Capitolul XIV. Unde s-arată alţi cunoscuţi ai noştri.

Sub paza oamenilor lui Jder, tamazlâcurile de boi umblau cu destulă încetineală. Pătura subţire de omăt acoperise o zloată ce îngheţase dintr-odată în grunzuri. La locurile povârnite boii alunecau învălmăşindu-se. Cu toate harapnicele şi răcnetele lor se vedea că slujitorii comisului celui mic erau deprinşi cu alt meşteşug decât cel pe care-l îndeplineau. Totuşi mergeau înainte, pe drumul Colomeei, poposind din când în când în marginea satelor.

Se aflau în unele locuri sate sărace, cu bordeie pe jumătate îngropate în pământ. Ca şi în multe părţi din locurile descoperite ale Moldovei, băştinaşii erau deprinşi din veacuri să nu aibă aşezare trainică, deoarece valurile şi vânturile băteau necontenit asupra acestor hotare. Într-o mie de ani, de la huni până la tătari, aceste vânturi şi valuri învăţaseră pe năcăjiţii oameni că nestatornicia este legea ce stă deasupra vieţii şi morţii prin voia lui Dumnezeu. Casele de piatră, grădinile irigate, îngrămădirile de bogăţii aici n-aveau noimă: în orice clipă se puteau preface în fum şi flăcări. Aici omul se mulţămea cu înflorirea fiecărei primăveri şi cu rodul fiecărei toamne. Astăzi dormita tihnit la vatra lui; mâni era nevoit să se bejănească în codri. Răpirea holdelor, pojarul bordeiului erau socotite o fericire dacă omul se putea astfel pune la adăpost în pustie; căci deseori nomazii îi prindeau cu arcanele şi-i grămădeau ca pe vite sub harapnic pe drumul robiei răsăritene, de unde nu se mai întoarce suflet viu. Când nu erau nomazii, îi asupreau domnii pământului fie cu biruri, fie cu podvezi, fie cu războaie; şi când se nimerea să fie şi din partea acestora o milostivire a blândeţii ori a uitării, se ridicau sălaşurile de lotri care veneau să-i vămuiască, prădându-le vitele. Munca, privegherea şi cuminţenia gospodarului, deci, nu preţuiau nimica în aceste părţi de lume. Dacă avea mişelul noroc să-i cânte cucul în faţă, primăvara, putea să-şi întărească în el o nădejde şi să râdă la soare; dacă nu, se culca cu grija şi se scula cu întristarea.

Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, ţăranii îşi vârâseră vitele la ocoale şi oile la perdele. Cânii sosiseră şi ei odată cu vitele şi cu oile, scurmându-şi alte covruri în preajmă. Dacă năzuiau lupii, cânii dădeau bătălie; oamenii chiuiau de pe prispe. Când dădeau lotrii, iarăşi alegea norocul, ca şi la lupi: unii gospodari aveau mai multă pagubă, alţii mai puţină; unii n-aveau nici o pagubă şi uitau să închine lui sfântu Neculai, în biserică, lumânările juruite.

În lungul zilelor se coceau mai mult pe lângă jarul din vatră, mâncând şi dormitând. Când şi când ieşeau, ca să lepede nutreţ la boturile animalelor. Sara, bătrânii istoriseau celor tineri acea poveste minunată a lui Făt-Frumos, care-i sortit din leagăn să ajungă la împărăţie. N-are nevoie nici de înţelepciune, nici de vitejie prea mare. Când greşeşte, îi stau în ajutor fiarele şi gângăniile; când se luptă, îl sprijină nişte tovarăşi cu mare vârtute care îl urmează din bunătatea inimii lor şi din porunca sfintei Vineri; în toate ale lui îl urmăreşte norocul, fiind fudul şi fără grijă, deoarece aşa i-a fost scrisă în stele soarta. Pe acelaşi temei, omul poate găsi comori; fericirea lui atârnă de minunile întâmplării, nu de acele deşărtăciuni cărora filosofii le-au spus muncă şi statornicie. Mai mult decât atât: se dovedeşte că aceşti boieraşi frumoşi şi fără grijă, care se duc la împărăţie, se bucură de o tinereţă fără sfârşit, cu bencheturi şi dragoste.

După ce ascultau poveştile, flăcăii lăsau pe bătrâni să se suie pe cuptor, iar ei ieşeau să vadă stelele nopţii şi să audă glasul depărtării, nădăjduind într-ascuns că va bate în preajma lor un vânt al întâmplării, care să-i scoată din valea lor ticăloasă şi să-i ducă spre lumina de aur a altei vieţi.

Printre aceste sate Jder umbla cu slujitorii săi şi cu tamazlâcurile, făcând din când în când popas şi stârnind pe gospodari din bordeie. Cum se ridicau aceştia din adâncime în albul iernii, vedeau o minune. Căci din promoroaca depărtării sosise un negustoraş tânăr care le poruncea să desfacă stogurile de fân. Cum se supuneau poruncii, negustoraşul le punea în palmă câteva grivne. Fânul se împrăştia între cârdurile de vite; stogul nu mai era; însă minunea celor câţiva bani de aramă strălucea în palma gospodarului.

— Trece un negustor bogat de la Ţara Moldovei, se auzea de la bordei la bordei şi de la sat la sat. Când ajunse la un popas de Slonim, Ionuţ Jder găsi un sătişor într-o gură de vale. Balta era oglindă lucie; dincolo de baltă, pe coastă, începea o pădure. Până în zări, depărtările erau goale. Cerul deasupra era verde ca balta îngheţată; pădurea fumurie.

În gura văii, câţiva gospodari aşteptau pe negustoraş cu cuşmele în mână şi cu pletele retezate deasupra sprâncenelor.

— Vă poftesc ziua bună, fraţilor creştini, îi întâmpină Ionuţ cu glas vesel.

— Mulţămim dumilorvoastră, cinstite neguţătorule, răspunse cel mai în vârstă dintre săteni.

Erau, de toţi, şase gospodari.

— Unde călătoriţi domnia voastră, cinstite neguţătorule? Poate vă duceţi la Cracovia, la Împărăţie?

— Din ce cunoşti asta, moşnege? Râse Ionuţ. Mi-i scris în frunte?

— Ba nu, cinstite neguţătorule, dar aşa s-aude. Cum s-a pus iarna, umblă săniile şi vorbele între sate. Să ştiţi, zice un cumătru al nostru de la Perival, că vine un neguţător tânăr, care duce trei rânduri de vite de la Moldova la curtea Craiului, la Cracovia. Aşa neguţător nu s-a văzut de mult. Cum s-a oprit lângă Colomeea, a plătit vama. N-a stat să se sfădească cu vameşii. S-a pus să numere boii, a tras punga şi a plătit o grivnă de fiecare vită. Şi a mai pus pe deasupra un ban în palma vameşului. Cum i-au ieşit slujbaşii vămii la Halici, deasemeni, i-a chemat de departe cu degetul. A scos punga şi a plătit. Deasemenea, mai spune ceva acel cumătru al nostru.

— Ce mai spune?

— Acel cumătru al nostru spune că, îndată ce ajunge la un popas, neguţătorul face strigare pentru un stog de fân. Şi plăteşte numaidecât zece grivne.

— Ba nu plăteşte, moşule, decât şapte grivne.

— Cum se poate una ca asta? Noi am auzit de zece.

— Însă neguţătorul nu dă decât şapte. Şi dacă se face vorbă şi sfadă, dă numai şase.

— Asta-i legea lui?

— Întocmai, fraţilor creştini.

— Atuncea să ne deie şapte grivne, şi noi desfacem stogul.

Ionuţ Jder se scociorî la şold şi trase punga. Era o împletitură de fir de matasă, pe care jucau două inele de argint, deosebind în două părţi banii: într-o desăguţă argint şi în alta aramă.

Gospodarii se înălţară în vârful degetelor, ca să vadă mai bine acea bogăţie. Ionuţ numără grivnele şi le puse în palma întinsă a moşneagului. După aceea veni cătră sănii, unde îl aşteptau Călimanii şi alţi câţiva slujitori.

— Care nu erau încălăraţi, nefiind de rând la vite.

— Apoi mai este ceva, cinstite neguţătorule, grăi moşneagul, venind după Jder.

— Ce mai este, moşule?

— După obiceiul domniei tale, trebuie să-mi mai pui în palmă un ban. Precât am înţeles, şi aceea-i lege.

— Ba aceea nu-i lege, moşule, ci buna mea plăcere.

— Atuncea să fie şi pentru noi buna domniei tale plăcere; ca să-ţi spunem şi alte veşti, pe care le duc săniile de la sat la sat.

— Este vreo veste pentru noi? Se întoarse Ionuţ.

— Este. Binevoieşte a veni mai aproape de mine.

Moşneagul clipi tainic din ochi. Zâmbetul lui Ionuţ pieri o clipă, apoi apăru iar. Se alătură de moşneag şi trase iar punga de matasă.

— Despre ce-i vorba, moşule?

— Să nu te superi domnia ta, cinstite negustoraşule; umblând prin sate şi prin târguri şi tot scoţând punga asta, oamenii au luat aminte că trebuie să fie ceva la mijloc, şi unii cred că în săniile acestea domnia ta ai pungi mai mari şi mai grele decât asta de matasă.

— Aşa cred unii şi alţii? Se veseli Jder.

— Aşa cred unii şi mai cu samă alţii. Domnia ta îmi dai banul pe care l-am cerut şi eu îţi dau sfatul.

— Dumneata mi-l dai, însă eu nu ţi l-am cerut, moşule.

— Totuşi eu ţi-l dau şi te poftesc să fii cu luare-aminte, ca un om bătrân, nu ca unul tânăr.

— Bine, moşule, ţi-oi da banul şi-ţi mulţămesc; dar află că eu sunt un om care nu mă tem de nimica.

— Cum se poate! Spui vorbă mare, cinstite negustoraşule. Nu te temi nici de cazaci? Se află la Pragurile Niprului bărbaţi care-şi cunosc bine meşteşugul.

— Nu mă tem, moşule, căci eu îs descântat de comisoaia Ilisafta, şi afumat cu păr de urs.

Moşneagul primi banul de aramă şi rămase clătinând din cap şi mirându-se de prostiile tinereţelor.

— Tot am să-ţi spun ceva, cinstite negustoraşule.

— Cum văd eu, aici este mai multă vorbă decât fân, se întoarse iarăşi Ionuţ. Stogul mi se pare mai mic decât în alte părţi.

— Despre asta să nu-ţi faci supărare; vor rămânea boii mai sprinteni la o vreme de nevoie. Află, cinstite negustoraşule, că numele meu este Aloman şi eu îs fugar de la Moldova încă din vremea când s-au prigonit şi tăiat feciorii lui Alexandru-Vodă. Atunci am venit în Ţara Leşască după Maria-Doamna.

— Să fii sănătos, moş Aloman. Pofteşti să-ţi mai dau un ban cu chipul Craiului?

— Dacă vrei, dă-mi. Dar nu mai este vorba despre ban; ci fiind eu de-o lege şi de-o limbă cu domnia ta şi văzându-te isteţ şi fudul, nu mă îndur de tinereţele domniei tale. Dacă te întorci la Halici, scapi. Acolo sunt boierii şi slujitorii luminăţiei sale Craiului. Dai în sama lor plocoanele domneşti pe care le duci Craiului şi ceri slujitori împărăteşti ca să-ţi apere tamazlâcurile, dacă trebuie numaidecât să le duci până la Cracovia.

— Ba eu, uncheşule, trebuie să ajung astăzi cu toate ale mele până la Slonim.

Moşneagul clăti iarăşi din cap, mirându-se.

— Până la Slonim nu-i departe. Întârziere nu poţi avea domnia ta decât la un loc greu care se chiamă Râpile Babei. Ia aminte la aceste vorbe ale mele, cinstite negustoraşule. Să te ferească Dumnezeu de primejdie.

Cu toată înfăţişarea lui de fecioraş fără grijă, Jderul fusese foarte băgător de samă la toate vorbele amestecate pe care i le rostise ţăranul cel bătrân şi pe care el le plătise un bănuţ. Fără îndoială că se punea la cale ceva care preţuia mai mult, căci, în vremea popasului, Ionuţ îndemnă pe slujitorii săi să pipăie sub poclăzi armele.

Era soarele suit la amiază când convoiul porni iar.

După ce urcară din râpa bălţii pe lângă pădure, lăsând în urmă bordeiele sătişorului sub fumuri uşoare şi sub pulberea de lumină, Ionuţ Jder văzu deschizându-se înainte, spre Slonim, o aşezătură dreaptă, un loc de mirişti şi de păşuni până într-o zare neagră. Totul era alb şi curat în acea întindere. În fundul îndepărtat al priveliştii, sub ceaţă, se afla altă pădure, ca şi cea pe care o aveau acum necontenit în mâna dreaptă.

Jder încălecase ocolind cu repeziciune cirezile şi săniile, ca să le poruncească o altă alcătuire. Pân-aici tamazlâcurile se înşiraseră unele după altele. În întinderea aceasta slujitorii aveau putinţa să le desfăşure în larg – umblând un tamazlâc la mijloc şi două pe de laturi. Patru sănii ţineau fruntea; celelalte îndată în urmă. Afară de călăuzii săniilor, ceilalţi slujitori primiseră poruncă să încalece. Feciorii lui Căliman erau sub coviltirele din urmă.

Asemenea alcătuire, mai mult ostăşească decât negustorească, o mai întrebuinţase Jder după ce intrase în hotar străin. Dar după ce au trecut de Halici, în preajma celui din urmă popas poruncit, după atâtea zile în care nu se petrecuse şi nu i se întâmplase nimic deosebit şi nimic supărător, grija i se împuţinase.

Iată că-i ieşise în cale moş Aloman. Pentru un solz de aramă, moş Aloman îi dăduse o învăţătură, care de altminteri era rânduită din veci în soarta lui Jder.

Se afla în acel fund negru un loc de primejdie care, în zilele vechi, se chemase Râpile lui Behadâr. Aici Subotai-Behadâr, vestitul urhan al lui Ghinghiz, prinsese armiile de la Lehia şi Litvania, înconjurându-le cu mongolii săi şi căsăpindu-le, la anul de la zidirea lumii 6748, luna noemvrie, pe o vreme de iarnă tare. Nici un filolog din aceste părţi de lume n-a putut da lămurire de ce numele acela de groază fusese schimbat şi de ce acuma malorosienii spuneau, râzând, acelui loc Râpile Babei. Noi ştim, dar vom păstra taina. De altfel chiar dacă învăţaţii, chinuindu-se treizeci şi trei de ani, ar ajunge să arate cum şi de ce s-a săvârşit prefacerea, nu s-ar schimba nimic din câte sunt să fie sub cer şi sub vifor şi locul ar rămâne tot aşa de prăpăstios şi de înfricoşat. Mai degrabă a putut avea înrâurire asupra întâmplărilor solzişorul de aramă, aruncat de Ionuţ în palma uscată şi noduroasă a lui moş Aloman.

Singurătăţile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de ghiaţă. După ce ieşiră din preajma lor la o lărgime cu desăvârşire albă, vânătorii din sania din urmă băgară de samă un lucru ciudat. Un cârd de căprioare ieşise din umbra cafenie a pădurii, cu toate semnele de spaimă că sunt alungate. Într-adevăr, într-o după-amiază aşa de însorită şi de liniştită, fără ger prea mare, lupii au obicei să iasă la vânătoare. Unii se aţin la anume hăţaşuri; alţii adulmecă şi alungă căprioarele. După ce cârdişorul de sălbătăciuni dădu în câmpie, Samoilă ridică fruntea de sub coviltir urmărind mişcarea lor cu luare-aminte şi aşteptând să vadă şi pe lupi apărând de sub streaşină pădurii. Însă lupii întârziau să iasă. Caprele începură a sălta în copce înspre linia drumului. Curând simţiră în partea aceasta convoiul de vite şi săniile. Atuncea se abătură iar în fugă în partea dimpotrivă. Acolo câmpia se încovoia într-o râpă – la marginea unde începea acel loc vestit între toate. La cealaltă pădure din zare, Râpile Babei se închideau ca de un zid.

Curând căprioarele nu se mai văzură. Coborâseră în râpă. Dar nu mult după aceea, vânătorii le văzură iar izbucnind în şes din râpă chiar în laturea tamazlâcurilor.

Deci lupii urmăreau din râpă… Totuşi acei lupi nu apărură în lumina câmpiei, de şi căprioarele îşi ţinură neîntrerupt înainte fuga, înspre pădurea cealaltă de la capătul râpilor. Era fugă nu prea repezită; nu era fugă de spaima unor vânători neînduplecaţi cum sunt lupii. Cunoscând obiceiurile unor asemenea sălbătăciuni, Onofrei şi Samoilă judecau întâmplarea ca nişte vechi vânători şi se înţeleseră ei în de ei că n-au izgonit lupii caprele din pădure; şi că sub râpă nu umblă lupi vânători, căci acei lupi vânători s-ar fi arătat numaidecât. Fuga caprelor e pricinuită de oameni, iar acei oameni nu umblă după capre, ci după altfel de vânat.

Pe când cugetau aşa cu glas şi se descurcau ei în de ei Onofrei şi Samoilă, săniile dinainte începeau să încline spre strâmtoarea râpilor. Caprele de mult se mistuiseră în pădurea cealaltă. Atunci apărură cu mare repeziciune în strâmtoare câţiva călăreţi. Iar din coastă, de sub rovina din dreapta, săltară alţii. Dând glas de năvală, şi unii şi alţii aplecară suliţile.

Cei din strâmtoarea râpii ocoliră în stânga şi în urmă, cei din dreapta veniră de-a dreptul. Mişcarea lor tindea să împingă convoiul în râpi, acolo unde odinioară mongolii lui Behadâr vărsaseră puhoi de sânge. Dar aceşti vânători de oameni, care se arătaseră atât de sprinteni şi cu asemenea repeziciune, erau creştini. Unul din ei se oprise o clipă şi striga cu străşnicie acea poruncă de război vestită la Pragurile Niprului.

— După care fiecare frate întru Hristos, înţelegător al primejdiei, trebuie să-şi plece grumazul dând tot ce are, ca să-şi păstreze viaţa.

— Supuneţi-vă! Strigase încă o dată acel crainic. Apoi îşi ridicase în două picioare calul şi trăsese o sabie încovoiată, pe când în mâna stângă urmă să ţie înălţată suliţa.

La cea dintâi arătare a lotrilor, săniile din frunte se opriseră. Jder îşi învăluise în fugă calul asupra slujitorilor săi, dându-le porunci. În acelaşi timp oamenii săi îi întindeau sabia, arcul şi cucura de săgeţi. Şi în acelaşi timp oamenii de la sănii săreau pe omăt, întru întâmpinarea lotrilor, cu armele sclipind în soare. Tamazlâcurile se opriră o clipă pe loc, îmbulzindu-se; apoi la chiotele înfricoşate ale lotrilor, care năvăleau din urmă, prinseră a boncălui împingându-se cătră râpă. Oamenii lui Jder din acea parte, şi el însuşi, fură un timp strânşi de acel puhoi de animale speriate şi-şi făcură anevoie loc în lărgime. Slujitorii din săniile din urmă fuseseră mai slobozi; însă mai cu samă asupra lor se îmbulzea stolul de cazaci.

Cea dintâi lovitură a celor de cătră rovină se îndreptă cătră sania Călimanilor. Onofrei şi Samoilă îşi încetaseră în sfârşit sfatul şi socotelile lor cu lupii. În clipa când înţelegeau ce fel de vânători pot fi în preajmă, acei vânători se şi ridicaseră şi veneau asupra lor.

Ca oameni mari şi greoi, feciorii starostelui puseseră oarecare timp ca să se desfacă de coviltire şi sănii şi să cotrobăiască sub poclăzi armele. Când traseră însfârşit bucăţile de fier luciu, băgară de samă că ţin în pumnii lor nişte unelte prea uşoare şi prea subţirele. Onofrei înfipse în pământul îngheţat arma şi trase de sub covergă un par ascuţit, gătit după rânduiala vânătorii de mistreţ. Samoilă făcu în pripă aceleaşi mişcări. Înfipse sabia: trase ţăpuşa.

— Cum să facem, bădică? Întrebă rânjind Samoilă. La trântă să ne luăm, ori în săbii să ne tăiem? Ori să-i pălim tare?

Când a spus Samoilă vorba asta, Onofrei a şi pălit cu ţăpuşa de stejar pe cel dintâi călăreţ care năvălea cu suliţa asupra sa. Din pălitură, i-a rupt şi suliţa şi l-a dat şi jos de pe cal. Când a pălit şi Samoilă, s-a întâmplat acelaşi lucru cu al doilea călăreţ cazac. Amândoi fraţii au ridicat parii asupra celui de-al treilea. Acesta a ocolit în laturi, strigând cătră soţii săi. Atunci au întors caii spre acel loc toţi cei de la râpă năvălind în sprijinul celor bătuţi.

Erau zece ori doisprezece, îndemnându-se cu mare glas. Când se văzură într-asemenea stare de primejdie, feciorii starostelui începură să se mişte cu o hărnicie, al cărei argint viu nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. Încordându-se cu străşnicie şi îndemnându-se cu glasuri groase, repeziră de la zece paşi asupra năvălitorilor ţepuşile lor grele. Vâjâind şi zbârnâind stejarii intrară între lotri stricând capetele şi mânile. Călimanii smulseră odată săbiile, dar le lepădară numaidecât. Întinzând mânile înspre coşurile săniilor răsturnate de cai, apucară roţile desfăcute. Cumpăniră câte una în fiecare mână; se opintiră trimeţându-le ca pe nişte ghiulele de balimezuri. După ce împroşcară cu una, pe urmă apucară în dreapta şi pe cealaltă, făcându-i vânt ca dintr-un braţ de moară.

Nu se mai aflau înaintea lor decât trei oameni călări. Ceilalţi stăteau prăvăliţi în omăt; unii mai dădeau dintr-un picior; alţii nu mai mişcau. Căzuseră şi unii cai; alţii fugeau pe câmp cu scările zbătându-se. Harţul nu mergea în spor pentru lotri nici în altă parte, căci ori erau săgetaţi ori bătuţi de săbii agere. Toată puterea lor fusese aici în urmă, lângă sania Călimanilor, şi aici se dovedise dintr-odată a fi un fel de prăpăd al lui Dumnezeu.

— Pe care să te mai pălesc? Striga Samoilă holbat, învârtindu-şi roata.

Atunci a înălţat mare glas cazacul cel cu sabia şi cu suliţa:

— Staţi! Staţi, fraţilor şi creştinilor! Cu asemenea putere noi nu ne punem. Cine sunteţi domniile voastre?

În clipa aceea, încordând asupra lui arcul, Jder îl cunoscu pe cel care strigase. Era Grigorie Gogolea, lotrul, poreclit Răţoi, cel care cutezase cândva să intre la Timiş, ca să fure ori să înjunghie harmăsarul alb al măriei sale Ştefan-Vodă.

Desfăcu săgeata din coarda arcului şi-şi mână calul înainte. Răcni poruncă spre Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră să steie pe loc şi să lepede roţile. De jos din apropierea lui Gogolea, se ridică, cumpănindu-se cu mânile la frunte, un cazac bătrân şi chior de un ochi. Acesta era moş Ilia Alapin.

— Unde eşti, atamane? Bâlbâia el, pipăind în jurul lui în vânt ca să se sprijine de ceva.

— Aici-s, moş Ilia; am dat peste mare noroc.

— Oi, căpitane, norocul nostru e c-au să ne ia vieţile şi avem să scăpăm de orice năcaz pe astă lume.

— Încă nu-i vremea, moş Ilia. Aceştia nu-s neguţători. Am greşit. Noi n-am găsit ce căutăm; iar domniile lor n-au ce face cu nişte mişei ca noi.

Jder îşi opri calul. Încă se frământa în el mânia. Îşi potrivi arcul la oblânc şi-şi căută sabia, ca să deschidă judecată.

Gogolea se uita la el cu mirare.

— Fac cruce, jupâne, şi mă jur că eu te cunosc şi am mai avut de la domnia ta pagubă. Moş Ilia, acesta-i feciorul cel îndrăcit de la Ionăşeni.

— Aha! Mormăi moş Ilia, aşezându-se cu trudă la pământ.

— Fac cruce şi mărturisesc, urmă Răţoi, că n-am ştiut cine sunteţi. Iaca folosul nostru, se vede de jur-împrejur.

Unii dintre tovarăşii lotrului se trăgeau pe brânci la o parte ca să-şi oblojească rănile; alţii, încă teferi, fugeau pe şes, ca să prindă caii. Tamazlâcurile de boi se năruiseră în râpă. Săniile începeau să fie adunate şi puse în rânduială de slujitori. Omătul fusese frământat pretutindeni şi pătat de sânge în multe locuri. Printre cai şi oameni căzuţi, Onofrei şi Samoilă îşi căutau roţile şi ţăpuşile, cu totul nepăsători de partea ce luaseră ei la bătălie. Părea chiar că li-i ruşine de cele întâmplate şi nici nu cutezau să întoarcă privirile spre Jder.

— Ascultă, Răţoi, vorbi Ionuţ, zâmbind cu răutate. Dacă ar fi aici bădiţa Simion, poate ai scăpa iar, căci tu ai avut o tocmeală cu domnia sa. Eu însă trebuie să-ţi ridic viaţa, ca să nu te mai poţi întoarce la stăpânul tău.

— Care stăpân al meu? Urmă să se mire Gogolea.

— Cel care te-a trimes împotriva noastră. Atunci însemnează că ştie despre fratele meu şi despre sfinţitul arhimandrit Amfilohie şi va fi pus şi împotriva lor ceva la cale.

Jder încordă braţul pe sabie. Gogolea răcni cu cutremur:

— Pe legea mea, care-i una şi sfântă, nu înţeleg ce vrei să spui, jupâne Ionuţ. Stăpân, pe care-l slujesc din când în când, am într-adevăr. Dar asta a fost o treabă a mea, cătră care m-au chemat prietini ai mei de la un pod peste Prut şi de la o moară. Nu ştiu de altceva nimica. Ştiu numai că aveam poruncă de la boierul meu să mă abat la curtea de la Volcineţ, unde trebuie să vie însuşi jupân Mihu, azi ori mâni.

— Şi jupân Mihu nu ştie nimic?

— Ce să ştie?

— Te întreb dacă nu ştie nimic; răspunde numaidecât, dacă vrei să-ţi mai steie capul pe umeri.

Răţoi scrâşni, înghiţindu-şi veninul:

— Căpăţâna asta proastă ţi-o dau, jupâne Ionuţ; nu mai am ce face cu dânsa şi nu mai este bună de nimic. Nu înţeleg ce vrei să spui. Taie-mă; însă nu înţeleg.

Moş Ilia Chiorul stătuse toată vremea în loc, ascultând cu luare-aminte. Abia acum îşi aţinti ochiul cel sănătos asupra lui Jder.

— Să ştiţi, fraţilor creştini, se tângui el lăcrămând, că aici este la mijloc un drac, adică o muiere. Va fi fiind fata cu care s-a oprit la curtea din Volcineţ acel boier de la Moldova, cătră care ne-a trimes jupân Mihu.

Jder se frământă dintr-odată în şa la aceste vorbe. Gogolea îi ceti cu mare uşurinţă în ochi o bucurie aprigă, înţelegând întrucâtva acea neguţătorie înarmată care umbla pe drumurile Lehiei.

— Tare mă tem că nu-i în primejdie numai căpăţâna mea, rânji el.

Ionuţ îl privi crunt…

— Da, da, urmă Gogolea, veselindu-se. Înţeleg eu acuma ce căutaţi domniile voastre. Eu v-am lăsat sănătos şi m-am dus.

Cu aceste vorbe, îşi strânse năprasnic calul în pinteni, punându-l în două picioare. Dar Ilia Chiorul răcni asupra lui cu turbare:

— Stăi, nebunule.

Ionuţ pusese iar săgeata în arc. Onofrei şi Samoilă cumpăniră asupra lui Gogolea ţăpuşile.

— Stăi, nebunule, ţipa moş Ilia cuprinzând frâul calului lui Gogolea şi atârnându-se în el cu toată greutatea. Tu nu vezi că Dumnezeu rânduieşte anume drumurile noastre? Întâi, când am fost la Timiş, Domnul Dumnezeu ne-a dat ştiinţă. Noi n-am luat aminte. Nici n-am dobândit căuşul de galbini care ni s-a juruit. Ne-am pus în primejdie vieţile pentru gustul unui cneaz buiac. Acuma iar suntem în slujba lui jupân Mihu, şi Dumnezeu iar ne dă de ştire, bătându-ne peste fălci. Acu vine vremea să facem şi noi o dreptate pe lumea asta, atamane Gogolea. Tot era vorba să zidim o sfântă mănăstire şi să ne facem în ea schivnici. Eu zic aşa, să facem cu aceşti boieri care se află aici o neguţătorie mai bună decât toate: dacă domniile lor vin pentru logofătul Mihu, să-i sprijinim ca să-l ieie şi să-l ducă Domnului lor, precum s-a auzit că este dorinţa şi porunca măriei sale Ştefan-Voievod. Numaidecât să ni se deie dreptul nostru, ca să zidim acea sfântă chinovie despre care e vorba.

Ionuţ asculta cu uimire vorbele lui moş Ilia Chiorul.

— N-am venit pentru asta, zise el. Dar este cu cine să faceţi neguţătorie şi vă pot jurui şi eu acel căuş de galbini de care aveţi nevoie, şi-l juruiesc de la jupân Iaţco, ori vă dau vouă aceste trei tamazlâcuri, până ce vine prea sfinţitul Amfilohie.

— N-avem încă nevoie de prohod, mârâi Răţoi. Şi nici nu înţeleg nimica.

— Supune-te, Răţoi, se tângui iar moş Ilia Alapin. În starea în care am ajuns nu-i nevoie să mai înţelegem nimica. Să ne plecăm capetele, rugându-ne Domnului Dumnezeu pentru ctitoria noastră.

Lotrul n-avea alta de făcut decât să se supuie. Era stropşit şi ticălos. Şi în preajma lui se aflau, pândindu-l pieziş, feciorii lui Nechifor Căliman.