XXI Călătorie cătră cel din urmă ostrov.

După câteva zile, ieromonahul Natanail, simţindu-se mai slăbit şi mai plin de întristare în îmbătrânirea-i timpurie, se hotărî, după sfatul lui Atanasie, să se abată până la schitul schivnicului Iosif, la Icoană, în muntele Rusu. Avea nevoie poate să se încredinţeze cuiva, să se elibereze printr-o spovedanie; înţelegea prea bine însă că acesta e un lucru foarte greu. În explicaţia lui erau amestecurile altei lumi şi mai ales o înţelegere personală, interpretare a veacului şi a ştiinţii, pe care misticismul său nu o putuse acoperi cu totul. Era încredinţat însă că va găsi împrospătare de energie, căci acolo trăia un om care izbutise să se izoleze şi mai mult, găsind tărie în sine şi-n credinţa care mişcă munţii.

Lăsă pe Paramon şi pe Ţubichi acasă, dorind să fie cu totul singur. Porni mai domol decât avea obiceiul. Simţea în piept, împungându-l iar, dureri cunoscute, pe care le socotise complect stinse. Paramon era mai îngrijat de faţa stăpânului său, pe care lucea ca un reflex de lună.

Ocoli mănăstirea cea mare pe sub pădure şi ieşi la locul care se chiamă Cerdac. Acolo se înalţă o clădire de piatră şi cărămidă, un fel de paraclis rotund, deschis din toate părţile, cu semnul crucii deasupra turnului. Pe bolta interioară sunt scrise zugrăveli curate şi bune, povestind întâmplarea care se află însemnată şi pe crucea de marmură din mijloc. Se vede sus şi se spune jos că anume, în vremea zaverei de la anul 1821, intrând turcii în ţară la noi ca să zdrobească răscoala grecilor lui Ipsilant, au început a face multe răutăţi şi stricăciuni creştinilor şi sfintelor lăcaşuri. Atuncea monahii de la Neamţ, temându-se, au hotărât să ascundă şi să îngroape în pământ icoana cea mare a Maicii Domnului, de şi asemenea imagine făcătoare de minuni purta în sine toată puterea şi toată biruinţa împotriva unor necredincioşi ca aceia. Omeneasca frică fiind mai presus decât înţelegerea, părinţii au pus deci pe Maica Domnului într-un car prost cu doi boi – ş-un muntean din partea locului a dus-o, împreună cu doi cuvioşi monahi, în muntele Rusu, ş-au îngropat-o acolo în nişte stânci, punând semn. Trecând furtuna şi neliniştile, soborul a hotărât să aducă iarăşi la locul său sfânta icoană ş-a trimes părinţi s-o dezgroape; iar după mare slujbă, apoi, au ieşit cu praporele şi-n odăjdii cu toţii înaintea sa, având în frunte pe Harie, arhimandrit şi stareţ. După cum se vede din zugrăveli, au adus de data aceasta pe Preacurata într-o căruţă c-un cal. Şi se mărturiseşte, pe crucea de marmură, că s-a întâmplat atunci o minune, – că icoana părea înegrită şi ştearsă: şi când a întâmpinat-o mulţimea cu cântări de slavă, i s-au rumenit obrajii şi s-a făcut mai frumoasă decât era înainte, chiar în acel loc, la Cerdac.

Toate acestea sunt însemnate, scrise şi zugrăvite.

În stâncă, unde a fost îngropată Sfânta Fecioară, muntenii şi călugării au clădit deasemeni acoperiş de lemn şi draniţă şi nişte binecredincioşi creştini au aşezat altă icoană, întocmai ca cealaltă zugrăvită şi împodobită. Locul a rămas aşa multă vreme peşteră şi acoperemânt, având păzitor un shimonah, care dormea pe pământ şi pe căpătăi de piatră şi se acoperea c-un postav mic. A trăit astfel ierni şi veri, cu privighere multă şi somn puţin, până ce i s-a arătat semn şi poruncă în vis. Atunci s-a sculat acel shimonah, şi, cu puterea şi credinţa lui, adunând şi ajutoare de la lume, a înălţat peste peşteră bisericuţă de lemn, împodobind-o cu toate. Şi deasupra râpii a ridicat pe piloţi, sub streşină de şindrilă, clopotniţă, în care a aşezat întâi, după mijloacele şi puterea lui, nişte clopoţele şi nişte zurgălăi. Iar mai apoi a putut agonisi clopote mari şi adevărate, care cântă, cum cântau şi cele mici, puterea lui Dumnezeu.

Înspre acel schit, urmând un drum pe lângă apa Nemţişorului, prin poieni, merse Natanail încet şi pe gânduri. Locurile nu erau prea singuratice. Răzbea până departe ţipătul unui fierăstrău care spinteca trunchiurile de brazi. Treceau din când în când căruţe cu încărcături de lemne. Apoi, într-o vreme, cotind pe lângă o cruce de piatră, dintrodată ajunse la un pripor, într-o râpă umedă. Acolo era linişte şi nu se afla suiş decât pentru picior. Nu se mai auzeau nici tălăncile din luminişuri, nici fierăstrăul.

Urcă sus pe stâncă, într-o poieniţă grămădită din toate părţile de pădurea de brad. Sui trepte îngrădite şi se sprijini cu mâna de un parmaclâc şubred aşezat pe ţăruşi. Din râpă se înălţa clopotniţa şi de la ea până la aşezarea schivnicului era aruncat pod. În dreapta, la marginea prăpastiei se arăta bisericuţa, cu pragul de sus al uşii la înălţimea nasului. Avea turnuleţ şi alcătuire după toată rânduiala; şi, cu toate că nu era decât o clădire primitivă şi trecătoare de lemn, cuprindea în lăuntrul ei toate cărţile, icoanele, zugrăvelile, candelele, sfeşnicele şi stranele, fără de care nu se poate credinţă şi lege; – numai toate erau mici, lucrate, cioplite şi aşezate aşa încât păreau o rămăşiţă întârziată din veacuri străvechi, de la începutul creştinismului.

Încăperea scundă era deschisă şi Maica Domnului sta singură sub candela aprinsă. Sta cu fruntea înclinată spre prunc, zâmbindu-i uşor lui şi florilor de clopoţei albaştri aşezate în mănunchi pe rotila unui sfeşnic.

Natanail se opri în picioare acolo, întorcându-se cu sufletul ca într-un trecut şi ca într-o copilărie. Toate în juru-i erau mici şi simple.

Când ieşi, găsi chilia schivnicului luminată de soare, cu uşa deasemeni deschisă; dar părintele Iosif nu era nici acolo. În fundul poienii însă, trei munteni stăteau aplecaţi asupra unor trunchiuri de brad, cioplindu-le cu topoarele. Dintr-acolo shimonahul îl văzu şi-i veni sârguincios întru întâmpinare, aplecat din spate şi cu pletele albe atârnând. Era un om bătrân, cu obrazul palid, dar sub marginea comanacului roşcat ochii îi străluceau plini de vioiciune şi prietinie. Purta opinci ş-o rasă mohorâtă. Era un vechi singuratic, – cu toate acestea părea a avea preocupările unui gospodar ţăran, cu destule griji şi năcazuri.

— Dumneata eşti, părinte Natanail? Bine-ai venit la noi.

— Bine te-am găsit, părinte Iosife. Am intrat în biserică şi am văzut florile de la Sfânta Fecioară, pe urmă am ieşit să te caut.

— Apoi bine ai-făcut. Acele flori le-a adus dis-de-dimineaţă o femeie tocmai din Bucovina, care, a venit aici la noi, pentru rugăciune. Vin în fiecare zi şi bărbaţi, dar mai ales vin femei, pentru durerile şi năcazurile lor, la Maica Domnului. Pentru asta îndur eu multă pizmă de la unii din vale; dar Dumnezeu vede toate şi hotărăşte.

Natanail zâmbi, căci avea mai de demult cunoştinţă de acele ascuţişuri de nemulţămire ale monahilor Fecioarei celei adevărate.

— Ei ar spune, după cât aud, urmă schivnicul, că aici nu-i decât umbra şi locul – şi acolo, devale-i adevărul însă iată, credincioşii vin să vadă umbra şi locul.

— Părinte Iosife, ai dreptate.

— Ştiu că am dreptate, de-aceea eu spun şi mărturisesc Preacuratei toate, şi urmez a îmbrăca locul şi a împodobi bisericuţa. Iată, în vara asta, vreau să fac un beci, ca să am unde pune unele şi altele. Şi dacă mi-a ajuta Dumnezeu, doresc a alcătui un lucru şi mai mare: să întăresc râpa de sub biserică cu parcane, prăvălind acolo şi bătând pământ şi piatră, – ca să se poată umbla în Vinerea Mare de jur împrejur cu sfântul aer. Iar acuma mi-au venit trei gospodari pe care nu i-am cunoscut de unde-s şi n-am ştiut cum îi chiamă şi, mărturisindu-se pentru ale lor, m-au rugat să le dau canon să lucreze ceva pentru această sihăstrie, – aşa cum au făcut şi alţii înaintea lor, la bisericuţă, la clopotniţă şi la toată gospodăria. Ş-apoi le-am dat să cioplească lemn şi să dureze încă o chilie – adică a treia, pentru adăpostul unor credincioşi, ori a unui bolnav, ori a unor rătăciţi…

Topoarele sunau în pădurea sonoră. Din când în când lucrătorii se opreau din cioplit, mutau cu silinţi mari catargurile, şi-şi înălţau capetele, ştergându-şi frunţile de sudoare.

— Îs muncitori buni şi vrednici… zise părintele Iosif, privind cătră fundul poienii.

De la deal, de sub pădure, coborau, aducând cofe cu apă, două femei îmbrobodite strâns pe sub fălci şi îmbrăcate în straiul larg şi negru, al monahilor. De departe se înclinară, fără a-şi conteni umbletul, şi dispărură.

Părintele Iosif clătină capu-nspre ele:

— Sunt două cuvioase suflete, de la un schit de maici de departe, care au venit aici, luându-şi canon, pe doi ani, muţenia.

Apoi, c-un zâmbet de mulţămire pe faţa lui spânatică şi palidă, shimonahul începu să explice iar lui Natanail, ca şi-n alte daţi, câţi ani a vegheat el la peşteră şi cum a început el, cu ajutorul Maicii Domnului, acea muncă grea a vieţii lui.

— Nu intri în chilie, părinte Natanail? îndemnă el apoi, ca să guşti şi dumneata din bucatele mele?

— Ba da, părinte Iosife, am să intru, ca să mă odihnesc puţin. De câtva timp, mă simţesc, nu ştiu de ce, slăbit şi am în mine ca o pâclă.

— Oamenii sunt aplecaţi slăbăciunii şi durerii, părinte Natanail.

— Aşa este; de aceea mă supun.

Schivnicul se opri şi-l privi, clipind din ochi.

— Asta nu se poate, nu ne supunem, ci ne rugăm. Căci şi slăbăciunea şi lenea trupului sunt tot ale Satanei, Intră aici, adăogi el apoi blând, şi te aşează pe laiţă.

Natanail se aplecă la prag şi intră într-o încăpere îngustă, în care, subt icoane şi candelă, abia aveau unde se învârti doi oameni. Pe o măsuţă joasă, cu trei picioare, în scăfiţe de lemn, câţiva hribi fierţi, puţine păstăi de fasole, şi usturoi pisat. Şi-o pătrare de mămăligă, tăiată cu aţa.

— Pofteşte, zise schivnicul. Şi murmură încet rugăciunea mesei, făcând semnul crucii, apoi se lăsă într-un genunchi, lângă măsuţă.

— Gustă şi dumneata, că este de unde, slavă Domnului!

Cu obrazul înveselit, cătă spre Natanail, – apoi deveni serios, ca în faţa unei îndeletniciri grave. Slujindu-se cu mâna, luă de câteva ori din prânzul pregătit, mestecând în tăcere şi privind pe ferestruică, pe când oaspetele său părea dus pe gânduri. Îl cercetă de câteva ori îngrijorat şi clătină din cap.

Se auziră afară paşi grăbiţi. Cineva se opri lângă prispă.

— Aşteaptă puţin, până ce isprăvesc şi mă închin… zise dinlăuntru shimonahul.

— Cine-i? întrebă Natanail, deschizând ochii.

— Alt năcăjit… îl lămuri bătrânul cu glasul lui grăbit, rămas limpede şi neîngroşat, – alt năcăjit care vine întruna de două zile şi-mi cere deslegare şi canon, şi sfat. Văzând că-i unul alungat de oameni şi izgonit pentru fapte rele, îl sfătuiesc să se ducă să se închine legii şi să se deie supus. El însă se teme.

— Trebuie să fie Pintilie… zise Natanail.

— Aşa-l chiamă. A fost şi asară; acuma nu înţeleg de ce se întoarce iar. Intră, omule, şi spune ce-ai mai făcut.

Pintilie intră anevoie pe uşă, cu părul zbârlit şi ochii înfricoşaţi. Observând că mai este cineva, dădu înapoi. Dar recunoscând pe monah, se linişti şi pătrunse în chilie cu fruntea plecată, cu şuviţe curgându-i în mustăţi şi pe nas. Era nebărbierit şi cu obrazul afumat, – cu straiele stropite de glod şi îmbâcsite de ţarină.

— Ce este, bre? De ce te-ai întors iar? strigă la el shimonahul.

— D-apoi ce eram să fac, părinte schivnice? Mă gândeam că tot aicea aş putea găsi un adăpost ş-o pace, împlinind orice slujbă şi orice pedeapsă, cum scrie în cărţile cuvioşiei tale. Căci pe Onuţă l-au puşcat.

— Ce vorbeşti, bre? Poate ai visat.

— Pe Onuţă l-au puşcat, repetă cu glas gros şi zugrumat Pintilie. Noi ne-am adunat la locul nostru, căutând în scorbura ştiută caşul şi pânea. Dar nu le-am găsit. Văzând primejdia, ne-am sculat. Am dat să suim în sus, printr-o râpă. Atuncea jandarmii au prins să tragă după noi. Tovarăşul meu, părinte schivnice şi părinte Naftanail, numai atât a apucat a zice: Gata! S-a lăsat pe frunzare cu capul sub mâna dreaptă, ş-a început să deie dintr-un picior, parcă scurma… Atuncea m-am îngrozit mai tare, c-am rămas singur, şi m-am repezit cu capu-nainte cătră deal, şi, căţărându-mă pe unde nici capra nu poate răzbate, am scăpat, ş-am putut coborî în astălaltă parte. Am stat ascuns şi mi-au prăpădit urma. Dar ştiu c-au să mă descopere iar ş-au să mă puşte şi pe mine. De aceea cad aici iarăşi cu răgăminte; să mă primeşti şi să mă aperi…

În ochii lui tulburi, Natanail cunoscu deodată privirea lupului. Ş-avu iarăşi în el o tresărire de milă şi mâhnire.

— De ce n-asculţi, Pintilie, şi nu te supui oamenilor? vorbi el încet.

— Care oameni, părinte Naftanail? strigă rătăcit banditul. Eu ştiu atâta că ei m-alungă şi mă puşcă. Cum mă duc acolo, gata! Ce să fac eu acuma? unde să mă duc eu acuma? Trimete-le dumneata un răvaş, părinte Naftanail, să mă ierte. De-acu, dac-am rămas fără Onuţă, eu mă las de toate, numai să mă ierte.

— Hai, hai, du-te şi fă cum îţi spun eu… vorbi shimonahul, şi-i puse mâna pe umăr. Dacă-i vedea că nu poţi, întoarce-te şi roagă-te în genunchi la Maica Domnului – ca să-ţi deie ea putere să te supui. Am să mă rog şi eu ş-am să cetesc, ca să ţi se moaie inima şi să nu rămâi aşa de spăriet şi de crâncen, ca o fiară…

— Ceteşte-mi acuma, părinte! mormăi cu sprânceana încruntată Pintilie.

Natanail se încovoie şi ieşi iar în lumina poienii, lăsând pe hoţ sub mâna şi sub cartea schivnicului. Trecu încet prin aşezarea aceea măruntă din preistorie, şi se apropie de muntenii care-şi făceau canonul. Îşi isprăviseră şi ei prânzarea, din pită neagră şi brânză în scoarţă de brad. Băură apă dintr-un cofăel. Apoi închinându-se şi făcând cruce, se aplecară, îşi luară iar topoarele şi se adunară la tulpina unui brad vechi, ţinând sfat pentru moartea lui.

Era un brad bătrân din marginea poienii, ciumpăvit până la vârf. Se căţăraseră mai de demult alţii cu barda pe cuiele lui, sus, şi-i doborâseră cetina. În ajun, începuseră să-l curme de la rădăcină. Acuma voiau să-l isprăvească, şi începură a bate în el cu topoarele dinspre partea pădurii. Sunau adâncuri până departe – şi bradul se înfiora la fiecare bătaie.

Părintele schivnic ieşi grăbit pe prispă, de deasupra omului său îngenunchiat, şi făcu semn cu cartea spre munteni. Ei se opriră.

— Măi oameni buni, strigă shimonahul, băgaţi de samă cât tăiaţi din topor şi cât puneţi pe urma fierăstrăul, – ca să nu cadă cumva bradul peste o chilie.

— Lasă, părinte schivnice, că ştim noi acest meşteşug! răspunse unul din munteni. Vezi de alină pe ticălosul acela, că se prăpădeşte!

Ridicară iarăşi topoarele şi părintele intră în chilioară. Ţinând din nou sfat, puseră jos topoarele, aduseră, fierăstrăul şi pregătiră penele. Traseră cu oţelul zimţuit care fâşâia şi râdea muşcând în lemn. Apoi acelaşi glas strigă:

— Acuma! trageţi mai repede. Dă cu nădejde în pana cea mare!

Bradul se clătină încet-încet, apoi se cumpăni mai tare şi căzu cu vuiet înăbuşit pe pământul neregulat al poienii. Se zgudui şi se rupse în trei. Muntenii se plecară asupra trunchiului şi-i numărară anii. Era mai vechi decât ei, decât pustnicul şi decât peştera. Căzuse omorât şi era bun de parcane la bisericuţa Maicii Domnului.

Natanail se aşeză în soare, pe un colţ de trunchi putred. Stăruiau în el mâhnirea şi neliniştea, – de-aceea se răsfrângeau în toate câte-l înconjurau, oameni şi lucruri. Nădăjduia însă, închizând ochii, într-o pace şi-ntr-o binecuvântare. Viitorul poate nu i le mai păstra; înapoi nu se mai putea întoarce; le simţea însă nedesluşit, din pământ şi din miresmele pădurii, din moartea şi viaţa care se urmează şi se amestecă necontenit.

SFÂRŞIT