XIV.

Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială. Despărţi din tărhatul umed şi muced o pocladă şi o aşternu peste rămăşiţele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acuma înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, şi căuta să-şi deie samă de loc. De sus, de lângă parapetul de piatră, săpătura costişei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era umplutură pardosită cu lespezi cioplite. Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros şi scobit şi avea în faţă puţintel tăpşan ocolit de colţuri de stâncă. În urmă râpa se prăvălea mai în fund. Era un loc aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere.

Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului singur şi asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leşurilor ploile cele negre; hultanii şi corbii stăteau asupra lor ciucur, iar în vremea nopţilor au venit dihăniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele şi trăgând cu colţii. Numai acest câne a ştiut toate şi a vegheat în preajmă până ce l-a alungat foamea către oamenii vii. S-a mai întors din când în când şi a mai aşteptat; după aceea, într-o zi, a sosit vifor şi ninsoare şi iarna a astupat râpa. Acuma soarele a curăţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu, şi tot după aceeaşi voinţă, cânele, trecând pe sus, a adulmecat mirosurile şi i-a dat ei ştiinţă.

Observând că flăcăul nu-şi venise încă în fire, măsură din ochi înălţimea până sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la drum. Pipăi anume locuri cu piciorul şi-şi căută sprijin, întinse braţele spre aşchii de piatră şi găsi o cale cotită şi anevoioasă.

— Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiţă; mă întorc îndată. De sus, de lângă parapet, chemă cânele:

— Vin-aici, Lupu.

Dulăul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lângă cai, paznic împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi în boclucuri şi se coborâ iar la vale cu chibrituri şi c-o făclie de ceară. Aprinse făclia şi o potrivi la dos, în scobitura malului.

Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.

— Gheorghiţă, hotărâ ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire. Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, şi-l ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă.

— Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi porunceşti.

— Să stai, Gheorghiţă! Eu nu întârzii mult. Vezi să nu se stingă lumina.

Sui iar la drum, încălecă şi se duse, lăsând pe Lupu lângă celălalt cal.

Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziş. Fără o voinţă anumită, se aşezase într-o lăture, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgârciurile, părul şi lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere. Ridicând ochii şi privind departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, între stânci, între răpi, sub cerul înalt. Pădurea era aproape. În fundul prăpustiilor se mai ţineau ostroave de omăt.

Dintr-o dată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor şi către piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescând în umbra văgăunii Era o linişte neclintită, parcă toate împietriseră în asfinţitul de soare. Stătu şi el neclintit ca toate, ascultându-şi bătăile inimii. Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; îşi mişca numai capul; parcă-l privea pe dânsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Cerul rămase singur şi în curând din cer păru că ninge înserarea. Judecându-se el singur pe sine, flăcăul se încredinţa că nu simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Cânele era însă la drum, sus. Lătrase numai o dată. Acuma tăcea şi se făcuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumeţ.

Luceau stele. Porni o adiere de vânt.

Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a părut. O nelinişte fierbinte i se pomi din măruntaie şi-l fulgeră în creştet. Răsări în picioare şi căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepţenând cu unghiile şi împingându-se la deal cu călcâiele, ajunse asudat şi gâfâind sus. Calul necheză uşurel; cânele veni lângă dânsul. Acolo sus, la drum, i se părea că e mai puţin întuneric. Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin şi jos în văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, învălit în pocladă, aşteptând binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte.

Îşi aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simţită. Bănuia în râpă pipăiri de paşi şi-n împrejurimi foşnet. I se desluşiră în urechi zvonuri de pâraie depărtate. Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înţelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el, şi începu să vorbească cu cânele şi cu calul adresându-le cuvinte fără noimă. Tot ca să-i treacă vremea mai uşor, căută traista cu orz. După aceea îşi pregăti un culcuş şi se învăli în pocladă. Zgomotele nopţii îi părură abia simţite şi i se îngreuia trupul de somn, când Lupu dădu glas către vale.

Zvârlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: „Cine-i?” Nu-i răspunse decât cânele, care zăpăi iar. Când cânele se linişti, flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o căruţă.

Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea cu Vitoria Lipan, nu numai crâşmarul, ci şi judeţul satului, ş-un străjer. Poposiră, deshămară iapa, aprinseră un foc de găteje lângă parapetul podului.

— Arde făclia Gheorghiţă? întrebă Vitoria.

— Cred că arde… răspunse flăcăul cu îndoială.

— Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înţelegi tu o datorie ca asta! Coboară şi vezi. Ţine, am adus de la biserică fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el şi potriveşte-l frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să ştii că nu se poate să-l ridicăm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie să-l priveghem, şi m-am înţeles cu părintele Tudorache ca să vie să citească aici.

— Dar de ce nu putem să-l ridicăm? se împotrivi Gheorghiţă, neguros.

— Nu se poate, căci ei îşi au rânduielile lor.

— Care ei?

— Stăpânirea îşi au rânduielile lor cum să steie toate pe loc până ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la Farcaşa, şi doftorul, şi domnu procuror.

— Da’ de ce să vie? Ce au ei cu noi?

— Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum şi ce. Să cunoască şi ei cum că într-adevăr a fost ucis, şi după-aceea să înceapă a căuta pe făptaşi. Eu întâi am ţipat ca să mă lase în pace să-mi iau omul, şi să-i fac cele de cuviinţă. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma care-i de faţă, şi m-a sfătuit să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare. Dac-am văzut ş-am văzut, ce să fac? m-am supus. Or face ei cum au rânduiala şi după aceea mi-or da mortul. După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dânşii.

— Ţţţ! nu aşa nevastă, se amestecă, nemulţămit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o răutate. Rânduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaş.

— Domnu Toma nu te supăra Dacă s-or uita la nişte ciolane, parcă au să ştie care-i făptaşul?

— Nu-i numai asta. Ai să arăţi şi dumneata ce ştii şi ce bănuieşti.

— Eu? se miră munteanca şi privi pieziş spre ceilalţi oameni, care suiseră cu ea din Sabasa. Apoi tăcu şi-şi acoperi buzele cu podul palmei stângi. Tare-ţi mulţămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adăogi ea cu glas blând; şi-i fi bun să mai trimeţi aicea, mâni, căruţa cu părintele, aşa precum te-am mai rugat. Ţi-oi plăti cât îi spune, ş-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune în căruţă, odată cu părintele, pâni douăzeci, măsline două chile, şi scrumbii zece, şi rachiu cinci gărăfi de câte-o ocă. Scrie şi acestea în catastif la dumneata, pe lângă cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort să-l cinstesc c-un pahar şi să-i dau o bucată de pită cu ceva, ca să fie pomenire. Poftesc ş-acuma pe domnu judeţ şi pe străjer. Gheorghiţă, scoate din fân, din căruţa lui domnutoma, o garafă şi ad-o aici, la foc.

Oamenii s-au bucurat şi au zâmbit cu voie-bună cătră nevastă, prin lucirea flăcărilor. Vitoria le-a turnat rachiu şi au băut pe rând din acelaşi pahar, neuitând să închine pentru mort. Domnu Toma, mai ales, a vorbit drept după inima Vitoriei:

— Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greşalele cu voie şi fără voie şi să binevoiască a-i da, măcar de-acu înainte, hodină în pământ.

La această închinare Vitoria a crezut de cuviinţă să lăcrămeze, înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar. Asta o făcea de mult, de când se arătase înţelegerii ei adevărul.

Flăcăul a coborât fanarul în râpă. Ceilalţi au aşeptat ziua, lângă foc, cinstind din când în când băutura. Pe urmă s-au dus şi ei să descopere şi să vadă pe Lipan.

Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. După hotărârea Vitoriei, i-a năimit cal şi l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Năstase Balmez, să-l roage să binevoiască a împlini cât a putea mai degrabă rânduielile stăpânirii; că nevasta mortului îl roagă cu lacrimi şi plăteşte toate cheltuielile.

În cursul zilei s-a ostenit părintele la deal. între gărăfi şi pani, şi cu mare greutate s-a pogorât în râpă, deşi Vitoria tocmise om ca să taie şi să sape trepte. Sfinţia sa era bătrân şi pântecos şi cu greu a izbutit a se înfăţişa la datorie. Punându-şi patrafirul, şi-a mângâiat barba albă, a deschis cartea şi a prins a ceti cuvinte vechi. Din când în când se oprea, ca să răsufle de trudă. Văduva a dat la o parte un colţ de pocladă, ca s-audă şi mortul şi să se uite la cer cu găvanurile negre ale căpăţânii. Oameni din sat şi trecători de aiurea veniseră nu atât pentru citanie, cât pentru pomana mortului. Femeile spuneau unora şi altora întâmplările şi era de mirare cum sosiseră, pe vânt, ori prin pământ, veşti de dincolo de munte, cum că făptaşii ar fi nişte oieri care ar fi trăitori în acele părţi.

Vitoria asculta atent vorbele şi se gândea că numaidecât trebuie să treacă la o prietenă a ei de-acolo, s-o poftească la îngropăciune şi să mai afle ce vorbe s-au mai spus şi ce iscodiri s-au mai îndeplinit. Avea chiar o plăcere gândindu-se că a rămas cineva acolo care scormoneşte şi află.

Autorităţile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. Vitoria a stat c-un umăr întors, ascultând ce puteau să spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat căpăţâna; pe urmă a scris pe hârtie ce-au văzut şi ce-au înţeles. Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că niciunul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească pentru sufletul lui Nechifor.

Domnul subprefect Anastase Balmez şi-a adus aminte că a mai văzut-o pe munteancă.

— Acesta ţi-i omul după care umblai? întrebă el.

— Acesta-i, domnule, răspunse munteanca.

— După cât se vede, e ceea ce bănuiam eu încă de-atunci. Omul dumnitale a fost omorât şi jefuit.

— Da, domnule, răspunse cu blândeţă Vitoria; însă în taşcă, s-au aflat ceva parale, şi chimirul n-a fost desprins de pe el.

— Atunci să-l fi ucis careva din duşmănie?

— Cum pot crede una ca asta, domnule, când el a călătorit cu prieteni de la Dorna pân-aici?

Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pân-aici cu doi tovarăşi şi prieteni, care trăiesc şi acuma peste Stânişoara, la un loc care se cheamă Doi Meri. Acei prieteni arată că au cumpărat oile lui Lipan şi i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan s-a întors, purcedând spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de faţă ş-a văzut târgul şi banii, s-a luat după el şi l-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu poate să fie, arăta Vitoria; căci aşa spun acei doi prieteni ai mortului, anume Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cânele, însă cânele s-a aflat viu. Rămâne de văzut cine era acel străin martor, care a văzut pe Lipan primind banii. După cât înţelegea ea, gospodarii nu-şi aduc aminte cine ar fi fost acel om străin. Dar dacă i-a strânge stăpânirea, ei au să mărturisească şi au să-l arate. În acelaşi timp să înţelege că au să facă şi dovada cumpărăturii oilor cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o în vârful muntelui, deşi acolo nu se află nici un fel de cancelarie, iar vântul nu aduce în vârtejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hârtia de cumpărătoare a oilor e la Lipan în taşcă, nu-i la dânşii; însă dacă spun ei că au dat bani pe partea lui de oi şi i-au numărat acolo cu martor, cine poate îndrăzni să spuie că nu-i aşa? Adevărat este că lumea se dovedeşte plină de vorbe şi înşelări şi ar fi spunând unii şi alţii de peste munte că toată treaba asta n-ar fi curată; însă ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind încredinţată că Dumnezeu va scoate la urma urmei adevărul la lumină.

— Femeie, zise domnu Anastase Balmez, răsfrângându-şi cu dispreţ buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot alege nimica. A fost vreun martor când s-a făcut târgul?

— Nu ştiu, n-am de unde şti, domnule subprefect; dumneata vei întreba şi gospodarii vor răspunde.

— Bine, la asta ne pricepem noi, şi avem să-i întrebăm Dar dumneata ştii ceva despre acel martor? De unde l-ai scos?

— Eu nu l-am scos de nicăieri, domnule subprefect; dar trebuie să fi fost. Dacă n-a fost acolo un străin pe care l-am putea trage la răspundere, atunci să deie samă prietenii.

— Dumnezeu să te înţeleagă, femeie. Bănuieşti cumva pe acei prieteni. Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui?

— Ferească Sfântul; eu nu bănuiesc pe nimeni. Ei au să vă spuie ş-au să-şi deie sama, ca nişte gospodari ce sunt. Până la Borca, în urma oilor, au umblat şi el Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au mâncat hultanu şi lupii, după cum se vede. Dumnealor să arate cine a dat cu baltagul; căci şi asta se vede în căpăţâna aceasta. Eu n-am de unde şti; dumneavoastră nici atâta; să spuie dumnealor, să arate pe acel care a fost martor şi a văzut numărătoarea banilor.

— Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbeşti de martor?

— Grăiesc şi eu ca o minte slabă ce mă aflu.

— Lasă martorul, femeie. Datoria mea e să strâng în chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele.

Vitoria îşi strânse umerii şi buzele:

— Dumneavoastră, domnule subprefect, veţi face cum veţi crede că-i mai bine; numai să-mi daţi învoire să-mi îngrop omul şi să-i fac rânduielile creştineşti. Vă rog să scrieţi şi ciobanilor.

— Care ciobani?

— Ciobanii lui Lipan, care aveau în samă oile lui. Nu se poate să nu ştie şi ei de vânzare – dacă într-adevăr a fost vânzare.

— Dumneata crezi cumva că n-a fost vânzare? şi l-au ucis cei doi ca să-i ieie oile?

— Eu n-am spas asta, domnule. Am spus să scrieţi ciobanilor. Nu se poate să-i lepede stăpânul lor aşa, fără să le plătească simbriile şi să-i cinstească, după datină.

— Ai dreptate, vom face întrebare. Şi cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi şi dumneata cu mine acolo, să fii de faţă când am să-i chem pe Bogza şi pe Cuţui.

— Merg, de ce să nu merg? se învoi Vitoria. Am acolo treabă şi c-o prietenă a mea, soţia unui negustor. Vreau s-o poftesc şi pe dânsa să fie de faţă când vom coborâ aceste oase în sat, ca să le punem la hodină, în pământ. Se cuvine să poftescşi pe acei gospodari, cu nevestele.

— Cum aşa? Eu mă duc să-i cercetez şi dumneata îi pofteşti la îngropăciune?

— De ce să nu-i poftesc? îi poftesc şi la îngropăciune, şi la praznic, ca pe nişte buni creştini. Eu n-am nimic cu dânşii; Dumnezeu nu mi i-a arătat încă. Oamenii pot vorbi una şi alta; femeia lui Cuţui poate spune despre Bogza că ar fi având visuri urâte şi grăieşte prin somn; dumneavoastră, ca stăpânire, puteţi să le puneţi întrebări; dar eu ce pot face decât o îngropăciune cu datoriile care se cuvin morţilor? îi poftesc şi pe dânşii; de ce să nu-i poftesc? Vă poftesc şi pe dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare. Parcă aşa nu vor fi subt ochii dumneavoastră?

Domnu Anastase Balmez clătină din cap şi rămase gânditor. Iar avea femeia dreptate; însă nu credea de demnitatea lui să recunoască. O cercetare discretă şi delicată i se înfăţişa ca sistemul cel mai bun să descopere şi să apuce de grumaz pe făptaşi. Negreşit, cei doi gospodari nu vor putea să refuze să vie la înmormântare în Sabasa. Asta ar fi ceea ce, în drept, se cheamă o confruntare cu cadavrul victimei. Încercă să lămurească asta femeii. Acuma în sfârşit i se părea c-o înţelesese şi o judecă destul de vicleană şi ascunsă. Vitoria nu putea şti ce poate fi o confruntare, dar primi, zâmbind, hotărârea autorităţii – cugetând în sine că nu-i rău să fie amestecat şi boieraşul acela cu căciula ţuguiată, în zvonurile, prepusurile şi intrigile otrăvite care creşteau ca un bulz de omăt în cealaltă vale, în sat la Suha. Cât era el de boier şi de fudul, ea şi cucoana Măria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucându-l pe deget, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor.

Autorităţile sfârşindu-şi cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane şi schimbă lumânarea din fanar. În acelaşi timp suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini, în straie negre, şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se şoptea.