XV.

În Suha, domnul Anastase Balmez şi-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simţea cu drept cuvânt mândru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte cu răbdare şi cu blândeţă.

— Ce pot pentru ca să ştiu eu, domnule subprefect? a răspuns cu glas destul de hotărât, amestecat cu puţină supărare, omul cu buza despicată. Eu nu pot pentru ca să ştiu nimica.

— Ştiu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. Dumneata eşti un om cu stare. Te bucuri de deosebită consideraţie. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai datoria să răspunzi. Căci de la Dorna şi până aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Aţi călătorit împreună; aţi mâncat împreună. Nu-i aşa?

— Aşa este.

— Fiind aşa, te rog să binevoieşti a-mi spune unde v-aţi despărţit

— Apoi să vie şi Ilie Cuţui, să fie de faţă. Să spuie şi el. A fost şi dânsul acolo.

— Îl întreb şi pe dânsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaş. Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am încredinţare deplină? Eu nu sunt învăţat să obijduiesc pe nimeni. Aşa că să fii bun să-ţi aduci aminte când v-aţi despărţit, ca să pot prinde un fir.

— Care fir?

— Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva.

— Care urmă? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă năcăjiţi, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atâta, cum că eu şi Cuţui ne-am despăiţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa Prutului, s-a lehămetit şi s-a hotărât să se lase de turma asta. „Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, şi duceţi-vă sănătoşi. Să deie Dumnezeu să aveţi spor de la dânsele. Eu mă întorc acasă.”

— Aşa a spus?

— Da; întocmai.

— Şi i-aţi dat banii?

— I-am dat banii. I-am numărat hârtii de câte o mie şi de câte o sută.

Nevasta mortului stătea umilită într-un colţ al odăii, cu capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme.

— Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fară a se clinti. Gospodarii i-au numărat paralele. Celalalt sta la o parte ş-a văzut.

— Care celălalt? se încruntă Bogza.

— Lasă-ne, femeie, hotărî subprefectul. Nu încurca lucrurile.

— Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creştin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse munteanca zâmbind cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut când s-au numărat banii. Acela trebuie cunoscut şi urmărit.

— Dar n-a fost nici un străin, femeie; ţi-am mai spus.

— Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza.

— Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că vorbesc de domnu Cuţui?

Domnu subprefect se întărâtă puţinel.

— Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost? Îl cunoaşte?

— Nu cunosc; poate pentru ca să ştie Cuţui.

— Nu ştie nici el. De unde să ştie? Să zicem că i-au ieşit hoţii înainte şi gata!

— Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?

— Nu-l amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneţi că nu-i martor, eu tac. Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu-i nevoie, căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu n-am venit pentru alta aici, decât să vă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas. Eu atâta treabă mai am în aceste locuri şi pe urmă mă duc acasă, rugând stăpânirea să găsească ea pe făptaş. Eu ştiu că domnu subprefect are să-l găsească, aşa că, în privinţa asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veţi da toate desluşirile şi veţi ajuta cum veţi putea. Iar la îngropăciune numaidecât să veniţi.

Subprefectul îşi bătea nerăbdător cizma cu vărguţa pe care o ţinea în mână. Secretarul, la măsuţa lui, asculta, neştiind ce să mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, încheindu-şi sumăieşul. Pe dânsa n-o mai interesa întru nimic cercetarea.

— Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceţi o asemenea cinste.

— Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă domnu subprefect socoate că ne putem duce.

— Veniţi cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă pofesc. Mâni îi facem soţului meu petrecerea din urmă. Merge şi domnu subprefect.

— Eu?

— Da, se înţelege. Parcă acolo nu puteţi sta de vorbă, cum staţi ş-aici? Ba încă acolo domnu Bogza poate şi-a aduce şi mai bine aminte.

Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase tabacherea, o deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Femeia puse mâna pe clampa uşii. Plictisit, subprefectul o aştepta să plece. I-ar fi poruncit să se ducă, însă ea era un om cu sentimente delicate.

— Mai am eu ceva de spus, vorbi subţire femeia, dar las pe mâni. Vorbim după aceea.

— După care?

— După ce astrucăm pe Nechifor Lipan. El a spus ce avea de spus. Te-aştept numaidecât, domnu Bogza.

— Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgând fum după fum din ţigara-i groasă.

Vitoria ieşi. În odaia cealaltă erau jandarmi. Cuţui sta la o parte, pe o laiţă, şi fuma şi el dintr-o ţigară tot aşa de groasă ca a lui Bogza. Munteanca zâmbi, oprindu-se:

— V-aţi sfătuit să vă faceţi ţigările la fel şi-n aceeaşi vreme? vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata.

— El? Mă prepune pe mine? tresări cu îndârjire Ilie Cuţui.

— Ce să te prepuie? Că ai fost de faţă la numărătoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva.

— Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale gospodarul, aşezându-se iar pe laiţă.

— Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost cineva de faţă, care-a văzut banii, ş-acela-i făptaşul. Dar s-a dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva că dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani Dacă n-are bani, cine să-l ucidă? Dacă nu s-au numărat parale, n-are dece să se întoarcă; trebuie să se ducă înainte după oi.

— Cum nu s-au numărat parale? Ce vorbeşti dumneata? Nu ţi-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas?

— Ştiu, domnu Cuţui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra.

— Cum nu vorbeşti de asta? Atunci ce tot spui?

— Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face şi se amestecă în treaba asta a noastră. Dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine ce-a fost şi aveţi să spuneţi. Mortul a spus atâta cât trebuie, domnu Iiie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te uiţi aşa la mine? Acu mai rămâne să spuneţi şi dumneavoastră, şi pe urmă gata. După asta domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindu-mi nădejdea în ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu Calistratşi te rog şi pe dumneata, domnu Ilie, să nu laşi aşa pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniţi să fiţi faţă când l-om pune în locaşul de veci.

Cuţui o asculta cu luare-aminie, privind într-o parte.

— Cum ai spus?

— Să vii, domnu Ilie. Vine şi domnu Calistrat.

— Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă.

— Îmi pare bine, domnu Ilie, şi să vă luaţi şi soţiile. Avem să facem oleacă de praznic.

Vitoria ieşi, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta şi pentru sărbătoarea mortului, îşi lăsase opincile şi-şi pusese încălţările cele bune, cu vârfuri de glanţ. Trecu pe cărări zbicite şi pe drumul cel mai scurt, până la prăvălia lui domnu Iorgu Vasiliu. Găseşte acolo căruţa tocmită, în care avea să încapă în voie, alături de dânsa şi o bună prietină cum era cucoana Măria. Acolo, după ochiul cel rotund de geam, ştia mai ales că avea să afle pe Gafiţa chemată în mare grabă de Ghiţişor.

După ce intră şi scoase de pe dânsa sumăieşul, se aşeză pe un scăunel şi privi cu plăcere spre cucoana Măria. Se întoarse şi spre Gafiţa. Îi păru bine c-o găseşte. Nici nu se aştepta s-o întâlnească. Îi pare bine mai ales pentru că poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului întâi şi întâi domnu Calistrat; după aceea domnu Ilie. Dar nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum îi întreabă.

— Cum îi întreabă? Şi ce-i întreabă? se interesă, cu destulă grijă, Gafiţa.

— Îi întreabă fel şi chip. Înainte de a intra acolo, am văzut şi pe femeia lui Bogza.

— Hm! ai văzut-o? Dar ea mă rog, ce caută acolo?

— Nu ştiu. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu nişte femei. Atâta pot a spune, dragele mele, că doresc în toată viaţa mea să nu vorbească despre mine prietinele.

— Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel.

— Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel de intrică. Mă gândesc că nu-i toată lumea urâtă, nici calică, nici proastă; nu trăiesc când cu notarul, când cu jandarul. Ştiu eu că acestea-s nişte vorbe din zavistie. Un lucru l-aş înţelege mai puţin decât toate: să arunce năpaste. Să mă ferească Dumnezeu. Eu sunt cea mai năcăjită şi mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă şi sărăcuţă, dar n-aş cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd oameni cumsecade, aşezaţi bine la casele lor, ţinând la nevastă şi îmbrăcând-o cât se poate de frumos, n-aş putea, Doamne fereşte, cuteza să arunc o vorbă, şi se creadă cumva că aş avea vreo bănuială. Deci l-am şi rugat pe domnul Ilie să poftească mâni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urmă a unui prietin.

Gafiţa era o femeie năltuţă, subţire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseţa lui, încondeiat cu sprâncene codate şi cu ochi mari ca migdalele, umezi şi negri. Purta catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcâie nalte. La vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Cu râsuri în faţă, îi sta şi mai bine. Zâmbi ascuţit, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine şi găsi destule vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei trăiesc pe lumea asta şi mai cu samă la Doi Meri. Cât priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic, Ilie Cuţui îşi are baltagul acasă, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-l spurce.

— Pentru soţul meu eu pot să jur, cu mâna pe sfânta cruce.

— Ştiu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea mai asuprită – şi nu mă întorc asupra nimănui. Aştept de la Dumnezeu să se facă lumină. Hotărârea Lui are să cadă la vreme.

— Să cadă, se ascuţi Gafiţa, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să primească pedeapsă. Cine râde, să cunoască plânsul.

— Ştiu, o linişti iar Vitoria. Ştiu că domnu Ilie răspunde cu dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nici o grijă. Orice or spune unii şi alţii, eu şi de Bogza am anume părere. Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.

— Să ştii, leliţă Vitorie, că semne sunt şi altele.

— Ştiu, ştiu asta.

— Nu ştii! Dumneata socoteşti că eu azvârl numai aşa vorbe. Spun din durere şi din usturime, căci de o bucată de vreme nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase.

— Te cred, dragă.

Se amestecă, bând, şi soţia lui domnu Iorgu Vasiliu:

— Nu te potrivi. Dumneata rămâi cum eşti. Ce ţi-a dat Dumnezeu, nu poţi împrumuta.

Gafiţa râse, alinată. Aşa era mai frumoasă. Tovarăşele ei o pândeau pieziş şi-şi aruncau săgeţi cu ochii. După ce n-au mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndată, în odăiţa plină de scorţuri şi de ştergare, ochii Vitoriei se întristaseră şi se întoarseră către răsărit, la icoane. Făcând trei cruci, femeia salută pe sfinţi. Înturnându-se spre ochii micşoraţi şi plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atât cum merge cercetarea omului stăpânirii, cât mai ales cum stă în picioare, împotriva unor hotărâri mai tari decât oamenii, acel om care-şi arată colţii prin buza despicată.

— El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după deget, lămurea cu înverşunare munteanca. Nu ştie, sărmanul, cum că ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis şi l-am citit deplin. Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dânsul. Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-aş putea să-l lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, care-i încă prost şi copil, nu-l pot pune. Aşa că vreau să-l împung şi să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbuşit atâta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puţine zile, cu nour. Stau şi mă mir într-o privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea şi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat şi l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos şi să-l bocesc. Dar ştiu eu cine mi-a dat îndemn şi putere. Am făcut toate ş-am să mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi; am vorbit, dragă cucoană Mărie, şi printr-o sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, şi de partea cealaltă era domnu prefect, şi l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, să-mi deie voie să-l îngrop în ţintirim. Să nu rămâie între lupi; să-l aduc între creştini. Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă. Râdeau bărbaţii de mine, cum m-am spăriat auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ş-acuma s-apropie vremea să le sfârşesc.

Munteanca îşi lăsă fruntea pe umărul soţiei lui domnu Iorgu Vasiliu şi începu a plânge şi a suspina. După asta îşi şterse lacrimile, îndesat, cu mâneca şi se pregăti de plecare.

Toată alcătuirea încurcată din acel colţ de la Suha, cu duşmăniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu vorbele deşarte, cu spaimele ascunse şi cu nădejdile, s-a încărcat în căruţe ş-a trecut muntele Stânişoara, în preajma mortului care aştepta cea din urmă alinare lângă făclia lui de ceară.

Domnu Toma avusese grijă să aducă la faţa locului un car cu doi boi frumoşi. Îl împodobise cu cetină şi aşezase în el sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de faţă trei preoţi şi trei oameni cu buciume; şi patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma: două din Borca şi două din Sabasa, care ştiau să plângă şi să bocească mai bine. În căruţa dascălului a adus pomenile. Preoţii îşi aveau şi ei o nadişancă33 vopsită verde. S-au înşirat oamenii cu prapurile şi cu crucea. Alţii au coborât racla în râpă ş-acolo Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Bărbaţii au opintit sus povara destul de uşoară, au aşezat sicriul în car; au pus peste capac un lăvicer vrâstat negru şi roş ş-au dat de veste: gata. Atunci cel de la coarnele boilor a îndemnat ş-a făcut semn şi celor dinainte cu steagurile şi crucea. La cel dintâi popas, preoţii au coborât, au făcut rugăciune ş-au înălţat cântare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, priveghind rânduielile şi având la îndemână o babă cu sulurile de pânză pentru datina podurilor. Când au pornit iar, au sunat muntenii din buciume, dând veste spre depărtarea văilor. După ce au stat buciumaşii, au prins a plânge şi a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea şi asculta cu luare-amine. Deşi aceasta era pentru dânsa ziua cea mai grea şi se zbuciuma ea singură mai mult decât toate ostenitoarele, se socotea destul de mulţămită.

Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. Bogza umbla despărţit de Cuţui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră; nu se priviseră. Numai când sătenii au suit din râpă racla şi au potrivit-o în car şi i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca să se uite să vadă rămăşiţele mortului.

Vitoriei i se părea că Bogza nu s-a putut opri. Dimpotrivă, nici o clipă omul nu avusese gândul să se stăpânească. Era ca într-o fierbinţeală bolnavă şi altceva nu dorea deocamdată decât să vadă. Dacă ar fi cu putinţă să vadă de-aproape în ce stare se află ţeasta. Căci dacă nu se cunoaşte vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricine cu uşurinţă ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cu cal, în râpă.

Femeile umblau şi ele despărţite, repezindu-şi din când în când ascuţişuri de duşmănie. Toate le observa munteanca şi le cântărea în capul ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru buna rânduială şi avea vreme să se alăture şi de cucoana Măria, şoptindu-i ceva cu grabă. Gheorghiţă nu se afla de faţă. După porunca mamei lui, încălecase cum ajunsese ea, venind de peste Stânişoara, şi coborâse înainte în Sabasa ducând cânele şi tărhatul mortului.

Au mers aşa până ce alaiul a fost zărit din vale de cătră oamenii tocmiţi care privegheau în turnul bisericii. Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de clopot, au venit amestecându-se cântările buciumelor. Tot satul întâi s-a suit pe prispe cu mâna streşină la ochi; apoi, rânduri, rânduri, s-a îndreptat spre ţintirim.

S-a făcut slujbă mare, cum puţine s-au mai văzut în Sabasa. Asupra rămăşiţelor descoperie ale lui Nechifor Lipan bătea pieziş soarele auriu de aprilie. Preoţii au cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cântat cu glas înalt veşnica pomenire. Vitoria a venit lângă cucoana Măria şi a rugat-o, cu glas pripit, să aibă ea grijă de cele din urmă rânduieli şi mai ales să nu uite să ceară în clipa anumită vinul pentru stropit şi găina neagră care se dă peste groapă. Bătrâna pe care a tocmit-o ajutoare le are toate în traistă – numai să i le ceară. O roagă pe cucoana Măria să-i facă această mare binefacere, căci ea trebuie să steie lângă soţul său în clipa asta de despărţire. Îl mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-l mai vadă până la învierea cea din veac.

Atuncea, apropiindu-se, şi-a pus mâna în creştet şi şi-a mânat broboada neagră pe ceafă. Aducându-şi după asta degetele ca nişe gheare asupra frunţii, a părut că vrea să-şi smulgă ochii.

A strigat:

— Gheorghiţă! de ce m-ai lăsat!

Cu aşa glas a strigat, încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi; şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului.

Cucoana Măria s-a repezit spre dânsa ferind lumea cu palmele într-o parte şi într-alta. S-a aplecat, a cuprins-o de umeri şi a tras-o la o parte. Vitoria s-a lăsat dusă. Apoi, desfăcându-se cu uşurinţă, s-a întors iar lângă Lipan ş-a îngenunchiat.

— Să vie şi băietul! a ţipat ea.

Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-şi ochii cu braţul drept. Nu ştia ce să spuie. Îi era ruşine să bocească faţă de bărbii, ca o femeie.

Cucoana Măria a săltat iarăşi în sus pe munteancă şi oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. Îndată l-au coborât şi s-a auzit huruitul bulgărilor de pământ. Vitoria s-a întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului său un pumn de ţărână.