XI.

Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul şi a prins a bate de cătră miezul-nopţii. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate şi pe sub fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o ţară nouă. Abia o văzuseră în ajun şi acuma n-o mai cunoşteau.

Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri îngheţate şi grunzuri. Drumurile şi potecile erau pustii. Ferestrele crâşmelor degeaba arătau covrigei uscaţi în gâturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire şi dezolare. Asta însă pentru puţină vreme, căci biruinţa deplină a soarelui nu putea să întârzie.

Toate stăteau ca-ntr-o aşteptare. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Aşa dezlega Vitoria înţelesul acestor înfăţişări schimbate.

La marginea celei din urmă Dorne, cum intrau, era crâşmă, după rânduială. Au descălecat ş-au lăsat caii unul lângă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe.

S-a ridicat de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea să oprească, cu palma, căscaturi somnoroase. Vitoria a poftit o garafă de vin ş-a cerut şi al treilea pahar. Crâşmăriţa a aşezat la rând şi al treilea pahar. Au vorbit puţine lucruri despre vreme, despre nutreţul vitelor. Deşi somnoroasă, fiind femeie şi crâşmăriţă pe deasupra, gazda n-a lipsit să-şi puie întrebările cunoscute.

— Da’ dumneavoastră de unde veniţi?

— Venim din Vatra Dornei.

— Şi unde vă duceţi?

— Ne ducem încolo, la vale.

Vitoria a stătut puţintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit:

— Mă duc după un datornic.

— Aşa?

— Da. Este o pricină cu nişte oi, care au trecut la iernat astă-toamnă, cătră Sfinţii Arhangheli.

— Aha! a făcut femeia cu nepăsare.

— Pe-aici pe la dumneata n-or fi făcut cumva popas?

— Or fi făcut.

— Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. Şi stăpâni erau trei, călări – unul pe-un cal negru.

— De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Şarului.

— Dar bărbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi ştiind el.

— Nu; că acuma-i duse el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime crâşmăriţa.

Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observaţie cu glas destul de tare, ca s-o audă dinlăuntru gazda.

— Se vede că aici nu-i loc de popas.

— Dar de ce-i? a dat răspuns ascuţit crâşmăriţa, grăbindu-se să scoată afară numai capul.

— Pe-aicea te uiţi şi treci, a grăit cu buzele subţiate şi apăsate nevasta lui Lipan.

Crâşmăriţa s-a simţit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A ieşit cu totul în prag, lepădând câteva vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se zbătea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi îngropat subt ochii săi.

Au mers fără să schimbe o vorbă, până în celălalt capăt de sat, la ieşire. Munteanca a strâns frâul.

— Iar oprim şi iar vorbim? a întrebat cu îndoială Gheorghiţă.

— Iar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am?

Aici era o bătătură largă, cu multe rămăşiţi ale popasurilor.

Crâşmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea posac şi avea ochi ager.

— Vă întoarceţi aşa degrabă? întrebă el. V-am văzut trecând ieri. Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui:

— Ce să facem? Mă întorc, om bun. Am nişte daraveri încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva ai să-ţi aduci aminte.

— Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-aţi cerut, iaca paharele. Dar socot că să bei întâi dumneata care întrebi. Şi dacă ţi-oi fi de folos, oi gusta şi eu.

— Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeţă. Să te ferească Cel de sus de năcazuri ca acela pe care-l am eu.

— Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ţi-oi putea fi de nici un folos.

Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări.

Omul îţi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se însenină puţintel. Cătră Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mişcat înspre crâşmă, au sosit din urmă şi stăpânii, în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi. Aflându-se de faţă şi părintele Vasile, l-a poftit şi pe sfinţia sa să guste cu dânşii un păhărel. Părintele Vasile nu s-a pus împotrivă, văzându-i oameni cumsecade, şi crâşmarul i-a pus scaun la masa drumeţilor. Nu mult după asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciula brumărie a avut gust să-i facă părintele o cetanie şi-o agheasmă şi să-i stropească oile.

— Asta mi-a plăcut. Şi părintele Vasile a trimes să-i aducă basmaua cea roşă cu patrafirul, cartea şi celelalte scule ale sfinţiei sale. A binecuvântat turma frumos, s-ajungă cu bine la iernatic şi-n primă vară să sporească. Cel cu căciula brumărie a scos din chimir ş-a plătit, rămânând părintele Vasile tare mulţămit. După aceea, într-un târziu, s-au sculat ş-au dat poruncă de plecare.

— Cine a dat porunca?

— Tot acel cu căciula brumărie. Acela avea două părţi din oi, ceilalţi doi numai a treia parte. I-am auzit grăind şi făcând socotelile iernaticului. Spuneau ceilaţi că au să trăiască bine oile. Dar am uitat să vă spun ca, înainte de a încăleca, cel cu căciula brumărie şi-a mai adus aminte de o datorie. Mi-a mai cerut o bucată de pâne ş-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea. Mi-a plăcut şi asta. Au plătit cinstit ce-aveau de plătit şi s-au dus.

— Tovarăşii zici că erau oameni de treabă şi prietini?

— De treabă şi prietini. Unul era mai puţintel la trup şi negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea. Meşter la vorbă era cel cu căciulă.

— Cel cu căciula brumărie?

— Acela.

— Apoi îl ştiu, oftă Vitoria. Din pricina lui bat drumurile.

— Vrasăzică ţi-i soţ?

— Da; mi-i soţ.

— Ş-acuma umbli după dânsul?

— Ce să fac? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după dânsul.

— Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung… zâmbi crâşmarul.

Vitoria dădu din cap, c-o părere de zâmbet. Îşi înăbuşea o înţepătură duşmănoasă. Întoarse fruntea şi-şi căută în sân năframa, ca s-o dezlege şi să plătească vinul. După ce încălecară, Gheorghiţă salută pe crâşmar.

— Rămâi sănătos, domnu Macovei, şi noroc bun!

— Mergeţi sănătoşi. Să găsiţi paguba!

— Acuma şi tu! bombăni femeia cătră fiu. De unde ştii că-l cheamă Macovei?

— Cum să nu ştiu, dacă aşa-i scris pe firmă, deasupra uşii? Dumitru Macovei.

— Văd că toţi sunteţi cu cap şi cu învăţătură. Numai eu îs o proastă. Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sii.

Munteanca simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruinţa sfintei Ana, a-i da cele mai dintâi lămuriri şi cea dintâi bună îndrumare, jurui în sine lumânări şi daruri mănăstirii Bistriţa. O împingea tot cătră vale vântul de la spate. Ea băgă de samă truda şi foamea lui Gheorghiţă. Dar se făcea a nu pricepe tocmai bine. Grăbi cât putu spre Păltiniş, pe urmă spre Dârmoxa, pe urmă spre Broşteni. Numai când vedea căluţii sfârşiţi, se îndupleca să facă pentru dânşii popas. Acuma începeau să ardă ochii ei şi să se stângă ai flăcăului. Caii ronţăiau cu mulţămire orzul, vârându-şi adânc boturile în traistele aninate pe după urechi; se scuturau, pufneau, aşteptau apa, ca să prindă în ei puterea pământului. Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă.

— Aşa îţi sade mai bine, îl încredinţa maică-sa, cu zâmbet răutăcios.

— S-or sfârşi ele ş-acestea… zise Gheorghiţă.

— Dragul mamei cărturar, îi întoarse cuvânt nevasta, se vede că mintea ta e-n cărţi şi-n slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Mănâncă zdravăn şi te întăreşte, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.

— Adevărat este, mamă, că eu ceva nu înţeleg. De ce-am umbla noi căutând şi n-am lăsa slujba asta celor care-s plătiţi anume! Doar ţara are rânduieli, poliţie şi judecători.

Vitoria îi lepădă răspuns cu dispreţ:

— Ce am eu cu dânşii? Eu am necazul meu. Fă cum spun.

— Fac cum spui, se învoi Gheorghiţă, dar avem să găsim?

— Ce?

— Avem să găsim pe tata?

— Avem să-l găsim; de asta nu te îndoi.

Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă apărea mai încolo. Unde erau crâşmari zăluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se întâmplase cu paisprezece săptămâni în urmă – ca şi cum un gest, o privire, un cuvânt s-ar putea înmormânta pe totdeauna. Aceştia nu-şi mai aduceau amine, cum nu-şi aduce aminte piatra pe lângă care treci şi pe care ai atins-o. Dar iată că mai departe căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumărie era nedesluşită, dar apărea omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puţin, râzând mult şi bând vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. Trecea şi el, dar fără să i se deschidă obrazul şi făptura.

Astfel a găsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broşteni. Oile trecuseră cătră gura Negrei spre Bistriţa, suind în văzduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise într-adaus pe samarul unui măgăruş ca să-şi mai cruţe puterile. Dintr-o desagă, de pe alt asin, scoteau capul şi se uitau la lume trei căţei cruzi, iar căţeaua cea bătrână umbla dedesubt la picioarele măgăruşului. Au stătut copii în privelişte, la marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept la han, fără să descalece, ş-au poftit cât-o ulcică de vin. Un flăcăuaş a dus ulcelele. Stăpânul hanului a ieşit în prag. Era un neamţ bătrân şi cuviincios.

— Bun vin, ţinut cu cinse şi bine răcit, a zis călăreţul cu căciula brumărie cătră tovarăşii lui. Să ştiţi dumneavoastră că neamţul ista bătrân e tata drumeţilor.

Aceste vorbe erau încă vii şi le-a spus neamţul cel bătrân Vitoriei şi lui Gheorghiţă.

Femeia le-a ascultat cu plăcere, gândindu-se adânc şi privind departe.

A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor. Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheţei şi a omătului şi sus vântul avea un spulber ş-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se chema Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe care-l luase călăuză, feciorul crâşmarului din Sabasa.

În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spuber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii şi şuietele brazilor. „Înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a uitat departe.”

Au coborât mai repede, pe calea bătută şi pe pârâiaşele îngheţate ale moinei, şi nu s-au oprit decât dincolo de satul Suha, la marginea dinspre văi.

— Aicea ţine crâşmă domnu Iorgu Vasiliu… a dat lămurire flăcăuaşul din Sabasa. Dumneavoastră poposiţi aici; eu mă întorc. Mi-a hotărât tata să fiu până în sară înapoi.

— Spune lui domnu Toma că-i mulţămesc, a răspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui vreodată ş-oi fi mai puţin supărată decât acuma. Poftim şi ţie, Neculăieş, paralele pe care şi le-am făgăduit. Şi spune mămucă-ta vorbe bune şi să-i spui aşa, că noi ne-am dus tot înainte ş-am coborât la Moldova şi spre târgul Folticenilor. De-acolo se vede că trebuie să ne ducem şi mai înainte, până la Prut, în ţinutul Botoşanilor.

— Mulţămesc şi eu, a răspuns Neculăieş.

S-a dus la deal pe iapa lui pântecoasă, călărind pe deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. Avea pe el cojoc strâns pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare.

Gheorghiţă îl privea râzând cum se duce.

Vitoria a fost îndată în crâşmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să mănânce.

Domnul Iorgu Vasiliu părea om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea muntencei că era şi prea învăţat. Cu mâni cam scurte şi groase îşi potrivi împrejurui pântecelui pestelca albastră. Deci era un om care, pe lângă rânduiala scrisului, avea şi plăcerea curăţeniei. De o parte şi de alta a rafturilor de scânduri, umplute cu gărăfi în rânduri strânse, alte rafturi şi saltare se înşirau, bucşite de toate bunătăţile pământului.

A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ţinând-o atârnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. A aşezat-o cu grijă pe o coală de hârtie, pe o măsuţă curată şi bine frecată. A adus o pânişoară călduţă încă. Dintr-un butoiaş a umplut cu bere spumată două pahare năltuţe.

„Bun lucru berea, după trudă şi când ţi-i foame…” se gândea femeia. Gheorghiţă nu era obişnuit cu asemenea băutură. O gustă şi o împinse deoparte. I se părea că a început să se amărască.

Domnu Iorgu Vasiliu se purta uşor în pantofi de pâslă şi răspundea cuviincios la orice întrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alţi muşterii în prăvălie. Soarele bătea pieziş în ferestre. Era la un ceas după amiază şi vântul i se părea Vitoriei că a contenit. Când se încredinţă că faptul e adevărat, simţi nelinişte. Totuşi se întoarse la datorie.

Ca o meşteră încercată şi iscusită, aduse vorba despre afacerea ei.

Statornicind bine anul şi luna şi cumpănind cu luare aminte şi ce era însemnat în condică, negustorul stătu şi cugetă îndelung şi găsi şi-n amintirea lui întocmai ce i se cerea să ştie, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au trecut oi. Atuncea ş-aici e bine şi mergem mai departe…” se gândea Gheorghiţă.

Însă Vitoria nu putea să se mulţămească numai cu asemenea răspuns Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpânii oilor. Fireşte, întâi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat şi stăpânii.

— Aşa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnu Vasiliu. După aceea au venit şi stăpânii.

— Întâi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Ciobanii au aşteptat pe stăpâni.

— Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o pâne. S-au dus înainte.

— Şi stăpânii au sosit pe urmă, nu-iaşa? Erau călări.

— Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălecat şi le-am dat o gustare – ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pâne şi bere. La mine, acese articole sunt de prima calitae. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii.

— Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei.

— Ba erau doi.

Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea adevărat şi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.

— Doi erau? întrebă ea cu luare-aminte şi linişte. Era unul mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, şi altul mititel şi negricios.

— Într-adevăr, încuviinţă domnu Vasiliu. Aceştia erau: oameni pe care mi se pare că-i cunosc. Sunt de-aici de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl cheamă. Adică nu: tocmai pe celălalt mărunt îl cheamă Iepure. S-au dus după oi.

— Şi nu ştii dacă s-au întors?

— După ce şi-au aşezat oile la iernatic, trebuie să se fi întors. Pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza.

— Pe care?

— Pe cel cu buza crăpată. Îţi spun că erau doi ş-acuma văd că le ştiu şi numele. De ce-mi vorbeşti dumneata de trei?

— Vorbesc şi eu, îngână cu ochii pe jumătae închişi femeia, dar acuma înţeleg că erau atâţia câţi spui.

În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga. Întâi şi întâi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curs pe-o apă…

Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sfânta Ana i-a şi dat semn, poprind vântul şi întorcându-l pe crângul său.