Capitolul II. Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui Nechifor.

Înainte de a pătrunde în gangul ce ducea în spătărie, Vodă se oprise întorcându-se cu faţa cătră ogradă. Spusese un cuvânt unui copil de casă din preajmă, iar acesta îşi făcuse loc cu grăbire printre curteni, trecând spre grupele rămase în faţa pridvoarelor. Îndată se vestise porunca: măria sa chiamă pe feciorii starostelui Căliman. Tinerii vânători domneşti se înălţară greoi în sus, păşind cu paşi mari spre locul unde se oprise măria sa.

Erau c-un cap mai nalţi decât toată mulţimea aceea de oameni care se afla de faţă. Când se apropiară, descoperindu-şi capetele pletoase, Domnul le făcu semn cu degetul, zâmbind spre ei cu o bunăvoinţă pe care arar o arăta. Unii curteni se priviră pieziş, clătinând în sus bărbile cu o înţelegere ascunsă a lumeştilor slăbăciuni, de care nu-i scutit nici stăpânul lor, oricât s-ar arăta că-i făurit din altă criţă decât lumea de rând. Măria sa are ca o dezvăluire de şagă după primejdie. S-a înfricoşat întâi, de aceea nici n-a cutezat să se ducă până în marginea Cetăţii, unde s-a dărâmat o aripă a unui turn, iar acum găseşte de cuviinţă să spuie câteva vorbe unor vânători de rând. Îi întreabă cum îi chiamă, trimete sănătate lui Nechifor Căliman starostele, îi înştiinţează pe ei că are de gând, ca şi-n alţi ani, să iasă la munte la vânătoare de bouri; căci acuma, în septemvrie, la începutul anului, fiarele acestea încep a avea fierbinţeala dragostei şi se caută unele pe altele; mai ales buhaii mugesc cu putere, pălindu-se cu frunţile şi împungându-se cu coarnele, războindu-se pentru stăpânirea poienilor unde pasc bouroaicele. Mugetul bourului e mai adânc şi mai înfricoşat decât al cerbului care umblă după ciutele lui tot la vremea asta. Feciorii lui Căliman au dat răspunsurile cu sfiala pe care se cuvenea s-o aibă; după aceea s-au întors la pridvorul căpitanului Petrea, pe când siimenii şi panţirii se alinau la odăile lor. Căpitanul neamţ şi repezise un aprod la pivnicerul Andronic, ca să-l înştiinţeze de bunăvoinţa stăpânitorului pentru oştenii Cetăţii. După ce măria sa intră în umbra gangului cu alaiul său de curteni, se desfăcu dintr-acolo fiinţa subţiratică, naltă şi ciolănoasă a cuvioşiei sale arhimandritului Amfilohie. Înaintând lin pe lângă zid, cuvioşia sa părea cufundat în nişte gânduri ale sale, străin cu desăvârşire de zarva care avusese loc numai c-un pătrar de ceas înainte. Soarele se afla înălţat drept în crucea amiezii; când sfinţitul Amfilohie se opri iarăşi, jucându-şi în neştire mătăniile între degetele uscate, păru a-şi căuta la picioare umbra şi n-o găsi; se răsuci ca s-o vadă îndărăt şi n-o descoperi nici acolo. Abia atunci păru cuprins de nelinişte, întrebându-se oarecum dacă n-ar trebui s-o caute în adunarea de la pridvorul căpitanului Hărman. Stătu întâi în cumpănă ascultând clopotele din târgul Sucevii, care sunau primejdia trecută. Făcu după aceea câţiva paşi în straiu-i cernit, în care trupu-i schilav mişca numai unghiuri. În cadrul camilafcei, obrazul lui avea un alb vechi de fildeş. Ca un painjen strâmb, care-l pândea dintr-o umbră ascunsă, se arătă dintr-odată nu se ştie de unde Stratonic. Acest nemernic monah de la Neamţu umbla de-o vreme rătăcind prin târguri şi pe la curţi boiereşti. Câte un răstimp se oploşea şi la Cetatea Domnească. Atunci era ajutor sfinţitului Amfilohie Şendrea la slujba paraclisului. Uneori avea primire şi la masa lui Vodă, ca să-i spuie unele din nebuniile lui, de care măria sa binevoia să facă haz. Ridicând mai sus de umeri coatele, îşi mişcă degetele negre lângă ochi ca şi cum ar fi voit să ia în căngi pe arhimandrit.

Cei de la pridvor priveau cu uimire, de şi ştiau că nu-i nici o primejdie. Cum ajunse la trei paşi de mai-marele său, Stratonic se supuse în genunchi; cu mânile sprijinite în pământ şi cu fruntea plecată aşteptă binecuvântarea. Sfinţitul Amfilohie îl atinse cu mătăniile; Stratonic tresări şi se caţără prin aer spre mâna dreaptă a arhimandritului cuprinzând-o şi sărutând-o. Părea mai degrabă c-o muşca rânjind. El însă arăta o mare desfătare a sufletului.

— Cuvioase frate Stratonic, zise arhimandritul cu blândeţă, după cât ştiu, aveai o anume rânduială poruncită pe ziua de azi.

— Sfinţite stăpâne, răspunse monahul, după ce ies cnejii de la prânzul luminăţiei sale, mă duc şi eu la târg. Are să fie faţă, la acel botez al nepoatei dumnisale marelui logofăt, şi înalt prea sfântul.

— Se ştie asta, frate Stratonic, însă lumea nu-i alcătuită numai din cneji; sunt şi cneaghine, care au mare putere de vorbă. Câteodată tac şi atunci le place să asculte sfaturile unui vraci iscusit cum eşti cuvioşia ta, care ai picături de felurite buruieni, pentru patimi ale trupului şi ale inimii. După ce le-ai dat ce le trebuie, domniile lor vorbesc iar. Toţi boierii care-or veni după aceea… câţi sunt?

— Nu ştiu anume, sfinţite stăpâne. Poate să fie peste douăzeci de bărbi.

— Toţi aceşti douăzeci de boieri, cuvioase frate Stratonic, nu grăiesc – toţi la un loc – cât o jupâneasă vrednică.

— Aşa este întocmai, sfinţite stăpâne. Fiind lipsită de podoaba bărbii, muierea a dobândit de la Domnul Dumnezeu spor limbii sale. Deci-dar binecuvintează, părinte.

Arhimandritul privi în locul unde stătuse monahul şi nu mai văzu nimic. Umbra lui strâmbă dintr-un umăr se prelingea în lungul păreţilor spre poarta cea mare a Cetăţii.

Sfinţitul Amfilohie închise o clipă ochii oftând, urmând a-şi petrece printre degete mătăniile. Apoi, căutând dinaintea paşilor săi ceva pierdut, veni spre adunarea căpitanului neamţ.

Deşi era după tată din neam de venetici aşezaţi la Cotnari, căpitanul Petrea se dovedise bun pământean şi credincios slujbaş al măriei sale. De la maică-sa, care fusese moldoveancă, moştenise meşteşugul vorbirii. Iar de la părintele său, răposatul Hărman Neamţu, îi rămăsese bună cunoaştere a meşteşugului armelor celor nouă. Boierii moldoveni, mai ales cei bătrâni, se uitau la el pieziş, domniile lor având în mare cinste sabia şi suliţa, singurele arme care pot dovedi vitejia unui bărbat. Şi arcul îl socoteau o armă vicleană care trimete de departe săgeata. Însă de la o vreme se născocise pe lume un meşteşug de puţini cunoscut, al pulberei de puşcă şi a unor sacaluşuri mari de bronz care detună şi bat cu ghiulele de piatră şi de fier. Asemenea drăcărie cunoştea căpitanul Petrea şi îndemnase pe măria sa Ştefan-Vodă să aducă meşteri turnători de la cetatea Danţig; după care măria sa încuviinţase să fie suite la unghiurile Cetăţii câte două bombarde, iar la poarta cea mare una deosebită în turn, deasupra, în total nouă. Întrebarea era dacă se poate îngădui unor creştini drept-credincioşi să se folosească de arme care dau putere slabilor împotriva adevăraţilor viteji. Luminăţia sa Ştefan-Voievod zice că orice născocire a minţii omeneşti e bună, întrucât însăşi mintea omului e de la Dumnezeu şi întrucât acea născocire slujeşte adevărul, adică legea lui Hristos. Dacă măria sa Vodă spune aşa, boierii trebuie să se plece şi să tacă, fără a fi încredinţaţi. Numai unii dintre cnejii tineri, cătră care măria sa are deosebită luare-aminte, s-au înduplecat să creadă în asemenea rătăcire, însă bătrânii nu primesc cu dragă inimă decât cele bune de demult, iar stricăciunile noutăţilor nu le primesc decât în silă. Mare mirare le era tuturora că şi sfinţitul Amfilohie Şendrea încuviinţa născocirile neamţului. Ba încă făcuse ceva şi mai nechibzuit: că îl binecuvântase întru ortodoxie. Aici iarăşi era o întâmplare ciudată şi întrucâtva nelegiuită. Hărman Neamţu cel bătrân dusese pe prunc la episcopia catolică în Cotnari, ca să-i toarne popii lor în creştet aghiasmă din nişte cănăţui de steclă. Asta s-a săvârşit la opt zile după naşterea copilului şi se chiamă la dânşii botez. Dar Smaranda Ursache, mama pruncului, rămăsese acasă bocind pierderea celui dintâi odor al ei. După ce a plâns cât a putut, au găsit-o adormită şi i-au pus la sân pe Petrea. Pe când pruncul sugea, femeia a avut un vis: i se părea că a încolăcit-o pe după grumaz un balaur negru. Supunând ea această vedenie soborului de creştine de la Hârlău, unde era locul său de baştină, judeţul moaşelor şi babelor a hotărât să fie adus pruncul în taină, la biserica Sfântului Dumitru din târg, şi acolo să fie cu adevărat botezat în legea dreaptă: ceea ce s-a şi făcut. Aşa că Smaranda Ursache s-a liniştit şi n-a mai avut visuri de groază; iar copilul a crescut în capiştea catolicilor, necunoscând decât mult mai târziu taina botezului său. Deci sfinţitul Amfilohie l-a îmbrăţişat pe căpitanul Petrea întru ortodoxie şi boierii cei bătrâni au scuturat şi pentru aceasta din bărbi şi au cârnit din nasuri. Însă arhimandritul îi privea cu aceeaşi blândeţă, şi-i binecuvânta cu dulceaţă, fără să se supere de vorbele lor, care se rosteau mai ales într-ascuns.

Ziua aceea a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul era o zi de ajunare întreagă pentru arhimandrit. Rânduiala monahicească a sfinţitului Amfilohie, aşa cum venise cu ea de la patriarhia Ţarigradului, era să mănânce de două ori pe săptămână legume la amiază. În trei zile ale săptămânii îşi îngăduia pâne cu puţintel vin la prânzişor şi la asfinţitul soarelui. Iar miercurea şi vinerea ţinea post desăvârşit. Fiinţa lui, de şi uscată, avea în ea lumină duhovnicească, care-i înfrumuseţa mai ales ochii şi fruntea naltă. În pielea străvezie a tâmplelor erau scrise vine albastre din care un vraci bun şi iscusit cetitor de stele – ştiind că arhimandritul e născut în zodia cumpenei, luna septemvrie în 14, sub domnia planetei Jupiter, cu strălucire mare a luceafărului pe cerul dimineţii – ar fi cetit izbândă mare într-ale spiritului, ceea ce se vădea într-adevăr în toate ale sfinţiei sale. Ştiindu-se de asemeni că măria sa Ştefan-Vodă s-a născut într-aceleaşi împrejurări ale semnelor cereşti, însă cu şapte ani mai târziu, aceiaşi vraci ar fi lămurit la Voievod puterea stăpânirii prin sabie şi ar fi dovedit pricina pentru care sfinţitul Amfilohie este cel mai apropiat sfetnic de taină al măriei sale. Şi asta era o pricină de nemulţămire pentru sfatul bărbilor.

Cuviosul Amfilohie Şendrea ajunse, fără să pară că vede, la pridvorul unde începuse sfat şi unde feciorii lui Nechifor Căliman se întorseseră. Vorba conteni; cei de faţă se închinară. Arhimandritul cunoscu pe căpitan şi-i zâmbi într-un chip cu totul prietinesc. După acel zâmbet păru că s-a deşteptat deplin şi privi în juru-i. Feciorii starostelui veniră şi sărutară mâna dreaptă, în care sfinţitul Amfilohie ţinea mătăniile de chilimbar roş.

— Voi sunteţi vânătorii domneşti cei noi? Întrebă arhimandritul.

— Într-adevăr, cuvioase părinte, răspunse unul dintre feciori.

La acest răspuns, se amestecă monahul sârb, urnindu-se greoi de lângă stâlpul de care sta rezemat. Grăi cu glas tare:

— Vi se cuvine vouă, feciorilor vânători…

Sfinţitul Amfilohie se întoarse deodată spre el, privindu-l ţintă.

— Ce li se cuvine, cuvioase frate Timoftei? Suspină el moale.

Subt acea privire cu scânteieri cenuşii de oţel, călugărul sârb deveni în clipă gângav.

— Am vrut, sfinţite stăpâne…

— Ce-ai vrut, cuvioase frate?

— Am dorit…

— Ce-ai dorit, cuvioase frate al meu?

— Ma-mai întâi, sfinţite stăpâne, mă rog cu umilinţă de iertare. În faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor creştini care se află aici, rog a mi se ierta destrăbălarea întru care iarăşi am căzut. Am mâncat carne într-o sfântă zi în care monahul are datoria să ajuneze. Am dorit să îndrept limba acestor feciori neştiutori, ca să se ştie că un arhimandrit nu e numai cuvios. Voi neştiutorilor, se întoarse el zbârlit cătră vânători, aflaţi cum e cuviincios să închinaţi vorba voastră sfinţitului părinte arhimandrit.

Cei doi oameni mari îl priviră cu mirare şi sfială. Arhimandritul făcu un semn uşor cu mâna. Monahul sârb îşi astupă cu palma vorbele care i se grămădeau iarăşi pe buze şi se feri din ochii stareţului său, căutându-şi un loc de umilinţă mai îndărăt, în spatele creştinilor. Mai erau în preajma căpitanului Petrea şase dintre sutaşii panţirilor şi siimenilor, între care se găsea şi mustăciosul Atanasie Alvanitul. Sosise deasemeni şi Andronic pivnicerul, ca să i se lămurească mai bine porunca Domniei. Cum se dădu la o parte cuviosul sârb, avu şi domnia sa loc ca să se aşeze cu tot trupu-i mare şi cu obrazu-i rotund de coloarea stacojului fiert.

Amfilohie Şendrea zâmbi iar spre vânători, privindu-i cu luare-aminte şi cercetându-i din creştet până la picioare.

— Precât înţeleg, sunteţi feciorii starostelui Nechifor.

— Într-adevăr, cuvioase şi sfinţite părinte, răspunse de data asta cel de al doilea, care avea glas mai gros.

— Cum vă chiamă? Până acuma nu v-am cunoscut. Prietinul nostru Nechifor Căliman starostele nu mi-a vorbit de voi niciodată, nici nu v-a adus la curte.

— Apoi, cuvioase şi sfinţite părinte arhimandrit, răspunse tot cel cu voce groasă, noi am fost acasă, la părintele nostru, şase feciori. Doi, aceştia care ne aflăm de faţă, am fost mai mari; ceilalţi s-au născut mai în urma noastră. Aşa că noi am fost rânduiţi de tineri în munte, la oile bătrânului. Am purtat oile ş-am stăpânit ciobanii. Am umblat de la Rarău până la Căliman, de unde-i baştină noastră, şi până la Ceahlău. Ne-am bătut uneori cu lotrii, cu lupii şi cu urşii. Aşa am stat noi mulţi ani, până ce s-au ridicat cei de acasă. Atuncea ne-a poruncit bătrânul să coborâm la vale; şi în locul nostru s-au suit în munte ceilalţi patru. Acuma, fiind flăcăi ungureşti, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, trebuie să ne căutăm soţii, ca să avem şi noi feciori. Tot la aceeaşi vârstă ca şi noi s-a însurat şi starostele. Deasemeni am fost rânduiţi vânători domneşti şi facem slujbă şi la Cetatea Neamţu.

— Am înţeles tare bine, zâmbi Amfilohie Şendrea. Rămâne să-mi spui numai cum vă chiamă.

— Apoi, sfinţite părinte arhimandrit, pe mine mă chiamă Onofrei; iar pe frate-meu acesta îl chiamă Samoilă.

— De ce râzi? Îl întrebă monahul, privindu-l lung.

— Avem noi ale noastre… răspunse cu îndoială Onofrei.

Samoilă râdea şi el, arătându-şi toţi dinţii. Erau amândoi îmbrăcaţi cu straie groase de pănură şi-n cap cu căciuli brumarii de pielcică de miel. Mijlocul le era încins cu curea; la şoldul drept aveau junghere lungi în teacă. Purtau cizme, semn că nu erau ţărani de rând. Amândoi erau ciolănoşi, sprâncenaţi, arşi de soare şi cu mustăţi dese castanii. Aveau mâni mari, pe care le strângeau din când în când: la pumnii aceia se oprea mai ales cu stăruinţă admiraţia sfinţitului arhimandrit. Onofrei părea mai gros, şi mai spătos decât Samoilă.

— Dacă aveţi ale voastre, bine, urmă a zâmbi cu îngăduinţă monahul; eu nu vă cer să-mi spuneţi tainele voastre.

— Nu-i nici o taină, se amestecă Samoilă.

— Bine, bine. Ce v-a spus măria sa? A rămas mulţămit de vânatul pe care l-aţi adus şi mai ales de lipani?

— A rămas mulţămit mai ales de lipani. I-am prins asară într-un tău al nostru. Măria sa zice că are să ne dăruiască semne domneşti de argint, cu stema măriei sale, cum are bătrânul, şi cum mai are cineva, care-i tovarăş de vânătoare cu noi.

— Şi asta-i bine. Ce v-a mai întrebat măria sa?

De astă dată dădu răspuns glasul cel mai gros, adică Onofrei:

— Măriră sa ne-a întrebat dacă ne-am înfricoşat de cutremur.

— Şi voi ce i-aţi răspuns măriei sale?

— Noi i-am răspuns că nu ne-am înfricoşat. Se chiamă, sfinţite părinte, că zilele noastre sunt în mânile lui Dumnezeu şi sfârşitul nostru e de mai nainte scris aşa că n-avem de ce ne teme. Dac-ar fi fost să se dărâme peste noi Cetatea, se dărâma, şi gata! Mulţămim lui Dumnezeu, nu s-a dărâmat. Căci n-a dat din coadă prea tare…

— Cum?

— N-a dat din coadă prea tare peştele cel mare pe care stă aşezat pământul. Precât spun oamenii vechi, este apă fără sfârşit care se chiamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel mare, cu poruncă de la începutul zidirii să ţie sub soare pământul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el nevoie de somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută; ş-atunci se deşteaptă şi bate o dată din coadă; pe urmă bate ş-a doua oară. Aşa s-a cutremurat zidirea lumii de două ori şi azi.

Amestecă şi căpitanul Petrea cuvânt:

— Prea multă apă nu-i bună.

— Ştiu, încuviinţă Şendrea; de aceea a binecuvântat Dumnezeu rodul viilor.

Îndrăzni, cu multă umilinţă, fără să iasă la lumină, şi cuviosul Timoftei:

— Când m-oi duce la dreptul judeţ, să dau samă pentru ticăloşia mea, Dumnezeu are să mă rânduiască în locul chitului, ca să nu simţesc în veac, pe limbă, decât apă.

— Apă sărată, adaose arhimandritul.

Cuviosul sârb râdea; însă ochii bulbucaţi îi erau plini de lacrimi. Vânătorii lui Căliman se uitau la el c-o uimire nemaipomenită.

— Gândul care a venit de sus iubitului nostru frate întru Hristos e singura pedeapsă adevărată, urmă Amfilohie, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Apoi ridică privirile-i deodată întristate spre neamţ. Precum ţi-am mai spus domniei tale, căpitane, a fost un filosof grec, cu numele Pitagora, care ne-a învăţat să cunoaştem pe lună umbra pământului; asta se chiamă eclipsis şi înseamnă deşertăciunea eresurilor. Fericiţilor prietini, de ce râdeţi iar? A venit poate vremea să spuneţi taina voastră?

— Avem un prietin, boier tânăr, zise Samoilă Căliman, care ne-a pus alte porecle decât cele pe care le avem. Umblăm cu el la vânat, şi nu este în acest meşteşug altul mai priceput decât dânsul. Aşa-i de ager încât chiar la o bătălie noi nu l-am putea birui, cu toată virtutea noastră. Aşa, dacă avem de vânat un mistreţ, noi nu luăm cu noi ajutor decât o slugă a lui, un tătar pe care-l chiamă Gheorghe; ş-o capaucă iscusită care are un glas ca de clopot, ce s-aude din cel mai îndepărtat afund de râpă. După ce am vârât mistreţul în strâmtoare, noi ne pregătim ţepuşile cele mari, aşa cum am învăţat să le întocmim, lungi şi groase, pârlite la vârfuri. Când se izbeşte mistreţul, noi ne proţăpim în el. Tovarăşul nostru are alt meşteşug. Vine c-o suliţă numai cât o trestie, şi pe aceea o aruncă aşa încât străpunge fiara subsuoară, drept în inimă.

— E vorba de fecioraşul comisului Manole, dădu lămurire, cu glas încet, căpitanul Hărman.

Arhimandritul Şendrea asculta cu mare luare-aminte.

— Vra să zică, staţi sub ascultarea lui Ionuţ Păr-Negru? Acest boiernaş bezmetic se află deci tot în slujbă la Cetatea Neamţului? Într-adevăr măria sa Vodă a binevoit a-l uita acolo, până ce s-a cuminţi deplin. Spuneţi-mi dacă e în bună sănătate.

— Ce să spunem? E bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte. Iar când e cu noi domnia sa, avem o putere mai mare, încât nu ne mai temem de nimene pe lumea asta. Ş-avem mare plăcere să ne veselim cu domnia sa. Aşa că uitându-se el de mai multe ori la noi şi cântărindu-ne pe fiecare după cât putem, mi-a spus mie Farmă-Piatră, iar lui Samoilă, Strâmbă-lemne. Este o poveste cu aceşti doi moldoveni de demult, cum s-au dus ei cu Făt-Frumos la Împărăţie. Apoi va veni vremea, zice domnia sa, ca să pornim şi noi la fel, să facem nişte isprăvi. Noi stăm sara la foc, îl ascultăm şi râdem de năzdrăvăniile lui: nici nu ne mai trebuie vin.

— Parcă spuneaţi că vă aflaţi în slujbă la Cetatea Neamţului. Când aveţi vreme să staţi în petrecere la focuri, prin codri?

— Avem, sfinţite părinte arhimandrite. Nu ştie, se vede, toată lumea, cum umblă slujba la noi, la Cetate. Dacă nu ştii sfinţia ta, care ai de-a face cu altele, apoi să-ţi spunem noi. Trei săptămâni facem slujbă. Stăm strajă la poarta cea mare şi în chindie. Când vine pârcălabul nostru, suim sus steag. Când se duce pârcălabul la ale sale treburi dăm jos steagul. Noaptea, ridicăm puntea şi grapa. Când răsare soarele, sună din trâmbiţi cântăreţii şi dăm jos puntea. Grijim să fie apă; şi la luna lui iulie, curăţim fântâna din mijlocul Cetăţii. Deasemeni băgăm de samă să avem, la cămări, mălai pe trei luni de zile, pentru toţi străjerii, când sunt cu toţii grămadă, în număr de două sute. După trei săptămâni de slujbă la ziduri, avem o săptămână slobodă a noastră; atuncea umblăm cu tovarăşul nostru. Are şi el o poreclă, de la moşneag; dar nu-i place când o aude, de aceea noi ne păzim să i-o spunem. Când face câte o ispravă care nouă nu ne place, apoi eu numai mă uit aşa într-o parte la Samoilă ş-apoi el ştie ce vreau să spun.

— Ce vrei să spui?

— Vrea să spuie, se amestecă Samoilă, că Ionuţ al nostru e un mânz – precum îi zice bătrânul. Adică tot n-a uitat să zburde fără grijă. Dar acum i-au mai trecut incurile; numai stă pe gânduri şi câteodată oftează. Zice că i-i urât într-asemenea închisoare.

— Stăi dumneata, Strâmbă-Lemne, râse Onofrei, că mai am eu de dat şi altă lămurire părintelui arhimandrit. După acea săptămână slobodă, mai avem de slujbă în afară de Cetate, fie la podul Moldovei, fie la poşta domnească, fie de scos gospodarii din sate în podvezi, fie de adunat cai de jold. În alte părţi, slujba asta o fac răzăşii de rând. Acolo, două poşte împrejurul Cetăţii, slujba o facem noi vânătorii. Dacă vrei să ştii sfinţia ta, noi avem rânduială, în acest cuprins, să prindem şi pe hoţi; dar bătrânul spune că sămânţa acestor mişei s-a stârpit de câtăva vreme, de când s-a statornicit cu putere asupra Ţării Moldovei măria sa Ştefan-Vodă. Deci şi noi dinspre partea asta avem mai puţin de lucru. În această săptămână slobodă, ne adunăm noi câteodată cu comişelul Ionuţ; dar nu totdeauna, căci domnia sa, pe lângă toate, mai are un năcaz şi o lucrare. Are poruncă de la măria sa să se ducă în fiecare vineri la sfânta mănăstire Neamţu, să se spovăduiască la părintele Nicodim, fratele domniei sale. Iar în săptămânile slobode, trebuie să steie la părintele Nicodim trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică, la învăţătura cărţii. Acesta-i un lucru greu şi neplăcut vânătorilor, ne gândim eu şi cu Samoilă. Cartea-i bună s-o ştie popii şi călugării; nouă ne sunt date altele. De aceea îl vedem uneori pe comişelul Ionuţ Păr-Negru că se tulbură la ochi şi se rătăceşte, umblând aşa prin Cetate, grăind singur şi scriind cu cărbunele pe păreţi.

Pe când Onofrei Căliman dădea aceste desluşiri, părintele arhimandrit încuviinţa din cap, plăcându-i să asculte, şi se mişca încet spre palatul domnesc, ducând cu sine pas cu pas pe cei doi vânători nemţeni. Sfatul căpitanului Petrea rămase astfel deoparte.

— Veniţi după mine, porunci apoi sfinţia sa.

Samoilă şi Onofrei se văzură cu sfială în umbra gangurilor şi pătrunseră după sfinţia sa într-o chilie în care soarele răzbătea foarte împuţinat printre zăbrele, luminând într-un colţ un iconostas cu candela aprinsă. Între icoanele schivnicilor credinţii, se afla o înfăţişare a Domnului nostru Hristos, răstignit. Vânătorii nemţeni îşi plecară grumazurile şi se descoperiră, făcându-şi grăbit cruce. Se uitară în jurul lor şi văzură cărţi legate în scoarţe, şi suluri de hârtii, într-o ocniţă cu rafturi. În toată încăperea se mai afla o măsuţă, un scaun scund şi un pat îngust, care nu era nici după lungimea sfinţiei sale.

— Mi-au plăcut toate câte mi-aţi spus, grăi părintele arhimandrit, aşezându-se pe scaun, şi ţinând pe feciorii lui Căliman în picioare dinaintea sa. Vi se pare că-i mai bună rânduiala la Cetate, de când măria sa a trimes acolo părcălab nou?

— Ce să spunem? Răspunse Samoilă Căliman cu îndoială, noi am făcut slujbă şi cu răposatul Albu, dar nu multă vreme. Ne place mai mult un stăpân tânăr. În fiecare zi când sună trâmbiţaşul şi se înalţă steagul, domnia sa ne aduce aminte că slujim pe măria sa Ştefan-Vodă; iar măria sa Ştefan-Vodă, zice pârcălabul nostru cel nou, are moştenire şi legământ să scoată Ţarigradul din mânile necredincioşilor. Atuncea tot are dreptate domnia sa Ionuţ Păr-Negru, că avem să ne ducem cândva la acea împărăţie.

— Are dreptate, suspină arhimandritul privindu-i visător.

Se întinse în jurul lor o tăcere de ziduri sure, în care li se părea muntenilor că se înăbuşă. Se mişcară domol, dând înapoi, spre uşă.

— Staţi, le porunci monahul.

Ei se opriră, cuprinşi de un fel de nelinişte. Întoarseră capetele de cătră privirea tare, care-i cerceta.

— Aţi spus că cunoaşteţi munţii, cu văile, piscurile şi potecile.

Onofrei veni iarăşi un pas înspre scaun:

— Cunoaştem, sfinţite părinte. Cincisprezece ani am hălăduit în acele singurătăţi, şi am avut megieşi numai fiarele din codru.

— Aţi umblat cu turmele starostelui până la Căliman?

— Am umblat. Ne-am suit până într-un pisc unde este o peşteră veche. După porunca părintelui nostru, am stat acolo şi ne-am închinat, punând într-o firidă apă şi pită. Ne-a spus bătrânul nostru cum că acolo e un mormânt vechi.

— Însă nu v-a spus cine-i îngropat în acel mormânt vechi?

— Nu ne-a spus; nu ştie nici el.

— Aţi fost şi la Ceahlău?

— Am fost, sfinţite părinte

— Cunoaşteţi toate potecile care suie cătră Panaghia?

— Cunoaştem şapte poteci, pe care le ştiu şi ceilalţi ciobani. Iar odată, fiind cu bătrânul, el ne-a dus pe o cărare pe care n-o ştie nimeni. Am ajuns până într-un loc unde se face o râpă. Acolo am stat. Bătrânul a lăsat acolo o oaie înjunghiată şi doi desagi de mălai măcinat; l-a pus pe Samoilă să sune din bucium de trei ori – de două ori lung şi a treia oară scurt. Am înţeles că acolo ar fi trăind un schivnic. Am umblat şi prin alte locuri cu turmele; când şi când venea şi bătrânul la stânile noastre.

— Aţi putea voi să găsiţi poteca aceea, a opta, pe care n-o cunoşteau alţii?

— Nu ştim, sfinţite părinte; de-atuncea a trecut vreme. Chiar de-atuncea uitasem de toate, căci treburile noastre sunt altele, nu să ne căţărăm la peşterile schivnicilor; însă când te-ai uitat sfinţia ta la mine până în dosul ochilor mei, unde stau cele uitate, mi-am adus aminte. Poteca anume însă tot n-aş putea-o alege.

— Să ştii, Onofrei: când te vei întoarce sub munte, ai să cunoşti iarăşi toate.

— N-avem de ce ne întoarce; acuma stau la oi fraţii noştri cei mai mici.

— Dacă primiţi poruncă de la măria sa, vă întoarceţi.

— Dacă primim poruncă de la măria sa, ne întoarcem, răsuflă cu anevoie Samoilă. Onofrei îşi înghiţi răspunsul, rămânând mut şi înfricoşat. Cu toată blândeţea pe care o punea în vorbă, arhimandritul Şendrea avea în glas o ascuţime ameninţătoare.

Călugărul se întoarse spre masă, puse dinaintea sa o foaie de hârtie, muie pana în cerneală şi trase câteva semne, pe care vânătorii le priveau holbat. Îndoind foaia, arhimandritul întinse la candelă un beţişor de ceară roşie şi lipi marginile scrisorii. Scoase din degetul inelar de la mâna stângă inel şi-l apăsă cu pecetea în ceară.

— Onofrei şi Samoilă, vorbi călugărul privind rând pe rând pe amândoi vânătorii; vă încredinţez acest răvaş, ca să-l daţi mâni, dumnealui pârcălabului Luca Arbore, în Cetatea măriei sale, la Neamţu. Să ştiţi că am scris aici o poruncă a luminăţiei sale stăpânul nostru. Domnul fie cu voi, sărutaţi-mi mâna şi duceţi-vă.