Capitolul XV. În care se vede că femeile au totdeauna dreptate.

După ce fură adunate tamazlâcurile risipite în Râpile Babei, Ionuţ Jder şi slujitorii săi ieşiră la Slonim. Acolo, în margine de sat, la o cruce de drumuri, aştepta Iosip de la Nimirceni. Credinciosul lui Dămian Păr-Negru îşi alesese loc singuratic de popas, subt un plop străvechi, de mult uscat, care străjuia căile. Trunchiul, pe care abia îl puteau cuprinde în îmbrăţişare patru oameni, înălţa în albul iernii ramuri încâlcite, până într-o mare înălţime, unde, pe un clomb subţire, cloncănea din când în când un corb, dând veşti fără înţeles omului descălecat dedesubt. Acel om aprinsese foc în scorbură şi priponise calul alături, punându-i în cap traista cu grăunţe. Pe tarhatul calului se hodinea el, pârjolindu-se la flăcări când pe o parte, când pe alta.

Jder îşi duse oamenii şi vitele până în marginea satului, neguţând stogul de fân cum îi era rânduiala şi plătind şapte groşi din punga de matasă, după care venise singur la vatra lui Iosip. Apropiindu-se şi descălecând, cerceta pe sol, încercând să cetească pe obrazul lui vestea ce i se trimetea.

Iosip se închină şi aşteptă să fie întrebat.

— Veste bună, precât înţeleg, meştere Iosipe?

— Ai spus singur ce este, jupâne Ionuţ. Dumnezeu ne stă într-ajutor. După ce am fost trimes noi pe Botezatu cu înştiinţare cătră domnia ta, n-a mai trecut decât o zi şi a venit la mine o slugă a lui Mihu logofăt. S-a aflat ceva de Niculăieş Albu: ar fi descălicat, noaptea, la odăi unul Drăghici, omul lui Albu, şi a cerut să intre chiar atunci la boier. Era, se vede, vreo vestire grabnică, deoarece, dimineaţa, logofătul Mihu a dat poruncă să i se grăbească plecarea. Cu toate acestea n-a plecat nici a doua zi, nici a treia zi, fiind acest boier prea mare şi prea greoi şi făcând toate lucrările sale cu întârziere. De cincisprezece ani stă să se întoarcă în Ţara Moldovei şi până acuma nu s-a întors. Sfinţitul Amfilohie zâmbeşte şi zice că poate i-a venit vremea să se întoarcă acuma. Cum s-a aflat încotro anume purcede boierul, omul meu a venit şi mi-a spus. Eu am luat poruncă de la jupânul postelnic Simion şi am încălicat. De aicea până la târgul Volcineţ, unde am oblicit noi că s-ar fi oprit Niculăieş Albu, nu-i departe; însă porunca lui jupân Simion postelnic este să stai pe loc. Postelnicul zice că-ţi cunoaşte nerăbdarea domniei tale: deci să nu te clinteşti până ce nu ajunge domnia sa. Îşi adună slujitorii pe care îi are risipiţi şi trebuie să ajungă şi domnia sa aici, după miezul nopţii, ori cătră ziuă. Suntem înaintea lui jupân Mihu logofăt; avem vreme. Însă este pentru mine o poruncă mai straşnică; de aceea mă vezi domnia ta pe mine, jupâne Ionuţ, punând şaua pe cal şi strângând chinga. Cum te văd şi cum îţi spun ce am de spus, mă tot duc înainte ca să dau de vestire la Ceremuş. Ştiu că pe cale, în anumit loc, la hanul cel mare al călugărilor franţuscani, în preajma Colomeei, am să-l găsesc pe Gheorghe Botezatu şi pe un tovarăş al lui. Apoi de acolo se dă fără întârziere vestire la Ceremuş. Aşa-s poruncile. Eu m-am dus.

Ionuţ a rămas singur. Când Iosip a purces dintr-odată scăpărând pe calea îngheţată, corbul s-a spăriat fâlfâind pe deasupra plopului. A făcut un înconjur pe sus, s-a coborât într-o aripă şi a strigat cătră Ionuţ:

— Clonc-stronc!

Jder a râs înălţând fruntea:

— Dar dacă ţi-aş trimite o săgeată, măi cloncane?

Corbul şi-a strigat iar vorbele lui şi s-a aşezat pe clomb, unde stătuse mai înainte. Îşi ciugulea penele şi-şi tot aşeza aripele. O pană veni de sus învârtejindu-se repede şi căzu pe braţul lui Ionuţ. Deci cloncanul îi da vestire să se astâmpere ca şi el, ciugulindu-şi gândurile. Foarte cu greu îi venea acestui Jder tânăr, aflând dintr-odată că nu-i departe de Volcineţ, să stea cu mânile subpuse.

O vreme, în jăraticul din scorbură, văzu felurite năluciri năprasnice, care fulgerau în el însuşi. Apoi îşi luă calul de căpăstru şi umblă pe jos până în marginea satului pe costişă, ca să vadă popasul vitelor şi al oamenilor. Vitele mâncau stogul de fân. Oamenii întocmiseră tabără de sănii în patru laturi şi duraseră la mijloc un foc mare, la care îşi pregăteau cina. Stăteau jur-împrejur tăcuţi. Unii mestecau mămăliga de mei. Alţii frigeau slănină în vergi subţiri de alun. Grigorie Gogolea şi moş Ilia erau şi ei acolo, cu patru dintre oamenii lor, care rămăseseră nestricaţi. Câţiva rămăseseră pe câmp, deasupra râpilor; alţii zăceau sub poclăzi în sănii: din când în când se tânguiau încet. Moş Ilia se scula în răstimpuri de la foc şi le aducea doftorie dintr-o ulcică. Gusta şi el şi le dădea şi lor. Mai mult din pricina acelei doftorii bătrânul se înveselise, pe când Gogolea clocea în el gânduri mâhnite, cu ochii aţintiţi asupra jarului.

Jder trase dintr-o desagă pită şi primi dintr-o frigare o bucată de slănină. Rupând din pită, muşcând din slănină, umbla fără astâmpăr de jur-împrejurul săniilor.

După ce isprăviră cina, oamenii se gătiră de hodină.

Multă vreme nu mai era până în sară. Asfinţitul se scrijela cu purpură şi aur.

Jder veni lângă Gogolea şi-l bătu pe umăr, chemându-l după sine. Atamanul îl urmă fără de nici un cuvânt. Îndată ce ieşiră în afară de tabăra săniilor, Ionuţ se întoarse spre lotru.

— Atamane Grigorie, zise el, în noaptea asta să-ţi iei oamenii şi să te duci. Cu caii pe care îi ai şi cu haidamacii sănătoşi poţi ridica şi pe răniţi. Până ce ţi-a veni vremea să te duci la călugărie cu moş Ilia, ai mai putea cerca alt negoţ. Îţi vând aceste trei tamazlâcuri de boi. Am purces de la Suceava cu o sută cincizeci; n-am prăpădit până acuma decât opt. Ţi-i dau ieftin; nu mai am nevoie de ei. Răţoi îl privi uimit însă cu băgare de samă.

— Cu ce preţ mi-i dai? Întrebă el.

— Ţi-i dau cu cât mă costă.

Atamanul îşi scutură fruntea:

— Am aflat de la slujitorii domniei tale cât te costă marfa asta. Nu înţeleg de ce vrei să mi-o dai degeaba. Nu mai ai nevoie de mine? Am stat eu şi m-am gândit şi m-am sfătuit cu moşneagul meu şi văd că trebuie să ne schimbăm stăpânul. Cu acesta de-acum n-am avut noroc. Şi poate chiar dacă aveam noroc, el ar fi fost tot aşa de zgârcit cu noi, fiind el un boier mare cu trecere la Craiul şi fiind noi nişte mişei. Dacă am fi strigat împotriva lui, ce dreptate alta puteam găsi, decât să fim ridicaţi în furci? Aşa că noi ne-am agonisit viaţa voinicind şi slujindu-l şi pe domnia sa cu prea slabă simbrie. Am auzit că Ştefan-Voievod găteşte oştiri împotriva ismailitenilor. Să mă primească şi pe mine, dându-mi bună leafă, ca unui om vrednic ce mă aflu. Ajungând eu să tai numărul de necredincioşi care mi-i hotărât, mă răscumpăr cătră judeţul cel din veac. Iar în vremea asta, moş Ilia s-a ruga la o mănăstire din Sfântu Munte pentru sufletele noastre. Văd că acest moşneag a slăbit; i-a mai rămas puţin din vârtutea de altădată. Dacă mai întârzii pe aici, mâni-poimâni ajung şi eu ca dânsul.

Răţoi oftă, cu fruntea încreţită şi cu ochii îneguraţi de amărăciune.

— Atunci cum facem? Întrebă Jder. Eu boii ţi-i dăruiesc.

— Dacă-mi dai drumul, eu m-oi duce aşa, luându-mi şi oamenii, răspunse atamanul. Însă dacă mai îngădui, poate ţi-aş fi de folos. Domnia ta vrei să te duci la Volcineţ. Ai o nevoie: să găseşti pe cineva acolo. Poate aştepţi în noaptea asta pe jupân Simion, fratele domniei tale. Nu te mira c-am înţeles care-i neguţătoria domniei tale; eu sunt învăţat să trag pe oameni de limbă. Pot să-i fac să vorbească nu numaidecât sub fier roş. Bine, dacă m-alungi, eu mă duc. Dar dacă m-ai ţinut până acuma, însamnă că te-ai gândit să-ţi fiu de ajutor la ceva. Ce ajutor aş putea să vă dau?

— N-am nevoie de nici un ajutor, atamane, zâmbi Jder.

— Ştiu, te simţi în putere şi ţi-i uşor a grăi astfel. Dinspre Liov vine fratele domniei tale. Se spune c-ar fi fiind gata pe hotar, să vă deie sprijin, nu ştiu câte sute de călăreţi. Aşa că luaţi fata ce se află în puterea lui Niculăieş Albu, şi vă duceţi. Dar să vedem dac-aţi fi în stare să săvârşiţi ce pot săvârşi eu. Încalici, mergi cu mine şi o luăm. Asta-i voinicie! Însă e adevărat că, după aceea, te ajung slujitorii Craiului şi te taie. Deci văd că tot mai tare-i judecata şi puterea care te-au trimes aici. De aceea vreau eu să-mi schimb stăpânul. Porunceşte-mi să-l prind pe jupân Mihu şi să ţi-l aduc în sac.

— Măria sa Ştefan-Vodă n-are nevoie de el.

Răţoi oftă iar.

— De ce grăieşti aşa cu mine, jupâne Ionuţ? Văd că n-ai în mine nici o credinţă. Poate ai dreptate. Sunt un lotru de rând. Dar să ştii că am şi eu o lege ş-un Dumnezeu. Să nu socoteşti domnia ta că noi ne ducem în pustie la Pragurile Niprului, ori în altă parte, pentru că huzurim în domnia Craiului Cazimir. Viaţa noastră a creştinilor, în aceste părţi, e blăstămată să fie fără spor şi fără judeţ. Pe mişel îl poartă stăpânul său în sfârcul harapnicului; dăbilarii îl secătuiesc; neguţătorii îl înşală; popa îl lasă neîngropat. Ni-i dor şi nouă de o dreptate; aşa că mulţi ne-am gândit să ne ducem s-o căutăm la alt Domn. Dacă nu vrei să mergi cu mine acuma la Volcineţ, să-mi cerci credinţa, lasă-mă să stau în tabăra domniei tale până ce vine jupân Simion şi arhimandritul. Vreau să mă supun lor.

Jder îl înlătură de la sine pe ataman:

— Nu mă ispiti, Răţoi. Du-te şi aşteaptă lângă foc. Poate-i mai bine s-aştepţi pe părintele arhimandrit. Mai stai puţin.

— Ce mai este? Se întoarse zâmbind cazacul.

— Nu mai este nimic. Voiam să te întreb dacă ştii cum e calea până la Volcineţ. Dacă-i departe. Dacă este acolo cetate întărită.

— Toate le ştiu, jupâne Ionuţ, răspunse Răţoi, şi toate am să le spun lui Simion postelnic.

Viclean cazac! Se gândea Jder, umblând singur primprejurul săniilor şi privind de-aproape la străji. Focul urma să ardă cu putere în mijlocul taberii, împrăştiind scântei. Atamanul se cinchise iar la locul lui şi grăia în şoaptă cu moş Ilia Chiorul.

Noaptea aceea Jder cel mic a petrecut-o cu mare nelinişte şi fără să simtă nevoie de somn. Avea în el şi ca o presimţire nedesluşită. Samoilă şi Onofrei se sculau din când în când de la foc şi veneau cătră el să vadă ce face. Îl auziră într-o vreme grăind singur.

După a treia cântare a porumbacului, se auziră în depărtarea câmpiilor zvonuri amestecate de zurgălăi şi clopote. Cânii din Slonim începură a zăpăi cu mare larmă.

Jder potrivi şi strânse şaua pe cal, încălecând numaidecât. Porunci străjilor să fie cu mare luare-aminte mai ales spre lotri; îşi luă un tovarăş şi ieşi înaintea zvonului.

Erau două sănii uşoare, împresurate de slujitori călări. În una se afla părintele arhimandrit. În cealaltă postelnicul Simion. Se făcu un răstimp oprire şi Jder îmbrăţişă pe fratele său şi sărută dreapta sfinţitului părinte Amfilohie, după care îndată dădu samă de tot ce ştia şi de tot ce se săvârşise.

— Am nevoie numai de un ceas de odihnă, până ce se face ziuă, hotărî Simion. Pe urmă ridicăm tabăra şi pălim de-a dreptul la Volcineţ. În urma noastră trebuie să fi purces şi jupân Mihu; dar domnia sa umblă cu întârziere, mâncând îmbielşugat şi hodinindu-se îndelung. Poate unii dintre noi să-l aştepte şi pe dânsul. Deasemenea vine din urmă Dămian cu jupâneasa lui şi cu două sănii pline de daruri.

— Înainte de a ridica tabăra, dădu înştiinţare mezinul, va trebui domnia-ta, bădiţă Simioane, s-asculţi nişte poveşti pe care vrea să ţi le spuie atamanul Răţoi.

La lucirile mai îmblânzite ale pojarului, Simion Jder găsi pe slujitori gata, în arme, aşteptându-l. Domnia sa pofti întâi şi întâi să vadă pe cei doi vânători, feciorii lui Căliman, pe care-i cercetă cu mirare, mustrându-i că au prăpădit roatele de la o căruţă.

— Cine spune o minciună ca asta? Se apără Onofrei. N-am prăpădit nici o roată!

— Ei, dacă n-aţi prăpădit niciuna, răspunse postelnicul, măria sa are să fie destul de mulţămit.

Postelnicul Simion se înturnă deodată spre Răţoi, care se sculase din culcuş.

— Cu dumneata, atamane Grigorie, am eu o vorbă, zise el.

— Aştept de asară sosirea domniei tale, răspunse Gogolea. Dar înainte de a mă primi la asemenea cinste, îngăduie-mi să îngenunchez la sfinţitul arhimandrit, cerând binecuvântate. Fiind eu şi cu moş Ilia nişte păcătoşi, dorim să ne mărturisim şi să ne poruncească sfinţia sa canon.

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie ridică dreapta binecuvântând şi se aşeză pe o margine de leasă a unei sănii. Lucoarea focului îi fulgeră în luminile ochilor şi-i lumină faţa palidă. Slujitorii se traseră la o parte, punând caii în hamuri şi pregătind şăile.

— Sfinţite părinte arhimandrite, se tânguia moş Ilia Chiorul, cu lacrimi, am păcătuit greu în zilele noastre. Şi mai cu samă eu, năcăjitul şi amărâtul Ilia, am păcătuit destrăbălându-mă în furtişag şi sânge. N-am cruţat pe nimene şi n-am cunoscut mila. După asemenea răutăţi, se mai poate oare dobândi o iertare, sfinţite părinte?

— Nu ştiu, să vedem, răspunse călugărul, privind de sus la mişeii îngenunchiaţi. Dacă aţi dat lumânări şi acatiste, poate să fie o îmblânzire.

— N-am dat nimica, sfinţite părinte; noi în satele noastre nici n-avem biserici; căci lăcaşurile noastre sfinte, fiind zălogite la zarafi armeni şi jidovi, stau închise şi noi nu avem unde ne închina. Aşa că mai ales eu, păcătosul Ilia, am săvârşit numai răutăţi.

— Şi nu ţi-a fost niciodată milă?

— Ba da, sfinţite părinte. Milă mi-a fost, dar, cu toate acestea, răutăţile le săvârşeam. Am găsit odată între oameni străpunşi de suliţi un prunc plângând. L-am ridicat şi l-am alinat, dându-i puţintel sabia să se joace cu ea, dar priveghindu-l să nu se taie. După ce s-a liniştit, i-am dat pită şi l-am lăsat.

— Acel prunc va mărturisi pentru dumneata la judeţul cel din urmă… dădu lămurire sfinţitul Amfilohie.

Moş Ilia se bucură de prunc şi zâmbi amintirii, privind-o în trecut cu ochiul său cel sănătos, apoi urmă a se mărturisi; pe când Gogolea, cu fruntea adânc plecată, se gândea cu ce vorbă să anine de spovedania sa pe jupân Mihu, carele, după cât înţelesese el, face trebuinţă măriei sale Ştefan-Voievod.

După ce se făcu ziuă, ajunse la Slonim şi jupân Dămian Jder cu văduva. Slugile lui luară în primire tamazlâcurile, îndrumându-le spre Liov, ca să rămâie negoţurile nepăgubite.

— Spre deosebire de celelalte treburi ale lumii.

Slujitorii înarmaţi părăsiră popasul de la Slonim şi se mişcară spre Volcineţ. Unii erau călări, alţii în sănii.

Atamanul Grigorie şi cu moş Ilia Alapin încălecară şi ei între oştenii domneşti.

Dis-de-dimineaţă răsărise soarele în neguri; şi stătuseră pâclele asupra întinderilor până într-un târziu. Abia cătră al patrulea ceas fulgerară lumini pe întinderile de zăpadă şi negurile rămaseră numai pe văi.

La acest ceas, în curtea domnească de la Volcineţ, se zbătea plângând în jâlţ jupâniţa Maruşca, după cum îi era obiceiul. Asta îi era închinarea ei de dimineaţă şi mâncarea ei de la prânzişor. De două zile nu mai avea asupra sa însăşi nici o stăpânire şi slugile palatului clăteau capetele cu îngrijorare, umblând prin ganguri şi ascultând la uşă. Jupâniţa aceea străină se prăpădea. Şi de când nu mai avea domnia sa pace şi somn, se împuţinase şi sănătatea lui jupân Niculăieş Albu jitnicer. Nu mai ştia jupân Niculăieş Albu ce să facă, ce să spuie, cum să umble. Îşi luase asupra sa o povară şi o osândă. Aştepta dintr-o zi într-alta să-i vie un sprijin de la Liov. Trimesese acolo a doua oară vestire, printr-un om iscusit. Drăghici plecase cu poruncă să nu se întoarcă fără jupân Mihu. Şi acuma Niculăieş Albu îl aştepta pe unchiul său. Jitnicerul nu nădăjduia de la jupân Mihu atât o uşurare pentru bolnavă, cât un sfat pentru încurcătura lui. Intrase în casa subpământeană a minotaurului din care nu mai putea ieşi.

Moaşa Irina Vorniceasa era singura putere şi singurul sprijin în asemenea năcaz, atât pentru jupân Niculăieş, cât şi pentru jupâniţa lui Iaţco. În dimineaţa aceasta văzând-o pe jupâniţă că se află iarăşi sub puterea Demonului şi se zbate, o cuprinsese la sânul său, potolind-o. Apoi îi udase tâmplele cu apă neîncepută, stupind uşor asupră-i şi şoptindu-i descântecul celor nouă răutăţi şi nouă şerpi.

— S-a trezit fecioară tânără, cu nouă răutăţi în trupul ei; şi a trimes sfânta Duminică nouă şerpi buni în ajutorul nostru. A venit un şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas opt răutăţi. Şi a venit alt şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas şapte răutăţi. A venit al treilea înghiţind o răutate şi au rămas şase răutăţi. A venit al patrulea – şi au rămas cinci răutăţi. A venit al cincilea – şi au rămas răutăţile numai patru; pe urmă au rămas trei şi după aceea două. Şi a venit cel din urmă şarpe al sfintei Duminici şi a înghiţit cea din urmă răutate a cneaghinei; şi rămâne cneaghina Maruşca trup luminat şi curat, ca un argint strecurat.

Jupâneasa Maruşca se alinase prea puţin. Îşi strângea în palme tâmplele. Era învăluită de o mare oboseală. Moaşa Vorniceasa Irina se gândi cu glas să dea înştiinţare pentru un popă. Să vie un preot bătrân, care are dar, să cetească bolnavei.

— Nu-mi trebuie nimic! Se zvârcoli cu răutate jupâniţa Maruşca. Nu-mi trebuie nici o cetanie.

— Cruce de aur cu noi… şopti Vorniceasa. Nu-i trebuie Demonului; el ţipă prin glasul măriei tale. Altfel cum s-ar putea suflet creştinat să nu primească pe un slujitor al lui Dumnezeu?

La aceste vorbe ale Vornicesei, izbucniră deodată afară răcnete, ca şi cum frământarea de furtună din bolnavă se strămutase într-o clipă dincolo de ziduri. Odată cu răcnetele, se zgudui palatul ca de cutremur.

— Vai! Vai! Răspunse cu înfricoşare Vorniceasa, înălţând braţele-i scurte şi lăsându-se într-o parte pe-un divan. Maică prea curată, pururea Fecioară, îndură-te şi stai întru ajutorul nostru!

Cneaghina Maruşca ridicase fruntea şi încruntase sprânceana, stând cu luare-aminte.

Erau afară strigăte de război. Oşteni spărgeau uşile.

Zvârlită ca de o vargă de criţă, jupâniţa Maruşca se prăvăli într-o fereastră, căţărându-se de gratii şi grămădindu-se în firidă, ca să vadă cu o clipă mai curând ce este. Era tocmai ce aştepta ea în nopţile-i nedormite şi chinuite de vedenii.

Glasul lui Niculăieş Albu sună cu străşnicie în gang. Uşa se deschise şi el însuşi intră cu sabia goală în mâna dreaptă, cu privirile spăriate şi rătăcite. După ce se încredinţă că bunul său şi dragostea sa erau acolo, se înturnă cu putere spre locul pe unde intrase, chemând în jurul său slujitori. Dar o putere mult mai mare intrase în palat şi rostogolea întâi tot ce era slujitor al locului, măturând apoi la o parte totul.

Cel dintâi slujitor al lui Simion care intră în sala Domnilor primi o lovitură tare de la jitnicer şi căzu îndărăt. Ceilalţi slujitori puseră înainte suliţile şi, deasupra suliţilor, scut. Intrară întâi doi; pe urmă alţi doi; împresurară pe boier, proţăpindu-l în bolduri.

Vorniceasa Irina se întinsese la pământ în marginea divanului, leşinată. Cneaghina Maruşca avea, în firida ferestrei, o răsucire a întregii fiinţi, amestecând plâns şi râs cu o holbare de nebunie a ochilor.

Oştenii împinseră afară cu suliţile pe jitnicerul Niculăieş. Îl mânară din gang, la soare. Acolo ograda se afla în deplină stăpânire a slujitorilor domneşti. Slugile, bărbaţi şi femei, îngenunchiaseră în omăt.

Simion Jder era încă în şa.

— Daţi-i drumul, strigă el către slujitori. Lăsaţi-i sabia; daţi-i cal să încalice.

— De ce? Răsări cu semeţie Niculăieş Albu, neînţelegând deocamdată ce se petrece. Aha! Domnia ta eşti, postelnice Simion? Ai venit să săvârşeşti frumoasă faptă; dar te vestesc că ai să dai samă judecătorilor luminăţiei sale Craiului.

Postelnicul Simion îl privi cu mânie.

— Îţi poruncesc să încalici, îi zise el c-un glas înăbuşit şi înfricoşător.

Jitnicerul Niculăieş înţelese şi încalecă.

Privi în juru-i. Slujitorii făcuseră cerc larg, lăsându-l slobod. Văzu în pridvor, nu departe, pe bătrânul Mustea, care-i zâmbea nu se ştie din care pricină.

C-o hotărâre, fulgerată în el într-o clipă, Niculăieş Albu îşi făcu semnul crucii cu mâna dreaptă şi sărută fierul pe care-l ţinea în stânga. Trecându-şi în pumnul drept sabia şi apucând frâul cu stânga, dădu pinteni şi se zvârli spre porţi, ca să treacă. Însă suliţile slujitorilor îl opriră. Îşi răsuci năprasnic calul aducându-l în două picioare, şi veni asupra postelnicului cu sabia închinată peste umărul stâng – repezind-o din stânga în dreapta. Simion Jder îi primi tăişul în straja fierului său, apoi îl lovi la greabăn, răsturnându-l. Slujitorii opriră calul. Postelnicul Simion descălecă şi se aplecă asupra celui căzut.

— Postelnice Simioane, gâfâi Niculăieş Albu, răsucindu-se pe o coastă şi lăsând să-i curgă din colţul gurii o aţă de sânge. Postelnice Simioane, nu mă omorî, căci sunt încă tânăr.

— Prietine Niculăieş, răspunse Simion Jder, domnia ta stai acuma subt o hotărâre mai tare decât a mea.

Cu aceste vorbe, postelnicul se îndreptă în picioare, şi chemă lângă sine pe sluga sa Niţă Negoiţă, om uscat şi smead c-un ochi încrucişat.

— Treci şi-i ia capul, dădu el poruncă.

Niţă Negoiţă lepădă dârlogii calului şi păşi înainte, trăgând jungherul. Punând un genunchi în pământ, îşi încleştă pumnul stâng în chica celui căzut şi-l străpunse sub beregată, lăsând să se deşarte sângele. După aceea îi desfăcu de trunchi căpăţâna, îndesând-o grabnic în traistă, se ridică în picioare fără a privi împrejur şi se duse să anine traista la oblâncul său.

Larma şi frământarea stătuseră deodată; numai nişte muieri se tânguiau în fundul ogrăzii. Bătrânul Mustea îşi astupase obrazul cu palmele şi-şi rezemase fruntea într-un ungher de zid.

Simion Jder pătrunsese în gang. Găsi uşa de la sala Domnilor deschisă. Când intră, văzu pe Vorniceasa Irina lepădată moartă pe duşamea, pe partea dreaptă, cu faţa întoarsă în sus. Ridicând ochii de la Vorniceasă, găsi pe jupâniţa Maruşca suită în firida ferestrei, cu spatele rezemat de zăbrele. Încerca să strige şi n-avea glas; voia să sară de la locul ei şi n-avea putere. Postelnicul păşi până la dânsa şi o cuprinse. Ea se caţără îndată de trupul lui, ca firul de volbură pe o steblă. Îi atârnau foile rochiei într-o parte şi i se vedeau vârfurile roşii ale conduraşilor.

Se auzi tânguirea Vornicesei de pe duşamea. Deschisese ochii; căuta un sprijin.

— Maică prea curată! Dar pe mine cine mă ridică de aici? Nu mă lăsaţi!

Postelnicul se întoarse spre ea cu mirare, ţinând în braţe pe jupâniţă. Îl tulburau zvâcnirea sânului ei şi răsuflarea pripită.

— Cine-i? Întrebă el ameţit. Apoi se stăpâni: Dacă vrei, jupâneasă, să ieşi şi domnia ta de aici, atunci grăbeşte-te şi vină după noi; n-avem când întârzia.

— Asta-i Vorniceasa Irina, dădu lămurire jupâniţa lui Iaţco. Nu mai am nevoie de dumneaei. Poate să rămâie la Mustea vechilul. Îi spune orice şi cât pofteşte: el n-aude.

— Vai şi amar! Ţipă moaşa Vorniceasa ridicându-se cu greutate în sus. Cum poţi măria ta să mă lepezi astfel pe mine, care te-am slujit, te-am ocrotit şi te-am mângâiat?

Jupâniţa îşi ascuţi glasul râzând:

— Dacă nu-ţi place Mustea, vină repede. Am să rog pe postelnic, ori pe măria sa Vodă, să-ţi găsească al cincilea vornicel.

Deodată începu să se zbată, ca să sară din braţele lui Simion. Dăduse la soare şi-n vederea slujitorilor. Postelnicul o stăpâni, păşind cătră sania lui Dămian, unde se afla jupâneasa Teodora.

— Lasă-mă, dă-mi drumul, gemea jupâniţa Maruşca, sprijinindu-se cu palma în fruntea lui.

El îi înlătură mânuţa încet, sfiindu-se de mânia ei. Când ajunse la sanie şi voi s-o puie în braţele jupânesei Teodora, fata se strânse deodată în el cu disperare, străbătându-l ca o flacără până în fundul fiinţii.

Vorniceasa venea în urmă, aducând blăniţa jupâniţei şi o horbotă începută. Avea o privire spăimântată. Oricât umbla de grăbită, zărise trupul celui căzut. Acuma plângea rezemată cu fruntea de coviltirul săniei. Apoi, fără noimă, prinse a râde, ştergându-şi lacrimile şi ajutând pe jupâniţă să se aşeze alături de jupâneasa Teodora. Văduva primise dintr-o dată pe fată ca pe o veche cunoştinţă, îmbrăţişând-o şi desmierdând-o. Dar în clipa aceea pentru jupâniţă nu era nici umbră, nici moarte, nici ameninţare de primejdie. Ţinea în degetele-i subţiri mâna grea a lui Simion. El nu îndrăznea să şi-o sloboadă din strânsoare, deşi trebuia să dea poruncă de plecare. Încercă să desfacă un deget. Era cu neputinţă; avea de-a face cu o putere mult mai mare decât bănuise. Acea putere îl trase sub coviltir.

— Spune-mi ceva, îi porunci fata lui Iaţco.

El se cutremură de uimire. Dar trebui să se supuie şi să sărute pe copilă, căzând într-o fântână fără fund, apoi vâslind cătră albastrul cerului.

Săniile porniră. Încălecă şi el, priveghind ieşirea oştenilor. Era la al şaptelea ceas al zilei. Sfinţitul părinte Amfilohie se afla în sania din frunte. Pe capra săniei sale, lângă sluga care mâna, stătea umilit zălog Grigorie Răţoi. Celalalt cazac, moş Ilia Chiorul, cu tovarăşii ce mai rămăseseră, se desfăcuse din poarta curţii de la Volcineţ, ca să iasă întru întâmpinarea lui Mihu logofăt, să-l apuce de grumaz şi să-l aducă numaidecât din urmă.

Moş Ilia Alapin pusese numai o întrebare: dacă trebuie să-l aducă viu pe jupân Mihu.

— Logofătul e subt apărarea măriei sale, răspunsese părintele arhimandrit Amfilohie. În cartea pe care ţi-am dat-o şi pe care o porţi, se află scris un jurământ al măriei sale. Deci pe logofătul Mihu trebuie să-l ducem întreg. Mă tem că Domnia va ocroti asemenea răutate îmbătrânită, pe când Niculăieş Albu a căzut dintr-o prostie a tinereţii.

Sfârşitul acestei isprăvi a lui Simion Jder şi a Jderului celui mic a dovedit un alt ascuţiş tainic al întocmirilor măriei sale. De la curtea din Volcineţ până la hotarul Ţării Moldovei era cale destul de depărtată; iar zvonurile umblă mai repede decât săniile. Deci castelani şi căpitani ai Craiului, aflând despre o asemenea lovitură necugetată în mijlocul puterilor Crăiei, au încălecat cu grabă luând urma acelei cete ce fugea spre miazăzi. Cei dintâi cazaci uşori au ajuns pe Simion la două zile de umblet şi s-au învăluit asupra lui, întârziindu-l şi pricinuindu-i oarecare pagubă de oameni. Dincolo de Colomeea l-au ajuns şi husarii lui pan Vladislav Komarovski, căpitan al Craiului, lângă care se adăugase, în ceasul din urmă, şi pan Tadeus, castelanul, cu mazurii. Postelnicul a făcut numaidecât faţă, primind harţul, ca să lese timp săniilor să fugă înainte. Dacă într-acel sfârşit de zi nu s-ar fi arătat călărimea hatmanului Petrea, repezită grabnic de pe Ceremuş într-ajutor, ieşirea Jderilor din olatul Craiului ar fi fost îndoielnică, cu toate vredniciile despre care vorbesc şi pe care le dovedesc poveştile.

Hatmanul Petrea a împins numaidecât îndărăt pe călăreţii leşi, punând stăpânire în numele măriei sale Ştefan-Vodă pe şaizeci de sate şi opt târguri din Pocuţia veche, care fusese cândva sub judeţul lui Alexandru-Vodă Bătrânul. În acest hotar nou au hălăduit şi săniile cu prada cea uşoară şi cu adaosurile de jupânese ceva mai grele. Tot acolo a hălăduit şi moş Ilia Alapin, însă fără logofăt. Şi au ţinut sfat, la un foc de popas, comisul Manole Jder şi starostele Nechifor cu părintele Nicodim de la sfânta mănăstire Neamţu.

Era într-o după-amiază cu soare strălucit. Vântul începuse a sufla dinspre Moldova încă din ajun, iar acuma venea cald, topind deodată omăturile. Pâraiele curgeau prin toate râpile. La focul de sub Halm, în vederea târgului Zăbrăuţi, bătrânii închinau în sănătatea sfinţitului Amfilohie vinars din ploscă, dorind să afle de la sfinţia sa unele şi altele.

— Am dori mai cu samă noi să ştim, întrebă comisul Manole, care ar putea să fie răsplăţile unor slujitori cu dreptate ai măriei sale?

— Răsplăţile măriei sale nu pot fi decât bune… zâmbi sfinţitul arhimandrit.

— Aşa socot şi eu. Avem dintru-ntâi nunta feciorului nostru neguţătorul. Aicea are amestec mult jupâneasa Ilisafta; dar avem să intrăm cu mare supărare şi mânie la noi la Timiş şi dumneaei n-are să aibă multă cutezare de vorbă. Este însă altă nuntă, la care are cuvânt hotărât numai luminăţia sa Vodă. De aici chibzuiesc eu că poate ieşi amărăciune pentru alt fiu al nostru.

— Într-adevăr, încuviinţă părintele Amfilohie, ar fi greu de crezut că măria sa dintr-odată să se înduplece şi să-şi schimbe hotărârile cele vechi în privinţa fetei lui Iaţco. Totuşi, uitându-mă eu de două zile la această jupâniţă, cercetând cum vorbeşte, cum se uită şi cum se mişcă, socot că e în stare să bată din picior în faţa măriei sale; iar măria sa ce-ar putea face, decât să zâmbească de nebunia ei şi s-o mângâie pe frunte? Să n-ai grijă, cinstite comise Manole, toate sunt scrise în stele, în lucruri şi-n oameni.

— Poate fi şi aşa, oftă comisul. Unele sunt scrise şi-n ceaslovul fiului nostru, părintele Nicodim.

Părintele Nicodim încuviinţă din cap, îndesându-şi în piept barba şi cugetând că, în adevăr, pe foaia de la sfârşitul ceaslovului său, deschis pe măsuţă, în chilia de la Neamţu, mai are de însemnat una.

Mai întâi a scris de cutremur. Pe urmă, despre nunta domnească. Acuma vine alta la rând: „Când am fost în Ţara Leşască, luna octomvrie, anul de la Hristos 1472.”

La căruţele slujitorilor era vorbă şi haz. O clipă se arătă în soare, de subt un coviltir, obrazul bălai al jupâniţei Maruşca. Atuncea găsi de cuviinţă să mormăiască starostele Nechifor:

— Ptiu, drace!

Minunea iernii fugea pretutindeni la vale, scânteind în lumină. Vântul cald, vestind vara Sfinţilor Arhangheli, învăluia vâlvătăile focurilor. Un slujitor tânăr cânta, lucrând la schimbul tălpilor de sănii şi la aşezarea roţilor:

Nistrule, pe malul tău.

Creşte-or iarbă şi dudău…

Iarba creşte şi-nfloreşte, Inimioara putrezeşte.

SFÂRŞIT