I « Ca azi va fi ziua de mâne Ca mâni toţi anii s-or urma... »

Făcând puţintel popas în Târgul Neamţului, Petru-Voievod Muşat a abătut cu soţiile sale boieri şi oşteni cătră Cetate, unde puşcaşii din Vânători au înălţat praporele pe ziduri şi au dat glas din surle. După aceea au trecut apa Ozanei, muind până la genunchi picioarele cailor, şi-au răzbătut la dumbrava cea mare de stejari care se chiamă Branişte. Acolo se lumina un loc desmierdat al albinelor şi-al căprioarelor, şi-n lunca apei uneori îşi aduceau şi zâmbroaicele viţeii la păşunea de toamnă. De-acolo încep munţii să se zimţuiască; şi s-auzeau clopotele de la o sihăstrie veche de pe Nemţişor. Coborând în singurătate, după chemarea clopotelor, şi găsind pace ca pe un alt tărâm, şi mireasmă de fânaţ ca o tămâie, a hotărât Domnul să înalţe ziduri de piatră şi sălaşuri nouă pentru monahi, în locul celor arse şi pustiite. Din veac în veac clădirea a rămas în picioare, înoindu-se după urgii şi pojaruri; şi-n gropniţile ei se odihnesc monahi de rând, arhierei şi feţe domneşti: între alţii Ştefan-Voievod, feciorul lui Alexandru-Voievod Bătrânul, tăiat de un nepot al său Roman; şi Teoctist, mitropolitul lui Ştefan-Voievod cel Mare; şi sfântul Paisie Malorosianul; şi Calipso Greaca, fecioara, care şi-a cufundat aici tinereţele şi firea ei femeiască în rasă de schivnic, de nimeni cunoscută, de nimeni ştiută, fărădecât numai de Dumnezeu, până la ceasul izbăvirii sale. Icoana cea mare făcătoare de minuni cu pruncul, zugrăvită de sfântul Luca evanghelistul şi dăruită ţării Moldovei de cătră Ion Paleologu, împăratul de la Bizanţ se află şi astăzi aici, păzind sfântul lăcaş de toată mânia şi primejdia în veacuri; iar odoarele sale de aur şi nestemate, dăruite de jupânese, doamne şi împărătese, o împodobesc şi astăzi la zilele mari ale sfinţiei sale.

Petru-Voievod Muşat şi unii cneji ai săi au pus să se ridice, din bârne de brad, case cu cerdac în jurul Cetăţuii, – pentru odihna lor de vară şi pentru petrecerile la vânătoare. Acele case şi cerdacuri risipindu-se de vechime ori de foc, s-au ridicat altele care ş-acele s-au prăpădit – altele din nou înălţându-se, cu anii şi rândurile de boieri şi de monahi, ca la toate sfintele mănăstiri ale acestor munţi până în zilele de acum.

Cătră această binecuvântată Cetate a lui Dumnezeu şi la aceste căsuţe albe boiereşti cu cerdacul lor nelipsit, – s-au deprins de mult moldovenii de la Iaşi şi din alte târguri să vie să-şi petreacă tihna verii. Şi venind aici, fac toţi drumul pe care l-a făcut odinioară Petru-Vodă Muşat, pe sub Cetate, peste apa Ozanei, şi prin dumbrava de la Branişte. Cărturari şi boiernaşi au trecut astfel şi-n acest veac; – şi-n preajma ruinilor Cetăţii cavalerilor ioaniţi, au murmurat acel cântec trăgănat şi melancolic:

Toţi l-au murmurat plângând, căci din firea lor, moldovenii sunt supuşi blăstămului slăbăciunii şi uşurătăţii. Fiind robi ai amintirilor şi amintirile venind totdeauna din trecut şi de pe morminte, foarte iute varsă ei lacrimi; după cum tot aşa de repede uită şi se veselesc.

Alegându-mi deasemenea şi eu, aici, popas al liniştii mele, în pacea Mănăstirii Neamţului, într-o căsuţă cu cerdac, m-am înduioşat ca toţi, pe urmele lui Petru-Vodă; apoi, venindu-mi în fire, am scris această fantazie de vară, pe care ţi-o închin ca unui bun prietin, şi mai ales ca unuia care ai suspinat mai mult decât noi toţi în această încântată grădină a suvenirelor.

La ora 4 s-aude toaca la Mănăstirea Neamţului: e soarele la toacă, după cum spun ţăranii. Apoi sună clopotele – întâi cele mici, ca nişte fiinţi care întreabă dacă au voie să trimeată veste în văi şi-n plaiurile munţilor. Punctează subţire pacea, – rar. După fiecare lovitură, la arcadele clopotniţii par a juca o clipă mutrişoare îngrijate de copii străini şi neexistenţi, care totuşi se văd în zugrăvelile afumate ale iconostasurilor de jos. Atunci lostunii fac ocoluri mai numeroase şi acrobaţii mai grăbite în preajma zidurilor şi răspund şi ei cu o gamă de sonuri fine – lăsând parcă să curgă din guşele lor catifelate prundişor sferic în cupe de cristal. Mutrişoarele neexistente dispar, căci un clopot mai mare a născut o notă gravă din altă familie de sunete. Şi îndată după aceea se armonizează cu el murmurul impunător al chimvalelor bătrâne. La arcurile de umbră ale clopotniţii apar, alte chipuri din icoane şterse – linii vaporoase, cu bărbi şi plete de fum. Trec numai cât ţine fracţiunea unei secunde, căci primblarea musafirilor de vară, cu haine europene, prin piaţa de sub turn, nu-i interesează.

Se agită nesimţit în jurul clopotelor şi-n cotloanele liliecilor, – cetind şi recunoscând urme şi semne din alte zile, de la binecredincioşii voievozi şi monahi care au clădit şi au înfrumuseţat în veacuri sfântul acesta lăcaş.

Clopotarii cei vii în carne şi oase, care fac să sune cu braţe tari vechile arămi, îşi împlinesc slujba cu gravitate şi absenţă, fără a privi, lumea de azi, fără a simţi umbrele sunetelor sau sufletele clopotelor. Simţesc inconştient că ei sunt într-o fază efemeră şi fără valoare, îşi vor fi împlinit menirea numai când se vor integra în tot ce-i armonios aici: vibrări, lostuni, lumină şi mireasmă, peisagiu de brazi, ziduri sfinte. Până atunci îşi duc ca o povară săraca şi trista ucenicie în această înşelătoare lume, aşteptând altceva. Stau la poarta unui vis – şi trimet într-acolo chemările acestea. De o sută de ani, de o mie de ani, de mai multe ori pe zi şi pe noapte – perindându-se sus la clopote, – perindându-se jos la strane, rămânând aceleaşi umbre negre, schimbându-şi numai numele, – monahi nemuritori.

S-au pripăşit pe-aici, prin unele case, şi circulă pe drumuri şi cărări, oameni din altă parte, cu totul indiferenţi peisagiului, bisericilor şi clopotelor. E adevărat că mănâncă, râd, petrec şi se duc în primblare până la Izvorul Tămăduirii. Asta însă nu-i ceva serios, căci pădurea, ca şi zidurile, nu-i acceptă; iar izvorului de apă neagră îi zice în realitate Puturosu, şi numai pentru aceşti străini, şi-a pus poreclă.

Când bat clopotele cele mărunţele, ies veveriţele în poienile de la marginea codrului. Se zbenguiesc cu mare vioiciune, căci muzica aceasta-i pentru dânsele. Cum încep murmurele grave ale chimvalelor, se opresc din joc, se aşează pe pămătufurile cozilor şi ascultă cuminţi şi decepţionate. Dar după ce ornicul melodic al munţilor şi-a făcut pauza, ca să cadă peste pripoare şi peste colnice un val de tăcere măreaţă, clopotele cele mărunte iar pornesc şi veveriţele încep din nou să. joace şi să hârâie cu bucurie. Rămân după aceea iarăşi înşelate, a doua oară, şi-a treia oară. Căci şi veveriţele n-au minte destulă, ca şi oamenii.

S-au arătat pe cărare câteva costume evropeneşti. Veveriţele răsar din starea lor de filosofie, fac sărituri agile, plutesc pe cozi, cu lăbuţele întinse şi gheruţele răsfirate: le îmbrăţişează şi le ascund brazii. Şi ele, ca şi Puturosu, nu vor să aibă de-a face cu străinii. Europenii de-altminteri nici nu le-au observat: vorbesc cu glasuri tari, întrebuinţează vocabule ciudate, preocupaţi de chestii foarte mari şi foarte neînsemnate.

Nu departe de ctitoria veche, după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă, aproape de un iaz, schitul Vo-videnia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi, mai liniştite şi mai vechi decât cele din mănăstirea mare. Biserica cu trei turnuri, când îşi trimete glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape. Şi izvorul negru, şi veveriţele atente, fac parte din poporul ei. Şi nu numai izvorul negru – care răsuflă abur urât mirositor, ca să respingă de la sine pe străini; ci şi alte însufleţiri şi dihănii ale umbrei. Sunt înspre Secu cerbi închişi într-o grădină a lor; înspre Pocrov căprioare cu ochi mari în care se răsfrâng apele tăcerii; înspre Sihăstrie şi Sihla şi-nspre Agapia mistreţi care nasc din tăurile singurătăţii. Cum intră în tainiţile lor aburii amurgului, se deşteaptă: fulgeră lilieci cătră ei şi-i chiamă spre poieni. Ies din scorburi jderi şi mâţele sălbatice şi se călăuzesc pe cărările misterioase cu câte-o păreche de lumini de fosfor. Lupoaicele-şi scot din vetrele de muşchi puii, ca să-i înveţe la vânătoare. Şi printre brazii neclintiţi fâlfâie, cu aripi moi de scamă, huhurezi şi bufniţi mari.

Cântă toaca la Vovidenie. Mâni e Sfântul Pantelimon – şi de mâni vara se călătoreşte. Fratele Ion Bostan s-a suit în turn şi bate cu ciocănaşele lemnul sonor în trei soroace. Pentru singurătăţi, pentru monahi, pentru ciobanii de la stâni, pentru păduri şi fiare şi mai ales pentru sine. În acelaşi timp cântă toaca la toate schiturile şi mănăstirile munţilor, şi el pare a auzi răspunsurile şi ecourile peste valurile codrului – şi cu mâni iuţi, într-o fină adiere, se pune în armonie cu toate, cu tot ce-l înconjoară şi cu Dumnezeu. Cu ochii pe jumătate închişi şi privind în sine, cătră sufletul său, stă drept şi neclintit cu trupul, ca o fantasmă neagră, şi numai mânile îi tremură şi cântă.

De mult europenii au dispărut din peisagiu, parcă ar fi murit.