Capitolul I.Când a fost cutremurul cel mare.

Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vânt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă.

De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea câmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decât oameni din munte. Într-o sfântă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei „dulceaţa cerbilor”. Pe când aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic „buhai”. Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fântâni.

Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, când a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, până în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un râu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vârât sub pământ într-un loc anume, lăsând albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui râu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgând împuţinat: pare un brâuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fâlfâie când şi când dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, când ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cântând stâns dintr-aşa depărtare, încât nu poate să fie decât de pe celălalt tărâm. Când se descopăr în răsărit genele zilei, întâi se scrijelează zarea cu sânge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră târgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei – cap de bour şi stea cu cinci crengi – cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Maria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa până la Cetatea Albă; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pârcălabul, aducând şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lângă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Maria nu târzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ.

— Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea încredinţare cuviosul Timoftei Sârbul, dascălul măriei sale Alexăndrel-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui.

— Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decât ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.

Aceşti tovarăşi care vorbeau despre toate se aflau într-un fund de pridvor, la chilia căpitanului. Era un fund adăpostit de vedere, numai bun pentru lucrarea ce se săvârşea. În ziua aceea se întâmplase să deie dovadă de hărnicie la cuvânt mai ales cuvioşia sa Timoftei.

— După vorba pe oare i-o scornise călugărul nebun Stratonic, de care vorbă binevoise a zâmbi însuşi măria sa Vodă:

Este la noi un dascăl de sârbeşte Care, când vorbeşte, Clipeşte, bolboroseşte, pufneşte.

Dar, cât bea vin, Bolboroseşte mai puţin Şi grăieşte Moldoveneşte Ca apa.

— Aşteptând ploaia de la Dumnezeu şi bucuria domnească, eu aş zice să nu stăm întru lenevie, urmă a da spor sfatului căpitanul Petrea.

— Bun cuvânt, a încredinţat cu grabă cuvioşia sa Timoftei. Pe cât de mare arşiţă e în păliştea soarelui, pe atât de plăcută e umbra sub boltă. Toate-s cu rânduială, căpitane, la curtea măriei sale şi bine este de trăit întru această Ţară a Moldovei. Când arată ceasornicul de soare al cincilea ceas, ştim că numaidecât medelnicerul bate cu polonicul în căldarea de aramă la cuhnii; fiind tocmai un ceas înaintea amiezii, copiii de casă deschid canaturile uşilor şi poftesc pe măria sa la prânz în spătăria cea mică. Au fost chemaţi astăzi unii boieri mari şi nu lipseşte înalt prea sfinţitul Teoctist, ca să binecuvinteze bucatele. Vine miros gras de batal fript şi ştiu că, pe lângă ulcioraşul de vin, arnăutul domniei tale n-are să uite să aducă partea ce se cuvine căpitanului său.

— N-are să uite.

— Aşa că, urmă călugărul sârb, având eu slăbăciune atât pentru friptură de batal cât şi pentru vin de Cotnari, aşa de bine mi se desleagă limba, încât s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. Adevărat că, după aceea, pentru lăcomia mea, cad întru mare întristare; şi cerând de la cuvioşia sa iertare pentru păcătoşenia mea, îmi caut pe jos vorbele; însă bucuria cea de a doua, a iertării, n-aş avea-o fără aceasta dintâi.

Această dintâi bucurie – o bucată de friptură din locul cel mai gras, de lângă coadă, şi un ulcioraş de vin – tocmai o înfăţişa arnăutul căpitanului Petrea, şi trupul mare şi gras al cuvioşiei sale părintelui Timoftei păru că se subţiază deodată, lungindu-se în partea aceea. Căpitanul trase de la cingătoare jungherul şi desfăcu două bucăţi.

Monahul sârb înghiţi un rând, apoi se opri, băgând de samă ceva nou în ograda castelului. Neamţul îl urmărea zâmbind cu ochii lui albaştri, care păreau solzi de cicori pe obrazu-i ars de soarele verii.

— Prea cinstite căpitane…

— Ascult, părinte.

Cuviosul Timoftei mai înghiţi o dată cu putere, după care, dobândind iarăşi răsuflet, îşi scutură pletele.

— Poate domnia ta cunoşti, căpitane Petre, cine-s acei munteni mari, pe care-i văd ieşind de la cămări.

— Îi cunosc, răspunse căpitanul; sunt feciorii starostelui Nechifor.

— Doritor sunt, prietine, să aflu ce veste au adus, urmă cu viclenie sârbul.

— Au adus veste bună de la staroste: două căprioare şi un mistreţ tânăr, de şaizeci de ocă; deasemeni au adus şi alt vânat mărunt, precum şi lipani, dintr-un tău din munte. Cum se ştie, lipanul îi place măriei sale mai mult decât păstrăvul; însă trebuie adus cu cea mai mare grabă. Deci vânatul mare a fost pornit de ieri dimineaţă cu slujitori anume; iar feciorii au prins lipanii asară; au schimbat în două locuri, la poştele domneşti, caii şi au ajuns aici tocmai la ceasul potrivit, ca să aibă mulţămire măria sa.

— Ştiu, se grăbi să încuviinţeze sârbul. Dumnealui Toma stolnicul are obicei de vine el însuşi cu tipsia şi o aşază furiş în stânga lui Vodă, când măria sa întoarce obrazul spre dreapta ca să spuie ceva părintelui mitropolit. Când întoarce ochii, măria sa vede lipanii şi se bucură de dragostea slujitorilor săi.

— Mai pofteşti, cuvioase părinte?

— Mai poftesc; bună friptură. N-ar fi fost chip să ne dăruiască acei feciori şi nouă câţiva lipani?

— Nu cred, zâmbi neamţul, chiar dacă i-ai fi rugat însuţi cuvioşia ta. Aceşti doi feciori ai lui Nechifor Căliman nu cunosc nici milă, nici slăbăciune. Ar fi ascultat fără să clipească rugămintea cuvioşiei tale şi ar fi dat numai din cap, împotrivindu-se. Uită-te la dânşii cât îs de mari şi de grei: parcă ar fi nişte inorogi.

— Atunci, căpitane, numai degeaba ai vorbit de lipani, ca să se amărască inima în mine.

— Îndulceşte-o numaidecât, cuvioase părinte, ca să nu mi se scrie păcat la catastiful cel mare din cer.

Părintele Timoftei se adăpă îndelung şi îndesat din ulcica de lut.

Neamţul clătină din cap:

— Îngăduie, prea cuvioase, zise el, să-ţi fiu dascăl întru acest meşteşug. Învăţătura o am de la un meşter care îngrijeşte vinul armaş, din care, în această clipă, gustă şi stăpânul nostru.

— Pe cât înţeleg, e folositor să fii prietin cu pivnicerul Cetăţii.

— Sunt prietin cu pivnicerul, părinte; dumnisale Andronic Drăgotescu i-am botezat al doilea copil, deci suntem şi cumetri; însă n-am cutezat, nici eu nici domnia sa, să ne atingem de buţile pe care stă pusă pecetea măriei sale. Aceste buţi, de cincizeci de vedre tocmai, sunt trimese de la Cotnari de cătră dumnealui Feltin, pivnicerul de-acolo al Domniei, precum cunoşti cuvioşia ta; şi Vodă ştie socoteala acestor buţi, care sunt anume ale măriei, sale. Plăcut îi este să închine pocalul la petreceri cu soţi, precum face astăzi. Uneori gustă şi singur, când are griji, şi gânduri. Îi place să dea singur; s-ar supăra dacă i s-ar lua fără voie. Ai văzut poate şi cuvioşia ta, uneori, mânia măriei sale: boier, oştean şi mişel nu pot s-o înfrunte fără a-şi primejdui capul. Încât vinul care te îndulceşte acum pe cuvioşia ta nu-i de aici; ci de la dumnealui Feltin pivnicer, care-şi are partea sa, şi care Feltin pivnicer e socrul meu prea iubit şi învăţătorul meu. Domnia sa Feltin m-a învăţat că vinul acesta domnesc nu se bea ca apa, ca să se audă cum gâlgâie în gâtlej, ci îl primeşti pe limbă ca pe un şirag de mărgele, ca să-i prinzi agerimea şi mireasma.

— Aşa? Se miră lung călugărul.

— Da, şi dacă vrei cuvioşia ta să te mai aduni cu mine la această lucrare, primeşte legea pe care ţi-o dau. Dumnealui Feltin pivnicer mi-a dăruit şi patru cupe de cleştar: în ele se prevede limpezimea cotnarului ca o nestemată; plăcerea vederii sporeşte pe a gustului. Când îmi vin prietini buni, scot cupele.

— Vrei să spui domnia ta, căpitane, că eu nu-ţi sunt prietin?

— Îndrăznesc să spun, cuvioase părinte, că nu-mi eşti, deoarece bei armaşul ca pe o apă de rând.

— Sunt păcătos, sunt lacom, se tângui părintele Timoftei. Ai găsit domnia ta băutori care gustă cum spui? Mira-m-aş!

— Am găsit.

— Doresc să aflu care sunt acei prietini ai domniei tale.

— Sunt puţini, părinte, şi-i văd rar. Unul e comisul Simion Păr-Negru.

— Cinstite căpitane Petre, trebuie să-ţi mărturisesc alt păcat: al zavistiei. Când voi vedea pe acel comis, am să-l urăsc de moarte!

— Ba iartă-l, părinte Timoftei, căci comisul Simion e ca şi acest vin, întru care nu se află răutate.

— Oi, căpitane, atunci mie mi-i scris să rămân cel mai netrebnic, cel mai lacom şi cel mai rău. Încaltea având sub nas câte sunt trebuitoare ticălosului trup, îmi simţesc limba slobodă; dar îndată ce trec la spovedanie şi la ispăşire, mă încâlcesc ca şi cum aş uita cu desăvârşire limba moldovenească. După ce mi-ai spus că nu-ţi sunt prietin, nu-mi mai rămâne decât să lepăd lacrimi şi să mă duc să caut pe stareţul meu, părintele arhimandrit Amfilohie.

Dând odată de duşcă ulcica de vin şi umilindu-se în aceeaşi clipă pentru asemenea faptă, cuviosul părinte Timoftei se ridică de pe laiţă şi se sprijini pufnind într-un stâlp al pridvorului. Neamţul îl privea cu zâmbetu-i neclintit; numai ochii i se ascuţiseră în două ace de lumină.

Deodată căpitanul de siimeni avu o tresărire. I se păru că s-a clătinat, de şi era liniştit în toată făptura lui bine legată. Ori se mutase, pieziş faţă de stâlp, călugărul sârb? Dar între monah şi stâlpul pridvorului, păruse a se mişca, pieziş, faţă de stâlp, turnul de pe râpa dinspre târgul Sucevii. În aceeaşi clipă adâncimile subpământene ale Cetăţii sloboziră un freamăt depărtat de năruire. Petrea Hărman primi prin tălpi simţirea acelui vuiet al afundului.

Cuviosul monah Timoftei privi nedumerit faţa schimbată a oşteanului şi începu a râde.

Chiar atunci, dinspre partea palatului unde era gangul ce ducea la spătăria cea mică, zvâcni în lumina soarelui amiezii o arătare firavă, brâncind într-o parte şi în alta aprozii zăpăciţi. Era călugărul cel nebun Stratonic de la mănăstirea Neamţu. Răsuflând o dată cu putere aerul liber, se opri ca să privească dacă toate ale acestei lumi sunt încă în fiinţă; după aceea, ca şi cum ar fi fost ars de un şfichi de foc, porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea Harman. Din cinci în cinci paşi, îşi zbătea în laturi braţele, tinzând să salte în zbor în afară de orice primejdie; şi de câte ori pâlpâia cu braţele şi cu rantia, ţipa scurt; groaza din el nu găsea destulă trecere prin gâtlejul lui: se frământa în lăuntru-i ca o epilepsie. Când cutremurul se desluşi deplin ca o unduire de val în toată Cetatea, cuviosul Stratonic căzu cu fruntea la pământ în pulbere; apoi se ridică în genunchi, cu braţele înălţate, privind halucinat spre un Dumnezeu al răzbunării în adâncimea cerului. Cuviosul Timoftei, otrăvit şi el de aceeaşi groază fără măsură, dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera.

— Ne prăpădim! Vine sfârşitul lumii! Urlă cu disperare călugărul sârb şi bătu şi el metanie, sorbind în gură nisip şi mestecându-l în măsele.

Hărman se uită în juru-i, căutându-şi armele. Puse mâna pe toiagul lui de căpitan şi dintru-ntâi, fără ştire, năzui să meargă spre turnul care se clătise.

Câteva clipe, freamătul pământului conteni. În palatul domnesc se stârni larmă; câteva ţipete de femei sfredeliseră gangurile. La cămările slujbaşilor domneşti se ţeseau alergări fără noimă; boiernaşi cu capetele goale, unii cu sabia în mână, se îmbulzeau la uşi. Siimenii, la odăile lor, se băteau la praguri şi în ferestre ca să iasă la lărgime. Al doilea val al cutremurului scutură pământul cu mai multă putere şi mai îndelung decât întâia oară, cu aceleaşi detunete subpământene. În cornul dinspre răsărit al Cetăţii, turnul numit al Nebuisei îşi lepădă în râpă o aripă, cu mare sunet, şi clopotul lui dădu zvon prelung, atins ca de zimţii unei aripi a Demonului.

— Bate clopotul; se dărâmă Cetatea! Se tânguia monahul sârb. Întins la pământ, pe o coastă, nu se mai putea ridica. Stratonic zvâcni în sus, îl privi pieziş şi cu groază ca pe însăşi dihania cutremurului, şi se duse în goană, pălălăind din nou din aripi, spre zvonul clopotului.

Frământarea de spaimă se opri deodată. Măria sa Vodă ieşise în soare, sunând grăbit din pinteni. Privirea sa verde, cu sprânceana uşor încruntată, se ridică întâi spre ziduri, la străji, apoi se aţinti la odăile siimenilor. Orice tumult încetă acolo într-o clipă.

În vremea aceea, la sfârşitul anului 1471, măria sa Vodă avea încă înfăţişarea tânără, de şi fruntea îi pleşuvise întrucâtva şi în plete avea sămănat argintul cărunteţii. Era cu capul gol. Purta strai de catifea roşă. Căpitanul de siimeni veni în fugă, pieziş, spre măria sa.

— Ce este, căpitane Petre?

— Măria ta, răspunse neamţul, nu-i nimic alta decât că trebuie să chemăm mâni meşteri zidari pentru turnul Nebuisei.

— Nu cumva, întrebă măria sa privind cu străşnicie spre oştenii buluciţi la odăile lor; nu cumva trebuie să chemăm şi nişte babe de sub Cetate, ca să descânte şi să afume cu păr de lup pe siimenii tăi?

Căpitanul Petrea Hărman încremeni, fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns. În vremea asta, şiragul boierilor îmbrăcaţi în haine grele se desfăcu din gangul spătăriei în lumină, având în frunte pe prea sfinţitul mitropolit Teoctist. Pe obrazurile tuturor se încreţea acel dumnezeiesc semn al spaimei, pe care omul îl ţine de obicei ascuns în sine. Glasul veşniciei şi al morţii sunase din adâncimi spre pacea neclintită a cerului. Domnul izbutise să-şi ţie, sub zâmbetul batjocoritor din afară, zbuciumul lăuntric. Deasemeni, privind în tăcere pe boierii săi, îşi domolea gândurile şi îndoielile de prevestire care legau întâmplarea aceea catastrofală cu alte întâmplări năprasnice din anii trecuţi. Destinul ne pândeşte din umbră în fiece clipă. În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri.

Un glas striga din ceruri. Era un zvon prelung de chemări ale unor paseri străine care treceau prin înălţimea amiezii pe deasupra Cetăţii.

— Aceştia-s puhoieri, zise cineva.

Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise. Era unul din feciorii cei mari ai starostelui Nechifor Căliman. Glasul acela gros şi fără nici o urmă de sfială în el aduse un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor.

— Înalt prea sfinţite părinte, vorbi măria sa cătră bătrânul mitropolit, te rog să binevoieşti a te întoarce în palat şi să găseşti pe măria sa Chiajna şi pe copii în paraclis, unde le-am poruncit să se ducă. Linişteşte-i cu sfatul şi încredinţează-i că Domnul Dumnezeu este ocrotitorul nostru. Veştile pe care le dă El sunt pentru căderea vrăjmaşilor noştri. De va fi bună-voia lui Dumnezeu, cum a căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea fala lui Radu-Vodă de la munteni, care se dovedeşte viclean cătră credinţa noastră şi supus ismailitenilor. A detunat în fundul pământului şi s-a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie domnii şi împăraţii; să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa dreaptă. Duceţi-vă domniile voastre, boierii noştri, unii să cerşiţi gând bun, alţii să vă rugaţi de iertare, alţii ca să isprăviţi vinul pe care l-aţi lăsat nebăut în cupe. Eu vreau să cunosc cât de tare s-au înfricoşat oştenii mei, în care mi-am pus nădejdea.

Cât cuvântase Vodă, ca să-şi stăpânească el însuşi furtuna gândurilor şi inimii, căpitanul Petrea Hărman se înturnase în loc, uitându-se urât la nemţi şi la siimeni. Când fu în preajma odăilor lor, le dădu o poruncă scurtă, ameninţându-i cu toiagul. Nu le trebuiră oştenilor domneşti decât puţine clipe ca să se întoarcă la paturile şi la firidele lor, să-şi ia platoşele, coifurile şi suliţile. C-o repede rânduială ieşiră, înşirându-se în faţa pridvoarelor. Panţirii cu platoşe şi coifuri de metal erau într-o parte. Alţi lefegii, cu platoşă de piele de bour şi cu arcuri nalte, se rânduiră în altă parte. Slujitorii de la balimezuri se urcară pe podul zidului, în straiele lor roşe, cu lădunci la şold şi chivere cu pene de cocor în cap. Când se întoarse măria sa de cătră boieri, ca să certe pe oşteni, văzu opt sute de oameni aşteptându-i porunca, într-o neclintire de stâncă. Căpitanul Petrea singur nu-şi pusese coif şi platoşă, nici n-avea la coapsă sabia. Îşi păstrase toiagul; era cu capul gol ca şi stăpânul său şi aştepta nemişcat voia măriei sale.

Vodă a făcut câţiva paşi pe dinaintea şiragurilor. Şi-a prelungit cercetarea cu ochii. Sutaşii erau la locurile lor.

Unii bătrâni alvaniţi, pe care măria sa îi păstrase dintru început, de când venise cu ei ca să ia în stăpânire domnia, se uitau în vârful turnului castelului, unde începea să se desfacă de vânt flamura. Simţind asupra lor privirile măriei sale, nu-şi puteau stăpâni un tremur al mustăţilor lor cărunte. Însfârşit măria sa zâmbi şi bătu de două ori pe umăr pe căpitanul Petrea.

— Toate semnele lui Dumnezeu sunt bune pentru cei care cred în el, a grăit măria sa. Căpitane Petre, dă din partea noastră poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas pentru slujitorii mei. Fiecare să închine o oală pentru sănătatea noastră şi pentru biruinţa crucii.

— Întru mulţi ani să trăieşti măria ta! Au strigat şiragurile de oşteni.

Vodă s-a întors cătră spătărie, urmat de boieri. Căpitanul Petrea Hărman a ridicat în sus toiagul şi lefegiii s-au desfăcut în clipă. Numai străjerii au rămas la locurile lor în cele patru cornuri ale Cetăţii. Un vânt dinspre munţi a început să zbată matasa albastră din boldul de pe vârful castelului.