din aceste învăţa şi cum să se ferească de adunări, când va trebui. Bine este să fie la vedere cu prieteni, decât într-un ascunziş, cu nişte duşmani necunoscuţi. Când îs mulţi, ei te bagă mai puţin în samă şi tu poţi mai bine cerceta. Când îs mulţi, te poţi socoti singur, cu năcazul tău; dar când îs puţini, împung şi te coasă cu ochii.

Gheorghiţă nu înţelegea tocmai bine; dar i se părea că aşa trebuie să fie.

Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.

— Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ş-om ajunge cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de ţară-i Dorna şi ce fel de munte Rarăul.

Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de ţara Dornelor, Vitoria a înălţat nasul şi a simţit în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decât un vânt subţire şi călduţ de la asfinţit, care urma să topească domol omăturile. Ea nu simţea nimic din afară; o mistuia o arşiţă dinlăuntru şi o înăbuşea. Avea credinţă că aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei.

Dornele-s numai pâraie, numai muntişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi, îi plăceau Vitoriei. Îi privea în treacăt cum petrec la crâşmă şi cum joacă cu mare aprindere şi patimă, parcă în puţine ceasuri avea să fie sfârşitul lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc şi vânzare de oi; n-a fost nici înşarul Dornei; nici în Dorna Cândienilor, după cât se ştie de toată lumea care-i faţă şi petrece, a fost mare iarmaroc şi s-au vândut multe oi astă toamnă în Vatra Dornei.

Vitoria pleacă fruntea şi priveşte trudită în juru-i. Hai să meargă să-şi caute datornicii în Vatra Dornei.

— Hai, Gheorghiţă, îmbucă ceva de-a călare, căci nu se cade să întârziem. Om da orz cailor când om ajunge. Eu de ieri nu mai am linişte şi somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez.

Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheţ şi prindeau a curge pâraie de sub omăt. Pe alocuri, pe zăpezile bătucite, paşii cailor sunau ca pe pod. Iarna se risipea spre toate văile, clipind, şi aburea şi spre soare.

Un om înalt şi deşirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote de iuft şi c-un toiegel cu care se juca din când în când scriind omătul, li se ţinea de câtăva vreme în preajmă. Mergea şi el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme şi se ţinu în dreptul femeii.

O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gând să poposească.

— Vin de departe, om bun, şi nu mă opresc decât la Vatra Dornei.

— Ai vreo treabă?

— Am, cu nişte datornici.

— Da’ pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc şi ce caut?

— Dacă pofteşti, pot să te-ntreb.

Omul era vesel; a rânjit pe sub mustaţă şi s-a desfăşurat cade pe-un mosor spre urechea Vitoriei, şoptindu-i ceva ca să n-audă flăcăul. Muntanca a bătut în grumazul calului cu capătul frâului şi a trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghiţă şi lepădându-i o poruncă:

— Trage baltagul şi păleşte-l.

De glasul ei uscat şi otrăvit, atât feciorul, cât şi străinul s-au spăimântat. Gheorghiţă a pus mâna pe baltag; omul a sărit şanţul ş-a apucat-o pe o potecă şi pe sub o râpă. Râdea el singur şi se minuna de asemenea arătare. „Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai prietenoase; taie cu vorba, nu cu baltagul”. Adevărat era că nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume. Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce. După aceea îşi grăbi calul în trap.

Într-un timp, fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei şi Rarăul. Dintr-acele singurătăţi îngheţate au venit cătră Nechifor Lipan ciobani cu oile.

Intrară în Vatra Dornei. Vitoria întrebă pe-un negustor care scosese la soare marfă de piele şi fier în care parte se află uliţa iarmarocului. Negustorul făcu semn, tăind cu mâna spre dreapta. Femeia îşi purtă calul într-acolo, cu ochii întunecoşi aţintiţi.

Astfel au aflat un han şi au poposit. Şi-au închis tărhatul într-o chilie şi n-au aşteptat nici prânz, nici hodină. S-au dus, după sfatul hangiului, la o cancelarie, unde au găsit un slujbaş cu şapcă. După vorbă, se părea a fi neamţ.

— Poftesc, a salutat el cu mâna la şapcă, cu ce pot să fiu la serviciul dumneavoastră?

— Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii tulburi şi cu inima bătând, să cauţi dumneata într-o condică a dumnitale şi să-mi spui despre nişte vânzări de oi care s-au făcut astă-toamnă.

— Se poate; asta nu costă parale multe.

— Om da cât trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la dumneata zice că să-ţi dau de-un crighel30 de bere.

— Dac-a spus el aşa, bine. Întâi să caut. În ce lună?

— În luna noiembrie.

— Da. Este. În luna noiembrie, duminica întâia, Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan.

Vitoria a dat un strigăt:

— Asta este!

Gâfâia pripit, privind cu ochii mari pe neamţ.

— Poftesc, mă rog, ce este? a întrebat el cu grijă.

— Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este soţul meu.

— Tare bine: asta nu-i lucru de spaimă. Nu, mă rog, nu-mi datoreşti nimica, adăugi el ferind cu mâna într-o parte bancnota. Eu am băut atunci aldămaş – şi gata. Asta a fost cea mai mare vânzare de la noi. Bărbatul dumitale s-a înfăţişat, a bătut palma, a scos ş-a numărat paralele ş-a cerut adeverinţă. S-au mai înfăţişat cumpărători: dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari de treabă şi necăjiţi şi l-au rugat să le lese lor măcar o parte din oi. El i-a cinstit şi pe dânşii ş-a răspuns că le-a da şi lor o parte. Au făcut învoială pentru o sută de capete. I-au dat puţintel câştig – omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut: ş-am rămas cu dânsul prietin. Poftesc, mă rog, de ce plângi dumneata?

Vitoria căzuse pe o lădiţă, cu fruntea în palme, şi suspina.

— Te rog, zise bătrânul, fii dumneata bună şi stai pe-un scaun. Ea se împotrivea să se scoale din locul ei de umilinţă.

— Spune, mă rog, ce este?

Ea-i spuse îndată ce este. Îşi ştergea ochii cu mânecile sumăieşului şi grăia pripit.

— După acea cumpărătură de oi, Lipan nu s-a mai întors acasă, nici n-a mai dat semn de viaţă.

— Nu se poate.

— Ba se poate. De aceea am venit până aici, să-i caut urma.

— Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l pricep. Am fost şi eu de faţă. Au despărţit o sută de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi, cu cânii şi cu măgarii, le-au pornit la vale, ca să le ducă la un iernatic. Când abia se mai zărea colbul oilor tocmai în fund, au încălecat ş-au pornit şi ei.

— Cine?

— Prietinul meu Lipan şi cu ceilalţi doi munteni de care am pomenit.

— Care munteni? cine? de unde?

— Iaca asta nu ştiu. A fost o daravelă între ei. Se vede că se cunoşteau. Le-au cântat lăutarii, au băut, s-au îmbrăţişat: după aceea s-au dus după oi. I-am spus: servus şi la revedere! Adevărat că, de atunci, nici eu nu l-am mai întâlnit.

Bătrânul îşi mângâie c-un deget mustăcioara tuşinată, îşi trecu dosul palmei pe bărbia rasă cu îngrijire şi-şi ridică ochii în bagdadie, căutând un răspuns la nedumerirea lui. În bagdadie nu era decât lampa, cu ţilindrul afumat.

— Asta-i tare curios! zise el, scuturând din cap. Acasă n-a venit?

Vitoria înălţă din umeri, jignită de întrebare.

— Poate-i la iernat cu oile.

— De ce nu mi-a trimis răvaş? De ce nu mi-a venit nici un fel de ştire? strigă cu năduf munteanca.

— Eu de unde pot şti? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise neamţul ridicându-şi în laturi palmele. Eu cred aşa că, dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, se întoarce el singur acasă.

Vitoria holbă ochi răi.

— Eu nu înţeleg ce vrei să spui dumneata.

— Dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, repetă mai încet bătrânul.

Gheorghiţă pricepea ce vrea să spuie slujbaşul. I se părea că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece şi să lămurească. Dar deodată, privind pieziş la ochii ei, avu înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. Nu numai bănuieşte, ci ştie tot. De aceea se şi află ei aici, la Vatra Dornei.

— Acuma ce-i de făcut? întrebă cu un fel de umilinţă slujbaşul.

Cu mânile apăsându-şi tâmplele, Vitoria se cumpănea încet într-o parte şi-n alta. Închisese ochii. Apoi îi deschise şi privi în juru-i. Cu mirare, bătrânul o văzu zâmbind. Nu înţelegea ce gând are.

— De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale?

— Da, mă rog.

— Tot la vale, înspre un loc de iernat?

— Da, mă rog. Pe cât i-am înţeles, au apucat drumul pe Neagra.

— Cred că m-a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă.

— Da, mă rog, hm! făcu bătrânelul rămânând singur, ca să se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată.