II Aici, în aceste singurătăţi, trăia un monah…

Înainte de a cădea ultimele lovituri de ciocane în turn la Vovidenie, părintele Natanail a ieşit din căsuţa lui albă acoperită cu draniţă, a coborât din cerdac cătră sfânta biserică, a trecut valea ş-a intrat pe-o cărare la deal, cătră miazăzi, printre fânaţuri necosite. Pluteşte în juru-i dulce mireasmă şi cântecul din turn.

Părintele Natanail se opreşte o clipă, c-un zâmbet abia văzut în barba-i rară şi bălaie. Se-ntoarce spre turn, de unde-i vine bună veste. Apoi îşi strânge mai tare cureaua peste rasa-i neagră, pe trupul supt, şi porneşte iarăşi la deal, printre ochi vii şi râs alb de flori.

«Şi pentru ele cântă toaca…» se gândeşte monahul, şi-şi simte sufletul mai uşor decât în alte zile.

Când ajunge în marginea pădurii, sună din urmă clopotele, întâi cele tinere, apoi cele bătrâne, după rânduiala veacurilor. Contenesc, şi se face linişte.

Un tipăit uşor s-aude pe cărarea umedă, în urma călugărului. Cuviosul Natanail se întoarce.

— Tu eşti, măi Ţubichi? întreabă el fără supărare şi c-o voce deosebită, ca şi cum ar fi vorbit c-un copil.

Căţelul tărcat se oprise cu urechile înălţate ca două corniţe şi mişca prietinos din coada ciuntită.

— Bine, numai să n-ai de furcă cu dulăii de la stână, îi zise Natanail.

Ţubichi avea pricină să se creadă în siguranţă şi mai făcu câţiva paşi înspre stăpânul său.

Amândoi porniră înainte pe potecă şi lumina scăzu între brazi.

Veni o înfiorare peste păduri şi cetinile din jurul lor fâşâiră prelung. Ca şi toaca şi ca şi clopotele, acest cântec al liniştii era pentru Dumnezeu, pentru puţini oameni şi pentru sălbătăciuni. Iar pentru ca rânduiala tainelor să fie deplină, când sta şuietul brazilor în răstimpuri, năştea, stins, din depărtarea de la miazăzi, glas de bucium. În această alternanţă nu era nimic poetic şi romantic. Din bucium zicea moş Nechita cel burduhos, la stâna mănăstirii; şi dădea o veste ciobanilor lui.

În sara aceasta aşa de frumoasă însă, şi-n clipa aceea unică din viaţa lui, fără păreche în trecut şi în viitor, părintele Natanail primi în el cântarea nouă ca şi pe cea de toacă şi de clopot.

— Frumoasă sară, măi Ţubichi! zise el fără cuvinte, cătră căţelul care tipăia acum alături lângă glesna lui stângă.

Când cărarea sui alt colnic şi ajunse cătră altă vale, susurul de ploaie al brazilor se alină, şi călugărul, oprindu-se, bătu uşurel cu palma peste grumazul căţelului, ca să steie şi el neclintit şi fără răsuflet ca şi dânsul. Atunci, din dreapta, îi veni alt zvon: era o sonoritate măreaţă; straniu înmulţită şi crescută de ecourile pădurii, ca şi cum s-ar fi împletit şi s-ar fi încălcat serii de cornuri de vânătoare, unele subţiri, altele profunde.

«Cu toate acestea e tot un bucium, şopti călugărul emoţionat. Ştiam eu că Mănăilă are alt meşteşug; şi sună din alte poieni.»

Răsuflă adânc, apoi înghiţi cu plăcere aerul serii amestecat cu mireasmă de răşină.

Poteca stânii mănăstireşti curgea înainte; apoi, ca un fum şerpuit, suia printr-o rarişte pe coasta dimpotrivă. Natanail coti în loc spre mâna lui dreaptă, pe o cărăruşă abia văzută dintre ierburile înalte ale poienii. Mai ascultă în două răstimpuri larma de bucium a ecourilor; după aceea, amândoi, el şi Ţubichi, urcară în tăcere un deal trăgănat, şi de pe cuhne văzură deasupra asfinţitului – aprins – luceafărul de sară. Într-un cotlon al văii care se deschidea, se afla stâna unor oieri străini, veniţi la văratic dintr-alte păduri şi de pe alte albii de ape.

Bătură tălăngi lin şi veni până la ei miros de fum. Cărarea ocoli pe după un pâlc de brădiş tânăr, pe-un tăpşan uşor înclinat. Şi-ndată zbucni focul, ca şi cum alt luceafăr enorm ar fi căzut din cerul scund. Şi cânii, cu mânie şi larmă înfricoşată, se zvârliră spre străini.

Călugărul se oprise, cu Ţubichi alături. Sta neclintit, nalt şi subţiratic în rasa-i cernită. Cei de la stână îl vedeau zugrăvit pe zarea culmii şi-l recunoscură.

— Aista-i părintele Natanail, hotărî glasul gros al baciului. Măi flăcăi, chemaţi cânii.

Câteva fâşcâituri sălbatice sfâşiară înserarea. Strigăte răsunătoare ameninţară spre dulăi, amestecând nume ciudate.

— Nea, Lepşa; nea, Cotoşman! Vină aici, boală, c-acuşi tună dracu-n coşu tău!

Învălmăşeala de răcnete şi fluierături n-avusese înrâurire prea mare. Dulăii se opriseră ei singuri, căci şi ei recunoscuseră în monah un musafir care mai călcase de câteva ori în acele locuri.

Baciul strigă gros:

— Poftiţi, părinte!

Unul din strungăraşi, băiat sprinten de doisprezece ani, sărise de la locul lui şi ieşise în cărare. Primi pe călugăr, îi sărută mâna şi-l aduse la foc.

Stâna lui Mănăilă era o alcătuire trecătoare: o şandrama şubredă acoperită cu draniţă, rezemată pe câţiva stâlpi de brad în care toporul lovise şi cioplise foarte puţin. Câteva hârdaie şi doniţi, scafe şi cupe stăteau aruncate fără rânduială pe poliţi grosolane, alcătuite după un meşteşug cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cântec pe care l-au suspinat păstorii sub codru şi care se chiamă Mioriţa. De la dacii cei de demult şi de la alţii mai vechi decât ei, în rânduri de generaţii, ciobanii n-au simţit nevoia să-şi schimbe portul, datinile şi confortul în munţii lor sălbatici. Cu aceleaşi unelte din tinereţa lumii, cu acelaşi ritual de-atunci îşi duc traiul – numărând fără scop oile, zilele şi anii. Socotelile acestea le fac pe răbuş, adică tot pe o bucată de lemn. Trăiesc iarna în bordeie de bârne; iar dulceaţa primăverilor ş-a tinereţii o spun tot din lemnul pădurilor lor, din bucium ori caval.

Baciul şi câţiva ciobani cu strungăraşul stăteau la foc – deasupra căruia, spânzurat în cârlige şi lanţuri, înegrea ceaunul cel mare de jintiţă. Erau oameni fioroşi la înfăţişare, cu plete mari netunse şi nepieptănate, – îmbrăcaţi cu straie care fuseseră odată albe, de cânepă şi in, toarse şi ţesute de muieri din văi. Acuma aveau o coloare fără nume, păreau un fel de piele vârtoasă. Tot aceeaşi rânduială străveche porunceşte ciobanilor să-şi spele hainele în zer şi să le pătrundă de untul caşului, până ce capătă tăria şi floarea ştiută, – şi pe deasupra un miros pătrunzător, de brânză şi de fum. Căci sub şandrama lumina se luptă întruna cu fumul. Oamenii lăcrămează, se apără de vâlvătăi ridicând palmele în dreptul ochilor. Deşi-s aşa de buhoşi, de unsuroşi şi de demult, zâmbesc din veacurile lor cu prietinie noului venit. La Ţubichi nici nu catadicsesc să se uite, căci nu-i decât o cotarlă măruntă, şi numai dulăii au preţ între pădurile cu fiare.

Bătrânul Mănăilă se sculă în picioare după perdeaua de fum, nalt şi spătos, încins c-o piele de buhai lată de-o palmă domnească. Suvacurile, stricnelele şi celelalte alămuri aninate de chimir risipiră fulgere în bătaia flăcărilor, îşi mângâie cu degete groase bărbia rasă din proaspăt cu custură de coasă şi salută pe monah cu vocea-i de bas:

— Bine-ai venit, părinte. Binecuvântează.

Călugărul făcu semnul crucii asupra focului.

— Domnul Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază. Bine v-am găsit sănătoşi, oameni buni.

— Sărutăm dreapta, cinstite părinte, grăi iarăşi baciul. Şi fâşâind cu opincile-i mari prin şperla vetrelor vechi, întâmpină pe oaspete. Cuprinzând în laba-i uriaşă mâna slăbuţă şi albă a călugărului, o sărută răsunător. Cu mişcări stângace, ceilalţi ciobani îi urmară pilda, apoi se aşezară iar la locurile lor şi-şi mângâiară cu palmele pletele unse cu unt.

— Ţi-am auzit buciumul, zise Natanail şi privi în juru-i căutând un scaun. Un asemenea obiect este însă lucru de prisos într-o stână. Oamenii stau pe-o cofă, pe-un pietroi ori pe-o curmătură de brad. Stau chiar şi pe pământul gol, care-i tatăl nostru al tuturora şi ne ţine bine.

— Pentru cuvioşia sa, adă scăunaşul… porunci grav baciul. Şi strungăraşul aduse îndată din întuneric scăunaşul de lemn cu trei picioare care, obişnuit, avea slujbă să steie întors şi să fixeze ceaunul la mestecatul mămăligii.

— Precum spui, părinte, urmă bătrânul, întorcând spre monah ochii lui cu streşină de sprâncene; socot că m-ai auzit din valea cealaltă, când ai ajuns la Doi-Paltini. Dam semn, ca să iasă feciorii cu oile în porneală. Am şi eu o pustie de surlă în care am învăţat din pruncie a sufla, întrecându-mă cu lupii. Asta-i treaba noastră. Altă ispravă nu facem. Când m-oi înfăţişa la împărăţia sfântă, la judeţul cel de apoi – când a fi şi dac-a fi – am să am cu mine buciumul ş-am să zic o toană. Domnul Dumnezeu va zâmbi şi mi-a face semn cu mâna să trec între cei drepţi, în sânul Jidovului.

— Care Jidov, moş Mănăilă?

— În sânul lui Avraam, cuvioase părinte. Când ne-om vedea acolo, apoi om şti dacă ne-a fi mai bine decât în astă ticăloasă viaţă.

Călugărul zâmbi.

— Într-o privinţă n-are să fie mai bine, moş Mănăilă. Căci acolo nu-i foc şi nu-i întuneric, şi nici luceafărul nu se vede lucind deasupra unei măguri, cum îl vedem noi de-aici. Nici nu-i custură de coasă ca să te bărbiereşti. Nici zer ca să te speli. Nici auzi sunând tălăncuţele. Nu-i vale cu crâşmă, ca să-ţi aducă de-acolo strungăraşul spirt. Nici fum de tutun nu se pomeneşte. Acolo-i aşa un loc de lumină, moş Mănăilă, unde stai ca un abur fără trup. Şi, precum scrie la carte, acolo nu-i nici durere, nici întristare. Şi nu-i nici bucurie, după cât înţeleg, – căci sufletul însuşi este bucurie precum flacăra e foc.

— Hm! făcu baciul, mă miram eu să fie mai bine decât aici, în sânul unui necredincios. Apoi dacă nu pot eu să mă las pe o vale cu flori într-o sfântă zi de sărbătoare, şi dacă nu văd sărind din stâncă un izvor ca un berbecuţ alb, – şi dacă nu pot ajunge la han la Irimia, ca să beau o litră de rachiu de care-mi place mie, – de celelalte mă lepăd. Eu zic aşa că numai cu necuratul trup putem avea plăcere. Când a putrezi – gata, dacă n-om avea grijă să facem cele de cuviinţă.

— Cum se poate să vorbească astfel un om bătrân? îl întrerupse călugărul, fără supărare. Dumneata, baciule, nu eşti creştin şi botezat?

— Ba sunt.

— Şi nu crezi în Sfânta Treime şi-n învăţăturile Domnului nostru Hristos?

— Ba cred.

— Atuncea trebuie să aştepţi învierea morţilor, care va fi în veacul de apoi. Până atuncea, sufletul dumnitale despărţit de trup nu va avea nevoie nici de băutura care-ţi place, nici de hrană, nici de toate câte le socoţi bune de şi sunt înşelătoare.

— Ba eu, părinte, mi-am zidit fântână, ca să am apă când mi-a fi sete dincolo. Ş-am dat de pomană pită, sare şi caş – ca să nu sufăr de foame. Ş-aceşti feciori, după ce-oi pieri eu ş-oi fi subt iarbă, au să vie să-mi cânte deasupra. Ş-au să mănânce ş-au să beie cu mine, ca să mă satur şi eu. Asemenea rânduială noi am apucat-o de la alţi baci mai vechi decât noi, care s-au petrecut demult din lume şi s-au dus pe tărâmul celalalt, şi noi se cade să ne ţinem de ce-am apucat şi am învăţat.

Monahul nu crezu de cuviinţă că trebuie să mai dea replică la asemenea înfricoşată profesie de credinţă. Creştinismul lui nu găsea cheia la uşa de bronz după care sta închis baciul cu strămoşii săi. Rămase un răstimp visător, cu ochii lui albaştri aţintiţi în zbaterile focului.

— Părinte, vorbi iar baciul rânjind, eu abia acuma mă uit şi văd. De unde dracu ai găsit cuvioşia ta asemenea fleac de căţel, cum nu mi s-a arătat de când sunt?

— Aista-i Ţubichi, răspunse Natanail. S-a luat azi după mine, şi văd că nu s-a spăriat de dulăii dumnitale. E o corcitură pripăşită la chilia mea; a rămas de la nişte boieri care au petrecut în vara asta la mănăstire. E un corceag de mops şi de fox…

— Cum?

— E un corceag de mops şi de fox, însă-i deştept ca un om. Numai glas n-are, ca să vorbească.

Baciul privi cu îndoială şi dispreţ spre căţel.

— Cum ai zis că-l chiamă?

— Ţubichi.

— Hm! Aista nu-i nume de câne, părinte. Ia să chem pe Dârlău, să văd dacă-l cunoaşte că i-i neam. Nea, Dârlău, ia vină-ncoace şi vezi pe ciocoiul ista.

Bătrânul fâşcâi haiduceşte şi mai răcni o dată numele dulăului. Prin fum sticliră ochi sângeroşi, ş-un câne mare şi flocos, cu ragilă la gât, se opri la câţiva paşi în marginea cercului de lumină. Ţubichi mârâi scurt şi-şi ridică urechile ca nişte corniţe.

— Îl auzi, măi Dârlău? ce zice?

Dulăul mai rămase o clipă neclintit, apoi se retrase-n întuneric, dispreţuitor ca şi baciul.

Ciobanii rânjiră şi se priviră cu coada ochiului. Apoi se făcu tăcere şi se întinse noapte deplină.

Călugărul trase de sub haina-i lungă, de la piept, un pachet cu grijă învălit într-o gazetă veche.

— Moş Mănăilă, zise el, dumneata nu-ţi vei fi închipuind c-am venit în ia-sară aici ca să aduc pe Ţubichi să te minunezi de el. Am venit să-ţi mulţămesc pentru caşul pe care mi l-ai trimes în ziua de Sântilie.

— Bun şi frumos caş! întări baciul

— Într-adevăr. De-aceea l-am plătit cu dreptate, după vorba pe care mi-a spus-o flăcăul. Iar acuma, pe deasupra, te rog a primi câteva pacuri de tutun de cel de care-ţi place.

— Mie-mi place de cel negru şi tare, ca să-l simţesc când îl trag în piept.

— De-acela ţi-am adus.

— Îţi sărut mâna, părinte. Văd că-mi ştii năravul.

— Ţi-l ştiu, moş Mănăilă.

— Şi văd că-mi dă o mână sfinţită iarbă de afumat care se chiamă a Diavolului.

Baciul râse iar, arătându-şi toţi dinţii. Călugărul îi răspunse cu liniştea-i zâmbitoare:

— Moşule, toate sunt ale lui Dumnezeu: şi ierburile şi fiinţile.

— Asta aşa-i! încuviinţă baciul. Şi desfăcu cu mare grijă şi neîndemânare pachetul pus pe genunchi, ca să se încredinţeze că într-adevăr are de-a face cu iarba cea mai neagră, care fumegă mai gros şi trece ca o perie de sârmă prin gâtlej. Apoi îşi căută luleaua de lut din fundul chimirului ş-o bătu cu botul de opincă. O împunse cu suvacul, suflă într-însa şi iarăşi o împunse. Ş-o îndopă cu tact din darul călugărului.

Natanail îl privea pe gânduri; dar era concentrat mai mult în sine. În sara asta toate îi păreau bune şi tihnite. Străbătuse uşor poteca printre păduri, simţind nevoia să schimbe o vorbă cu oameni din lume şi să-i intre cerul în suflet ca un fum de floare violetă. Se ridică sprinten şi-şi mângâie căţelul.

— Vă poftesc bună sara, zise el. Nu uita, moş Mănăilă, că eu împărţesc şi altora din fruptul oilor dumnitale. Are să mai trebuiască cât de degrabă alt caş: mâne ori poimâne. Plata – cum ştii – e fără greş.

— Asta ştiu, părinte, dar eu mă bucur mai ales de bunătatea cuvioşiei tale. Sărutăm dreapta şi să mai vii pe la noi sănătos cu tutun de-acesta.

Baciul şi feciorii rânjiră iar. După aceea răcniră la câni, ca să-i ferească în laturi. Şi călugărul porni înapoi cu pas elastic spre schit, cu căţelandrul după el. Într-o vreme râse singur, gândindu-se la convorbirea cu Mănăilă, la fel cu alte convorbiri din alte câteva seri de vară. Sălbaticii şi păgânii aceia, care se socoteau creştini, erau blânzi şi buni şi el avea dragoste pentru ei. Între dânşii, o clipă, se simţea bine – cu sufletul liniştit ca un iaz într-o pădure solemnă.

Adresă într-o vreme lui Ţubichi câteva cuvinte de prietinie. Se opri lângă un tufar mărunt, în marginea poienii de la paltini, şi căută, pipăind, o frunză potrivită. O aşeză între buze şi cântă uşor nopţii şi singurătăţii cât trecu printre brazi, într-un întuneric de catran.