XX «Unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin…»

Paramon ocoli prin poiană, ca să vadă dacă mai are vreme şi putinţă să lucreze, rămânând să aducă el toate boclucurile. Natanail se întoarse de-a dreptul la schit, purtând ca pe o fiinţă neliniştea pe grumazi.

Căsuţa era singură, în lumina înclinată a soarelui, cu băţul înfipt înaintea scării cerdacului. Nu-l aştepta nimeni.

— Trase din pământ băţul şi-l rezemă de un stâlp, pe când urca pe gânduri treptele.

Ţubichi îi trecu printre picioare, vioi şi vesel. Coborându-şi spre el privirea, monahul îşi aduse aminte de crâncena şi muta pieire a fiarei, şi nemulţămirea aceasta, revenită iar, se amestecă cu mâhnirea lui intimă.

Ar fi dorit să găsească o urmă, ori o veste, – totuşi era mai bine aşa cum voise şi nădăjduise de la început. Oftând prelung, cum avea de mult obişnuinţa în cugetele şi preocupările lui, se duse la cartea deschisă pe măsuţă. Dar painjenii slovelor nu i se arătară din întuneric decât mai târziu.

Începu să cetească murmurat, – când scăpă soarele pe uşa deschisă. Nu mai era mult până la ceasul asfinţitului. Întorcându-se cătră dunga dreaptă de lumină, o văzu deodată dispărând, parcă ar fi trecut peste ea un nour. În prag i se arătă o figură străină.

Era Olimpia Mironeanu, cu fruntea goală şi părul acoperit numai până la creştet de un văl fumuriu, care i se grămădea încreţit pe umeri. Avea un zâmbet care semăna cu cel de demult. Şi în zâmbetul ei era amestecată şi teamă, căci poate se ştia şi se simţea încă vinovată. Cu stânga îşi ţinea vălul la piept. Cu dreapta se sprijini de uşor. Nu salută cu vorbe. Nu ştia cum ar fi putut saluta, cu ce cuvinte, cu ce nume. Îşi plecă numai fruntea şi şi-o ridică iar.

— Pot să intru?

— Pofteşte, zise încet Natanail, răsucindu-se o clipă spre painjenii cărţii deschise.

Apoi o observă tot în picioare.

— Ar trebui să staţi, doamnă. Vă rog, aşezaţi-vă.

— Într-adevăr, mă simt puţin cam obosită.

Se aşeză încet, ca pe un puf delicat, pe laiţa tare. Privi pieziş, cu îndoială şi cu aceeaşi sfială, spre monah. Întrebă:

— Cred că m-ai cunoscut.

Natanail făcu semn afirmativ cu capul.

— Încă de azi-dimineaţă?

— Da.

— Am fost sigură de asta. Aşa că am rugat pe domnul Emil Lepădatu să cerceteze în mănăstire, ca să putem şti unde locuieşti. Am aflat îndată drumul, împreună cu destule informaţii, care m-au făcut imediat să nu mai am nici cea mai mică îndoială. Însă n-am găsit pe nimeni aici şi domnul Lepădatu a avut ideea să trimeată în pădure nişte copii de la vite. Noi am plecat fără să mai aşteptăm răspuns. Acuma m-am întors singură. Trebuia să vin. Simţeam că altfel nu se poate.

Vorbea pripit. El o asculta cu capul plecat, simţind în el amintirea unei ciudate şi vechi emoţiuni a aceluiaşi glas.

— Aşa-i că-ţi închipuiai c-am să vin?

— Desigur.

— Şi totuşi nu m-ai aşteptat.

El tăcu.

— După cât înţeleg, urmă ea, am rămas în ochii dumnitale vinovată că n-am stat aici la datoria mea, aşa cum cereau sentimentele mele de-atunci şi cuvântul pe care-l dădusem. Desigur c-aş fi rămas; nimeni n-ar fi izbutit a mă convinge c-o clipă mai înainte că s-ar putea să nu rămân şi să nu aştept. Dar după o clipă a sosit vestea pe care cred c-o ştii. Tata căzuse şi murise în mijlocul unei cooperative. Eram chemate. Nu puteam să las pe mama singură. Ne-am dus.- Ş-atunci – prin ce împrejurare nu înţeleg, – prin ce împrejurare s-a putut să nu găseşti cele câteva cuvinte de explicaţie pe care le lăsasem pentru dumneata şi prin care te chemam imediat după mine? Căci îţi mărturisesc: în acel şuvoi care ne lua şi ne îneca, singura mea nădejde era c-ai să vii numaidecât să ne ajuţi, să ne salvezi. Te cunoscusem, în acele puţine zile ale tinereţii noastre, energic şi hotărât, şi te-am aşteptat.

El o privi uimit. Zâmbetul ei pierise, şi avea ochii mari întorşi şi fixaţi asupra trecutului.

— M-ai aşteptat?

— Da, urmă ea, desigur că te-am aşteptat. Ş-am rămas singură în nenorocirea mea, îndoindu-mă de tot ceea ce fusese şi se spusese între noi. Abia ne văzusem, eram prea tineri, şi ne despărţisem uşor. M-am simţit nedreptăţită…

Accentul glasului ei mărturisea mai mult decât atât. Întorcându-se din ziua aceea de demult, văzu pe călugăr. Adăogi mai încet:

— Asta am vrut să ştii…

— Mai era nevoie? rosti greu Natanail, privind înspre unghiul icoanelor.

— Crezi că nu era?

— Poate nu era nevoie. După cum vezi, m-am despărţit de toate ale veacului ş-ale vieţii.

La aceste vorbe care-i apărură neaşteptate, mai ales prin desnădejdea lor calmă, doamna Mironeanu bătu de câteva ori din pleoape şi găsi cu greu aerul de care avea nevoie.

— Trebuie să înţeles, reîncepu ea cu greutate, că din pricina aceea te găsesc aici? Este totuşi ceva neînţeles, căci nimic din ce erai atunci prin temperament şi cultură nu părea să te îndrumeze pe asemenea cale. Izolarea dumnitale e voită şi necesară? Nu mai simţeşti nici o nevoie de lume? Lumea aceea era totuşi a dumnitale. Şi-acum te-ai imobilizat în alta.

— Asta e mai greu într-adevăr de înţeles, zise pe gânduri Natanail, simţindu-se din ce în ce mai liber şi mai liniştit. Viaţa aceasta să nu-ţi închipui că-i mai puţin bună decât cealaltă. Neclintirea aceasta e numai înşelătoare, căci ocolind oraşele şi oamenii, un monah străbate câmpiile şi munţii, se duce până-n locuri sfinte şi vechi, răzbate la Eufrat şi Nil – şi vede Tebaida monahilor de mult adormiţi… E o lume în trecut şi-nlăuntru. Am făcut şi eu această călătorie pe jos şi m-am simţit mulţămit…

— Cât de ciudat vorbeşti… şopti ea cu teamă.

— Iar aici, între păduri şi-n munţi, urmă el, am ales ceea ce a trebuit sufletului, după acea înfrângere şi moarte.

Ea-l privi cu lacrimi, şi-i văzu mânile cu unghii neîngrijite şi ghetele grele pline încă de pulberea drumurilor de care vorbea.

— Ai putut face asta din pricina mea? tresări ea, plângând.

Se lăsă asupra mânilor acelora, le cuprinse şi voi să-şi lipească buzele de ele. Monahul se feri uşor. Ea rămase în picioare, cu umerile zguduite de suspine.

— Iartă-mă, urmă ea, încercând să se stăpânească. Am venit aici poate dintr-un simţământ de curiozitate. Şi abia acuma înţeleg ce ruptură oribilă şi nepermisă s-a întâmplat în viaţa noastră. E aşa de tragic, încât pare comic, încât pare o farsă amuzantă…

El se trase un pas, văzându-i aprinderea pasionată. Era totuşi ea – de şi-i păruse că poate avea îndoială, în cea dintâi clipă a revederii. Era ea, cu unele gesturi şi intonaţii şi cu toată gingăşia ei anumită – aşa cum i se arătase în fulgerarea-i brutală a trecutului, în care se văzuse umbra imaginilor şi se prefirase prin el umbra sensaţiilor.

— O farsă amuzantă, repetă ea, vorbind cu batista şi ştergându-şi grabnic lacrimile. Căci n-am venit numai de curiozitate, – pentru care mă simt şi mai vinovată, şi mai osândită. Am venit pentr-un fel de împăcare, a cărei nevoie o simţeam tot aşa de mult ca şi a curiozităţii. Pentru o prietinie care a rămas totuşi în mine, cu toată durerea şi dezamăgirea la care socoteam că aveam drept şi văd că nu aveam. Pentru ceva care a fost – aşa de tare şi de scump, numai o dată în viaţă. Pot să spun că în mine amintirea acelor ceasuri e încă vie ş-am fost atunci fericită.

— Da… murmură el.

Cu buzele-i arse încerca să mai prindă o picătură dintr-un izvor pentru totdeauna secătuit.

— Numai pentru asta am venit, plângea ea înăbuşit şi sfâşietor, aşezându-se iar în locul ei, pe laiţa bolnavilor, şi încovoindu-se asupra genunchilor. Credeam să găsesc totuşi ceva. Căci altfel, trebuie să-ţi mărturisesc, eu m-am împăcat cu viaţa mea. Pentru soţul meu am prietinie adevărată şi-l iubesc; am copii care sunt acuma totul pentru mine. Te-ntorci totuşi c-o simţire cu totul de altă natură în ţintirimul trecutului!

Ramase un timp încovoiată, cu coatele pe genunchi; apoi se linişti şi-şi şterse încet lacrimile. Natanail o privea adânc mişcat, cu inima împovărată, neînţelegând însă în totul ascuţişul acelei sfâşieri.

— N-avem să ne mai vedem niciodată, suspină ea, privind departe. Plec chiar în astă sară.

— Cine ştie… murmură Natânail, întorcându-se spre cartea lui.

— Nu, niciodată… sfârşi ea, c-un gust de otravă în gură. Niciodată!

Se ridică şi-şi potrivi vălul pe faţă.

— Trebuie să mă duc.

Sta la îndoială; voia să-i spuie cuvântul de adio, care i se părea că trebuie să încheie revederea lor. Dar nu găsea forma, nici epitetul. Numele de altădată nu mai exista. Acestălalt era absurd pentru sentimentul ei. Se întoarse şi ieşi, ducând povara trecutului.

La schit, în acea clipă, începu să cânte muzical toaca de vecernie.