Capitolul I.

Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele.

Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De când măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindu-i şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scârţâind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frământă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmăsarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişându-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlâcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gârlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră târgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sânpetru. Toamna, află şi câte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cât şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întâlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă având toate, şi toate umblându-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzând, îl dor şalele şi cu zâmbet mâhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii.

Uneori îi vine câte-o supărare gândindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rânduială la care l-a supus hotărârea măriei sale. L-a văzut de câteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dâmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decât a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gând bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezându-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrânului său credincios de două ori dreptate. Şi dându-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrânului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupân Manole Păr-Negru; şi îndârjirea nu-i venea decât când vedea pe alţii poruncind şi rânduind acolo unde el rânduise şi poruncise atâţia ani. Porunceau şi rânduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămână să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decât să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare s-o domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupâneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupâneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupân Manole nu i-i îndămână, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlâcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sunt puţine, la soroace rânduite. Vânătorile măriei sale, iarăşi, s-au împuţinat de când măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămân vechile sale harţuri cu jupâneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfăţişat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gând să ceară o izbăvire. Dar cum să spuie că măria sa n-a săvârşit o faptă bună şi dreaptă? Văzând pe vechiul său slujitor, Vodă se bucura; şi găsea de cuviinţă şi jupân Manole să se bucure, uitându-şi îndârjirile.

Din rânduiala asta nouă i se trăgea comisului durerea de şale şi, de cum înflorise în şesul Moldovei primăvară nouă, domnia sa cugeta cum să facă şi să dreagă ca să-şi meremetisească fiinţa. Nu voia cu nici un chip să se deie biruit vârstei. Cu cât se dezvălea primăvara, cu atât domnia sa era mai posomorât. Şi n-avea deocamdată alt chip decât să primească războiul jupânesei Ilisafta. Cu asta-i mai trecea vremea. Asta punea în el şi destulă mânie ca să se mai abată pe la comişii cei tineri, să le dea ocol, să-i privegheze cu nemulţămire şi să cârnească din nas cu împunsături de vorbe la toate câte puneau ei la cale. Comişii cei tineri nu-i ţineau piept; îl lăsau să grăiască şi-şi plecau frunţile aşteptându-l să se întoarcă la ale sale. Ei rămâneau să facă ce ştiau şi cum ştiau, iar comisul Manole se întorcea la războiul său cel neistovit. De-un timp şi jupâneasa Ilisafta se minuna văzându-l aşa de ţăpos şi cu clonţ aşa de tare.

În dimineaţa aceea de Sânpetru, după ce s-au întors de la sfânta biserică, bătrânii au avut un ceas de alinare, privind cu sufletele îmblânzite livada cu cireşii în pârgă şi ascultând zuzuitul albinelor care treceau ca un şuvoi înalt de la prisacă spre fânaţurile din şes şi îndărăt. Ziua era însorită, vânt nu adia; cătră munţi se împânzea o uşoară pâclă albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare adâncă sub cer de secetă.

— În Ţara-de-Jos n-a plouat de trei săptămâni… mormăi bătrânul.

Jupâneasa Ilisafta suspină, fără să privească pe soţul său:

— Cinstite comise Manole, cu puterea lui Dumnezeu nu ne putem pune.

— Asta-i numaidecât, răspunse îngăduitor comisul; mulţămesc Domnului Dumnezeu dimineaţa şi sara pentru milosârdia sa.

— Atuncea de ce te plângi?

— Nu mă plâng, jupâneasă Ilisaftă. Jijia şi Prutul au avut revărsări în primăvara asta, şi unde a stat apa, acuma-i iarba ca peria. Despre partea asta toate-s bune. Numai spun oamenii de la câmp că-i suferinţă din partea mălaiului. Sămânţa sămănată stă ca-n piatră. Dar este vreme şi pentru asta. Şi dacă dă Dumnezeu ploaie, se dreg şi celelalte pâni. În tabără la Vaslui, Vodă a poruncit preoţilor să iasă cu icoanele.

— Ce-i pasă măriei sale?

— Îi pasă; jitnicerii măriei sale cumpără păsat şi grâu. S-aude că să steie taberile acolo toată vara.

— Unde? La Vaslui?

— La Vaslui.

— Doamne, comise, stau şi mă întreb câteodată: ce-o fi făcând măriei sale trebuinţă atâta război şi atâta tabără?

— Îi face trebuinţă căci aşa-i pofta măriei sale. Cei care ştiu, să tacă; cei care nu pricep, să nu s-amestece.

— Aşa spui dumneata, comise?

— Aşa spun.

— Îţi trebuie domniei tale război?

— Dacă-i trebuie măriei sale, îmi trebuie şi mie; de ce să nu-mi trebuiască?

Încreţindu-şi fruntea şi încrucişându-şi uşor privirile, jupâneasa Ilisafta vorbi cătră stâlpul pridvorului, cu mare mirare şi clătinându-şi căiţa încă împodobită cu broboadă de borangic:

— Doamne Maica Domnului, oare de ce sunt aşa unii dintre bărbaţii pe care i-a făcut Dumnezeu? Mai cu samă mi se pare ciudat că poftesc război unii care se tânguiesc ziua şi noaptea cum că i-ar durea şalele.

— Jupâneasă Ilisaftă, precât ştiu eu, nu se tânguiesc ziua şi noaptea. Se tânguiesc numai aşa, din când în când. Dac-a binevoi Domnul Dumnezeu, au să se tămăduiască. Au trimes răspuns la vraci; au primit răspuns, ş-are să le vie şi leacul, să n-ai domnia ta, jupâneasă Ilisaftă, nici o grijă.

— Ba grijă am, ca de-o soţie cu care trăiesc pedepsindu-mă de-atâţia ani, care mi-a scos peri albi, şi mă amărăşte, vai de sufleţelul meu cât mă amărăşte; am grijă numaicât mă mir ce vraci şi leacuri pot fi pentru boală de bătrâneţă. Vrere-aş şi eu să mă lecuiesc şi nu cred să pot.

— Crede, jupâneasă Ilisaftă, ş-ai să poţi.

— Ba n-oi crede. Şi mira-m-aş să se întâmple asemenea minune altora.

— Ai să vezi ş-ai să crezi, jupâneasă Ilisaftă. Măria sa are nevoie de oşteni, deci se cuvine bătrânilor să întinerească

— Vra să zică, de asta îţi trebuie război?

— De asta.

— Of! Apoi atuncea, comise Manole, din războaie în războaie – căci văd că măria sa le înteţeşte – din războaie în războaie ai să tot întinereşti şi-ai să te zburătăceşti iar, pe când eu am să rămân tot la Timiş, prăpădită şi uitată. Aşa mi-a fost scris, pesemne, mai ales de când luminăţia sa Ştefan-Vodă a apucat cu asemenea putere domnia Ţării Moldovei. De-o vreme nu se mai satură. Văzutu-s-a şi pomenitu-s-a oare balaur mai cumplit decât luminăţia sa? Nu ştie de tihna mea, nu vrea să cunoască niciodată nevoia altui suflet. N-a tăcut un crainic în Ţara-de-Sus şi porneşte altul în Ţara-de-Jos. S-a dus şi a ridicat din Secuime pe măria sa Petru-Vodă: iaca, azi îi facem pomenirea şi ne rugăm la prea curata Fecioară să puie cuvânt pentru iertarea păcatelor pe care le-a avut. A bătut război cu Riga Matiaş. A bătut război cu tătarii. A prins a-i cărunţi părul: a pornit război cu Radu-Vodă de la munteni, ca să-şi agonisească ochi căprii…

— Jupâneasă Ilisaftă, mormăi cu mânie comisul Manole, muierile ar face bine să nu s-amestece în treburile bărbaţilor şi domnilor.

— Aşa zici dumneata, comise Manole.

— Să nu se amestece?

— Aşa zic eu, jupâneasă Ilisaftă, să nu se amestece. Mai bine să tacă, să păzească cloştele şi să privegheze stativele.

— Aşa spun unii, se întoarse jupâneasa cătră stâlpul pridvorului, însă mi se pare că au şi femeile un suflet ş-o judecată. Pe lângă cloşte şi stative, au a naşte în dureri şi a creşte copii. Şi aceşti copii se fac mari, şi bătrânii cu multă minte îi iau cu dânşii şi-i învaţă meşteşugul săbiei. Şi săracei mame numai îi tremură inima că acei copii se duc şi poate nu s-or mai întoarce. Dumnezeu, comise Manole, i-a făcut pentru altceva, nu pentru oştile măriei sale.

— Pentru ce i-a făcut, jupâneasă Ilisaftă?

— Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să trăiască şi să se bucure şi ei de viaţă. Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să cunoască dragostea şi să-şi găsească soţie. Stăi, nu răspunde, nu te grăbi, căci ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui că feciorii domniei tale s-au bucurat de asemenea daruri, afară de unul pe care l-am închinat lui Hristos şi se află monah la sfânta mănăstire Neamţu. Eu ţi-oi răspunde că bucuria mea nu-i întreagă cât n-oi vedea pe mezin cu aceeaşi rânduială.

— După cât înţeleg, jupâneasă Ilisaftă, vorbeşti despre Ionuţ

— N-aş putea spune, comise Manole, că n-ai înţeles bine.

— Şi după cât pricep, vrei să-l însori.

— Doresc, comise Manole, după cum ţi-am mai spus. Şi i-am spus şi băietului. Acuma-i bărbat, nu-i băiet. Înţelege şi el, dar se află pe lume bărbaţi mai vechi care se pun împotrivă.

— Cum să-ţi spun, jupâneasă Ilisaftă? Se pun împotrivă, pentru c-au gustat din mâncarea asta o viaţă întreagă şi nu pot aduce mărturie de bunătatea ei.

— Ştiu, comise Manole, ştiu, săraca de mine! Asta-i răsplata mea pentru lacrimile şi privegherile mele cât am fost tânără şi pentru câte am îndurat o viaţă întreagă. Tiran ai fost şi tiran ai să rămâi şi eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte, fără să stai împotrivă. Ba încă te şi jâmbezi ca acuma să te uiţi la mine ca de departe, aducându-mi aminte că acest pui orfan de care îmi tremură mie acuma inima, nu-i pui din acest cuib. Chiar pui de cuc să fie, dar Maica Domnului l-a dat grijii mele, şi numai eu i-am fost mama care lui i-a lipsit. De aceea am şi avut pentru dânsul mai multă jale şi milă. Fiind pui săriman trimes sufletului meu, am mai multă putere asupra lui decât comişii cei vechi (nu te holba aşa la mine, comise, că nu mă sparii); mai multă putere asupra lui decât comişii cei vechi: asta s-o ştii. Comişii cei vechi ar face bine să m-asculte, după o viaţă de năcazuri ce-am trăit cu ei. Dacă nu m-ascultă pe mine, să ia aminte că, între cei doi cireşi rotaţi care se văd înaintea noastră în livadă, tot zboară cucul cel bătrân care a cântat primăvara asta. A cântat ş-a cântat de părea că se omoară. Până ce s-au copt cireşele. Acuma, după ce se coc cireşele, ş-a gustat din cireşe, se tot aşează într-un prasad strâmb între cei doi pomi întru care hălăduia şi tot cearcă să cânte şi se screme degeaba, căci a răguşit de câte cireşe a mâncat. Aşa şi cu acei comişi care se tot tânguie că-i dor şalele. Le-a venit vremea, ca şi cucului celui bătrân. Stăi, comise, şi lasă-mă să vorbesc, că atâta mi-a mai rămas pe lumea asta. Eu vorbesc şi dumneata te pui împotrivă. Vrei domnia ta să spui că nu-i adevărat ce-am spus? Nu-i adevărat c-aţi luat un fecioraş crud la toate blăstămăţiile câte aţi săvârşit?

— Ce-am săvârşit noi, ca nişte oameni ai lui Vodă, a săvârşit şi el; asta-i legea lui.

— Ba nu-i aşa, că era un prunc când l-aţi dus cu dumneavoastră.

— L-am luat la învăţătură şi i-a plăcut.

— Ce putea să-i placă? Să vadă cum hăituiţi ca pe o sălbătăciune pe Petru-Vodă şi-l împresuraţi şi-l prindeţi şi-l puneţi sub sabie?

— Lasă că n-a fost.

— Dar putea să fie. Lui Petru-Vodă i s-a făcut judeţ, cum scrie la carte. A omorât pe fratele său Bogdan-Vodă. Cine face, face-i-se. Sânge pentru sânge. Iar după ce l-a judecat, măria sa Ştefan şi-a luat canon să ajuneze nouă ani vinerile.

— A fi, dar judeţul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

— Pe pământ, judeţul e al lui Vodă.

— Şi bine-i, mă rog, că l-aţi dus în Ţara Muntenească, amestecându-l într-atâtea şi într-atâtea, de era să-şi piardă capul?

— Însă nu şi l-a pierdut, comisoaie Ilisaftă, căci are braţ vrednic.

— Nu şi l-a pierdut, căci am stat eu în genunchi ziua şi noaptea lăcrămând şi rugându-mă la Maica lui Dumnezeu, să ia subt aripa sa milostivă nu numai pe cei tineri, comise Manole, ci şi pe cei bătrâni, care mă înfruntă acuma. Ce l-aţi putut învăţa acolo? Să hăituiască pe Radu-Vodă, cum aţi hăituit pe Petru-Vodă? Aţi hăituit cerb ş-aţi prins ciute. Ce i-au trebuit măriei sale Doamna şi domniţele Radului-Vodă? Putea să-i ieie averile, cum le-a luat; dar pe femei să le lese. Aşa încât s-a umplut Ţara Moldovei de doamne şi domniţe. Am auzit că domniţa Maria…

— Află că domniţa Maria e o copilă, jupâneasă Ilisaftă.

— Va fi fiind. Dar eu am auzit că ia aşa se uită ţintă drept în ochii măriei sale Ştefan. Apoi treabă-i asta, comise Manole? Spune şi dumneata. Adicătelea, dumneata ştiu eu ce vei spune, că te cunosc.

— De aceea nu spun nimica şi tac. Domnul meu ştie ce face şi face bine.

— Unele le face bine, comise Manole, însă altele nu le face bine. Dar asta-i altă belea. Pe mine mă dor altele. Alinte-se măria sa cu câte doamne şi împărătiţe pofteşte, eu grija măriei sale n-o am.

— Se şi vede, Ilisaftă.

— Eu grija măriei sale n-o am, comise. Eu mă îngrijesc de pruncul sufletului meu şi doresc să-l văd aşezat la casa lui, cu soţie; pe urmă pun mânile pe piept şi închid ochii. Tac de-a pururi şi scapi de mine.

— Vin şi eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele mele sunt numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu întâi şi întâi în acel loc de linişte şi de tăcere după care râvnesc.

Comisul oftă prelung şi jupâneasa Ilisafta îl privi c-o înduioşare trezită în ochii ei frumoşi.

— Ah, comise Manole, îngână ea, nu uita de învăţătura din veac, care spune că să te temi de muierea care tace, nu de cea care vorbeşte.

— Ilisaftă, am învăţat să nu mă tem de nimica, se îndârji bătrânul comis. Eu zic să leşi băietul până ce i-a veni vremea. Aşa te-ai zbătut şi te-ai frământat cu nora dumnitale Maruşca. Aţi dat lui Simion să beie atâtea buruieni fierte până ce i-a venit greaţă. Te-ai ostenit la toate schiturile din munte; ai adus, pe lângă Chira dumnitale, toate babele meştere câte s-au aflat în nouă ţinuturi. Ei şi? Când a venit vremea ş-a dat Dumnezeu.

— Lucrul s-a făcut, ş-ai să ai nepot. Venea şi fără atâta străduinţă a dumnitale.

— Ba numai după strădaniile, doftoriile şi rugăciunile mele s-a făcut, comise Manole. Cu strădaniile şi rugăciunile mele are să se facă şi ce doresc eu pentru Ionuţ, comise. Şi ce vreau eu, comise, află că se îndeplineşte, deoarece am sprijin pe Maica Domnului. Şi nu cuteza a fi nătâng, cinstite comise, faţă de porunca sfântă. Şi mai multe să nu spui, comise Manole, căci iaca, se umple uliţa de lume şi ne vin oaspeţi. Cum or intra, să nu te găsească posomorât, cum ai narav să stai câteodată. De paloşele turcilor poţi muri; de vorbele Ilisaftei, nu.

— Mulţămesc Domnului Dumnezeu… oftă comisul iarăşi.

— De ce mulţămeşti?

— Că a pus tuturor lucrurilor de pe lumea asta sfârşit.

— Mulţămeşte-i şi pentru Ilisafta, Manole, zâmbi subţire comisoaia.

— Îi mulţămesc, comisoaie, căci astfel am primit învăţătura să preţuiesc, după multă vorbă, un ceas de tăcere.

Pe sub teii înfloriţi de la poartă, intra Nechifor Căliman, starostele. Purta, ca şi comisul, strai de şiac sur şi comanac de noaten. N-avea pe el nici un semn de oştean şi ţinea în dreapta toiag. Se închină cuviincios cătră cinstitul comis Manole şi cătră dumneaei comisoaia Ilisafta.

Foarte s-au bucurat comisul şi comisoaia de sosirea unui oaspete ca Nechifor Căliman, starostele. În drum se mai opriseră câţiva gospodari, îmbrăcaţi curat ca într-o zi sfântă. Între ei se afla şi părintele Dragomir, cu dascălul său Pamfil, care şi ei îşi vestiseră venirea şi-şi pregăteau intrarea la curtea comisului. Acuma mai stăteau o clipă cu oamenii, grăind de vreme, de holde, de oi şi vite, şi mai cu samă de năcazuri.

Căliman starostele, după ce-şi făcu închinăciunea de cuviinţă, se aşeză pe laiţa unde avea el obicei să steie de câte ori venea la prietinii săi comisul şi comisoaia.

— Despre ce umblă vorbele la Timiş? Întrebă el cu voie-bună.

Fără a aştepta răspuns, se întoarse cătră comisul Manole, ca să-i dea o veste aşteptată.

— Cinstite comise Manole, urmă el, am primit ştire că-ţi vine azi doftoria.

Jupâneasa Ilisafta răsări din locul ei.

— Care doftorie?

— Doftoria cinstitului comis, răspunse rânjind starostele. Pentru durere de şale.

Comisioaia se miră nespus:

— Care doftorie? Cine o aduce?

— Jupâneasă Ilisaftă, se închină spre ea starostele Nechifor; numai un ceas de vreme ai s-aştepţi ş-ai s-o vezi. N-o aduce nimene ca pe o doftorie; cât numai o călăuzeşte, căci vine ea singură.

Auzind o cimilitură ca aceea, despre care n-avea ştiinţă, de şi într-o viaţă de om auzise atâtea, comisoaia Ilisafta s-a întors spre stâlpul său privindu-l cruciş.

— Cinstite staroste, întrebă ea cu grabă şi cu ascuţime; gâcitoare să fie asta?

— Nu-i gâcitoare, ci doftorie; ai s-o vezi ş-ai să te bucuri, jupâneasă Ilisaftă, se veseli starostele Nechifor. Mai mult decât atâta nu pot spune, căci îmi porunceşte comisul Manole să tac ca pământul.

— Bine cunoaşteţi toate şi bine vă înţelegeţi, îi întoarse cuvânt aprins jupâneasa. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac şi nu ştiu nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbaţii ştiţi şi vorbiţi toate. Poate ştii ceva, staroste Nechifor, despre Ionuţ? N-ai auzit că-i vorba să-l însurăm?

— Ptiu, drace! Eu socot, jupâneasă Ilisaftă, că un holteiaş ca Ionuţ mai poate aştepta pân' ce-or trece războaiele, ş-apoi s-a aşeza după aceea, dacă i-a veni gust.

— Asta nu-i gust, staroste; asta-i datorie de creştin.

— Aşa-i, jupâneasă Ilisaftă; dar eu ţi-oi spune dumnitale că, dacă-i prea devreme, e cu suferinţă; dacă-i prea târziu, e cu oftări. Asta-i pozna cea mai mare, oameni buni.

— Cum grăieşti dumneata, staroste? Se ascuţi spre el jupâneasa Ilisafta. Îţi face semne comisul?

— Îmi face, răspunse cu supunere Nechifor Căliman; dacă-mi face de ce-aş spune că nu-mi face? Domnia ta, precât înţeleg, vrei aşa, iar domnia sa vrea altfel. Unul îl trage într-o parte altul în alta, şi băietul stă pe loc.

— Nu-i băiet, staroste, e bărbat.

— Cine-i bărbat? Ionuţ? Asta-i altă poznă, oameni buni: ptiu, drace!

Comisul se veseli în jilţul său, comisoaia zâmbi şi ea cam acru. Cucul cel bătrân începu să gârâie răguşit în prasad.

— Îl auzi, comise? Întrebă jupâneasa Ilisafta.

— Îl aud, Ilisaftă… oftă bătrânul Manole Păr-Negru. Văd că vine pe sub păretele de-afară o femeie din sat de la Timiş, o aduce Chira. Are vreo nevoie de-un ajutor ori de-un sfat, jupâneasă Ilisaftă.

— Atuncea să îndrăznească a păşi aici… hotărî ascuţit comisoaia. Eu am sfat cu domnia voastră, nu vă pot lăsa singuri. Aştept şi pe părintele Dragomir, şi pe dascălul Pamfil: văd că mântuie vorba cu gospodarii şi şi-au răsucit grumazurile într-acoace. Ce vrei, nevastă? Tu eşti Călina lui Gheorghieş Alistar?

— Eu sunt, dragă nânaşă; văd că nu m-ai uitat şi te milostiveşti a-ţi aduce aminte de mine.

— Nu te-am uitat: spune ce năcaz ai.

Femeia era încă tânără, curat îmbrăcată cu catrinţă şi iie. Se sfia, cu mâna la gură, de obrazurile bărboase ale boierilor din pridvor. Ea nu era decât o fiinţă din mişei, nevastă a unui argat de pe moşie. Cu toate acestea, avea un suflet şi o suferinţă – şi căta sfat unde ştia că-l găseşte. De la pragul jupânesei Ilisafta nu se întorcea nimenea nemângâiat. Nu se afla în acea parte de ţară suflet mai blajin decât al comisoaiei.

— Nu te sfii, Călină; îţi dau eu deslegare să grăieşti. Femeia urma să tacă.

— Te asupreşte Gheorghieş Alistar? Ori te ucide?

— Sărut dreapta, nânaşă. Ba.

— Nu-ţi dă ce-ţi trebuie? Nevasta îşi strânse mai tare buzele.

— Şi-a încurcat cărările prin alte părţi?

Călinei lui Gheorghieş îi zbucniră deodată lacrimile, în tăcere, fără nici un cuvânt, fără nici un suspin. Îşi plecase fruntea cătră umărul stâng, ruşinată. Comisul şi starostele priveau ca de departe, răsturnaţi în speteze, la locurile lor.

Jupâneasa Ilisafta urmă a ispiti pe nevastă.

— Ai făcut ceva?

— Ba. Am venit să cer sfat, murmură femeia. Zice că-i bine să mă duc să dau acatist şi să mă rog la Sfântul Onofrei, la un schit care se chiamă Sihăstria.

— Într-adevăr, răspunse domol şi cu luare-aminte jupâneasa Ilisafta; se află un schit Sihăstria şi este acolo o icoană a lui Sfântu Onofrei. Iar eu nu te sfătuiesc, fină, să te duci să te rogi la un bărbat, oricât de sfânt ar fi el. Corb la corb nu-şi scoate ochii: vorba asta s-o ştii de la mine. Pentru suferinţa ta du-te la Neamţu şi roagă-te Maicii Domnului, făcătoarea de minuni.

Muierea se închină suspinând şi sărutând cu buzele ţuguiate dreapta jupânesei Ilisafta. Se întoarse spre nana Chira, care încuviinţa cu şoapte pripite sfatul, şi amândouă se traseră înapoi spre cuhnie.

Comisoaia n-avu vreme să se bucure de izbândă. Privi numai o clipă pe potrivnicii săi şi îndată după asta fu nevoită să iasă întru întâmpinarea sfinţiei sale părintelui Dragomir, care venea domol, cu dascălul Pamfil în urma sa.

Mare uimire a cuprins iarăşi pe jupâneasa Ilisafta, când dascălul Pamfil, după închinarea de bun-sosit, şi după ce s-aşezat pe laiţă lângă staroste, a deschis gura şi a clămpănit ciudate vorbe pe care le mai auzise:

— Cinstite comise Manole, s-a primit înştiinţare că vine doftoria.

— Bună veste, s-a bucurat bătrânul Manole Păr-Negru.

Vorba a rămas aici – ca un ou răsclocit: stă netrebnic şi n-a mai ieşi din el pui până la învierea a doua, şi nici atunci. Să nu crăpi de năduh? Se muncea în sine cu gândul jupâneasa Ilisafta. Au câteodată bărbaţii aceştia câte-o taină în care nu poţi intra, cum nu poţi pătrunde în stâncă. Nu-i departe dumneaei de a crede că să fie o punere la cale a lor, numai aşa, ca s-o fiarbă pe ea. Să nu mai aibă astâmpăr, să nu mai aibă hodină, până ce n-a afla.

Dar de la cine să afle? Poate pe Ionuţ să-l ispitească, de vreme ce trebuie să cadă la curte şi Ionuţ până la vremea amiezii.

Ce spune şi părintele Dragomir? Doamne, iartă-mă: şi popa ista parcă n-ar fi în toate minţile.

— Eu socot să fie aici înaintea amiezii… grăieşte moale părintele Dragomir.

E vorba tot de acea doftorie; şi bătrânul Manole se bucură şi de vorba asta. El se bucură şi alţii se înveninează. Dar fie ce-a fi! Fie taină, fie minciună, fie punere la cale.

— Nu-i întreabă şi nu mai cere lămurire, să ştie de bine că moare într-acest ceas!

A început să adie o boare uşoară dinspre munte. Partea aceea de lume învăluită ca în hobot albastru s-a mai luminat parcă şi s-a mai apropiat. Pe când depărtările de la şesuri se tulbură ca-ntr-o bură de cenuşă. Dascălul Pamfil se uită cu luare-aminte într-această schimbare a stihiilor; trage din chimir gromovnicul său învălit în ştergar alb, îl desface şi-l cercetează.

Cartea dascălului Pamfil e altă taină, cu slove ca furnicile şi cu chipuri pe care nu le poate pricepe şi desluşi nimeni altul decât el. Pe cât lămurea uneori părintele Dragomir, acel gromovnic a fost alcătuit de un schivnic de la Sfântul Munte Aton; iar un frate al dascălului Pamfil, monah trăitor acolo, l-a cumpărat de la schivnic cu preţ de doi harmăsari buni. Când a venit la noi în ţară acel monah, frate al dascălului Pamfil, a lăsat aici gromovnicul şi l-a învăţat pe Pamfil cum să-l înţeleagă. Luând de la Pamfil doi căluţi tretini răscumpărare, s-a dus, ş-apoi a şi murit acolo la Aton în sfânta mănăstire a Pantocratorului. De atuncea se foloseşte o parte din omenirea din Ţara-de-Sus de înţelepciunea scrisă în acel gromovnic. Ce-o fi fiind asta, cum va fi fiind scris, şi cum poate ceti dascălul Pamfil – care nu-i decât un biet mişel ca toţi mişeii – numai unul Dumnezeu poate şti. Se află pe lume, pesemne, asemenea ciudăţenii de care se folosesc cei slabi, ca să aibă har şi căutare la domni şi boieri.

Arată cu mare pricepere dascălul Pamfil, bătând cu dosul palmei în gromovnicul deschis, mai întâi şi mai întâi, că – dacă se schimbă vremea din secetă în ploaie la sfârşitul lunii iunie în zodia racului – apoi are să tot ploaie vreme de patruzeci de zile.

Rău a fost că nu plouă peste năcăjiţii din Ţara-de-Jos. N-are să fie bine că plouă prea mult, pentru năcăjiţi din Ţara-de-Sus. Căci Când se umplu fântânile Scad prisăcile şi stânile.

Aşa-i cumpăna: dacă se înalţă într-o parte, se coboară în cealaltă.

— Adevărat, adevărat scrie la carte… oftează părintele Dragomir, care nu-i deloc cărturar şi, precum se cunoaşte, a învăţat pe derost sfânta slujbă şi tipicul. Se poate să nu fie cărturar nici dascălul Pamfil; însă cartea lui e carte, cartea e în stăpânirea lui, şi în ea se află cuprinse toate înţelepciunile de la Solomon-Împărat şi de la Iraclie-Împărat.

— Dacă plouă, nu-i rău, căci aşa vrea Dumnezeu, urmează dascălul Pamfil; şi filosofii au spus că nu s-a văzut niciodată foamete după anii ploioşi. Iar dacă plouă, muntenii de la noi n-au a se plânge, căci Şi din iarbă rea se poate scoate fân bun.

Deasemeni plugarii cei buni ştiu că După Sângiorz Nu se mai samănă orz.

Iar cine n-a apucat a sămăna orz, să samene mălai. În Ţara Moldovei, Cu vin şi cu mălai Poţi trăi o sută de ai.

Să cunoască pivnicerii de la podgorii că Ploile de Sântămărie Vinul îl subţie.

Se mai scriu în gromovnic şi alte adevăruri. De pildă că: „Toamna se numără bobocii şi se măsură grâul”. Vorba asta îi place, nu ştiu de ce, părintelui Dragomir. Jupâneasa Ilisafta se miră – căci vorba asta e de când lumea şi nici nu-i nevoie să mai fie scrisă şi zugrăvită.

Dascălul Pamfil mai găseşte ceva în bucoavna lui:

După iarnă supărată, Vara râde…

Dacă lepezi cojocul la Crăciun, Îl îmbraci la Paşti.

Iaca, asta i s-a întâmplat şi dumneaei să cunoască, nu numai o dată într-o viaţă de om. Înţelepte lucruri scrie la gromovnic. Bine ar fi să se afle scris în acea carte veche ceva despre zodia lui Ionuţ şi despre casa vieţii lui Ionuţ, adică despre însoţirea pe care o râvneşte pentru dânsul cu atâta neastâmpăr comisoaia.

— Se arată în gromovnic zodia lui Ionuţ, dascăle Pamfil? Întreabă dumneaei, cu puţină îndoială.

— Sărut dreapta, jupâneasă Ilisaftă, răspunde cu supunere dascălul; se arată; de ce să nu se arate? În gromovnicul meu se arată şi se proroceşte toate câte sunt pe lumea asta. Ţi-am arătat şi domniei tale zodia în care te afli şi s-a dovedit bună zodie. Am să-ţi spun şi despre zodia lui Ionuţ, al dumneavoastră, de ce să nu spun?

— Cum ai crede dumneata, dascăle, că s-ar arăta scris în carte acea zodie a lui Ionuţ? Întreabă cu glas scăzut şi repezit comisoaia Ilisafta. S-ar putea să nu i se arate căsnicie?

— S-ar putea; căci unor oameni li-i scris pe obraz, şi-n ochi şi-n frunte, că n-au a zidi casă şi nici vor avea feciori, să-i pomenească, după cum se spune şi-n cântarea de la sfânta mănăstire Neamţu pe care o cântă monahii:

O, prea frumoasă pustie, Poftesc să te am soţie…

Însă, eu pe cât am putut cunoaşte în ochii lui Jder cel mititel şi-n toate ale sale, n-are să cânte niciodată asemenea viers. Mai degrabă s-ar vedea din toate ale lui că are să biruiască două şi trei femei.

— Aşa crezi dumneata, dascăle? Să nu te-audă comisul.

— Ba eu îl aud, jupâneasă Ilisaftă, se veseli comisul Manole din jâlţul său; şi-mi place; dar să ştii că asta-i altă căciulă.

— Ştiu, ştiu, oftă jupâneasa Ilisafta; asta a fost scris şi-n ochii altora. A dat Dumnezeu însă şi s-au însurat. Aşa va da Dumnezeu să se însoare şi Ionuţ. Iar dumnitale, dascăle Pamfil, dacă vii când e băietul aici, şi-mi spui întocmai ce doresc eu, să ştii că-ţi dăruiesc un bărbăcuţ noaten, de soi de la Crâm.

După aceste vorbe, jupâneasa Ilisafta Jderoaia n-a mai întârziat. S-a sculat cu grăbire şi s-a dus să deie poruncă de colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pentru oaspeţii săi. Pe când se întorcea iar în pridvor, a băgat de samă că bătrânii stăteau cu capetele întoarse cătră colnic, de unde cobora poteca de la grajdurile domneşti. S-a oprit ca fulgerată, stând şi dumneaei cu luare-aminte, ca să vadă – încă departe – călăreţ sprinten venind în pas domol pe cal murg. Cânta din frunză.

— E Ionuţ… a şoptit ea c-o bucurie de tinereţă.

Încă privea într-acolo, cucerită cu totul de bucuria sa, când s-a stârnit zarvă de câni la curte; şi-n poartă s-a oprit Zailic Uzum de la Dumesnic, cu ursul cel mare negru, pe care îl purta îmblânzit la iarmaroace de vreo douăzeci de ani.

Ţiganul, deşirat şi mai înalt decât poarta, se purta încă semeţ şi cu plete negre, măcar că împlinise şaptezeci de ani. Cu glas răguşit şi răstit îşi îndemna ursul să se închine cătră boieri:

— Ploconeşte-te frumos, Vasile, la cinstitul comis. Ursul s-a ridicat în două brânci, alături de stăpânul său Zailic, şi s-a închinat cătră pridvor.

Comisoaia părăsise din vedere pe Ionuţ şi se întorsese cătră minunea de la poartă. Cinstitul comis s-a sculat din locul său, a ieşit din pridvor, ş-a strigat poruncă la argaţi să stăpânească bine cânii. După aceea s-a dus împotriva ursului, care se lăsase iar în patru brânci şi intra cuminte pe portiţă, după ţigan.

Neaşteptată vedenie i s-a arătat apoi jupânesei Ilisafta. Cinstitul comis s-a lăsat dintrodată pe pajişte, cu pântecele la pământ şi cu braţele împreunate sub frunte. La porunca ursarului, Vasile a păşit cu mişcări line în spatele comisului ş-a început a-l călca, pipăindu-l oarecum, de la şale spre grumaz şi iar la şale. Oaspeţii din pridvor se ridicaseră şi se uitau, muşcând colăceii proaspeţi, cum se mişcă iscusit doftoria vie deasupra ciolanelor bătrâne ale comisului…

— Iaca, asta încă n-am văzut-o, a mărturisit cu umilinţă jupâneasa Ilisafta. De auzit am fost auzit; dar încă n-am văzut. Se va fi spăriind durerea de asemenea dihanie fioroasă? Totuşi văd că-i un urs blând şi înţelept. Va fi având el meşteşug să deie bătrâneţii iarăşi măcar o parte din puterile tinereţii? Dacă vrea Dumnezeu, se poate şi asta.

Jupâneasa Ilisafta îşi ridică ochii spre cerul amiezii, pocni din palme, apoi îşi făcu cruce clătinându-şi căiţa naltă împodobită cu borangic…

Însă, cu toată uluiala ei de-o clipă, nu putea uita pe cel care venea călare legănat şi cântând din frunză, pe sub fagi. Ionuţ al ei, puiul străin, mai drag decât copiii durerii sale drepţi, cei care erau carne din carnea sa şi sânge din sângele său. Cum îşi tot înturna ochii spre poartă, aşteptându-l din clipă în clipă, îl şi văzu sosind, cu dreapta în şold şi cu gugiumanul pe-o sprânceană. Ajuns în dreptul porţii, îşi strunise calul poprindu-l şi se înălţase în scări, ca să vadă mai bine ce adunare de oameni şi ce petrecere s-a iscat la curtea marelui comis. Într-o clipă înţelesese şi i se arătase pe obrazul ars de soare zâmbetul lui, după care se prăpădea jupâneasa Ilisafta. Ptiu! Ptiu! Şopti ea într-ascuns. Să nu fie de deochi! Falnic bărbat creşte din Ionuţ. Râdea cu toţi dinţii, sub mustaţa îngroşată. Îşi arcuise sprâncenele. Pe urmă avusese o căutătură în laturi, cercetând ca într-o fulgerare ce se petrece împrejuru-i. Jupâneasa comisoaie răsări ca de-o sfială: acea căutătură lăturalnică, repede aruncată şi tot aşa de repede ascunsă, era aidoma cu căutătura lui Vasile, doftoria vie care punea în rânduială ciolanele dureroase ale lui jupân Manole Păr-Negru. Acuma îşi dădea sama bine că mai ales la acea căutătură de om a sălbătăciunii îmblânzite se uimise dumneaei. Să fie şi asta vreun semn?

Nu-i nici un semn. Ori, dacă este semn, nu poate fi decât semn bun. Dumnezeu a pus în acest fecior toate darurile sale, întru care ea nădăjduise. Bărbăţia şi puterea lui îi erau scrise în obraz şi-n trup. În acea vară a anului 1474, Jderul cel mezin nu mai avea nimic din pruncul de odinioară. Lat în umeri şi subţirel în mijloc, părea mai nalt decât alţi oameni când, după ce descălecase, intră pe portiţă cu frâul calului în dreapta. Cu stânga îşi trase de pe plete gugiumanul şi se ploconi uşor cătră părintele său comisul, care-şi sucise spre el grumazul, rânjind de jos în sus de subt urs.

— Mă tot dureau şalele… încercase domnia sa să lămurească băiatului.

Dar Ionuţ se întorsese spre măicuţa sa cea bună, care urma să-l privească şi-l aştepta aproape, cu fruntea înclinată ca şi cum ar fi vrut să-l împungă şi cu bărbia îndesată asupra sânului.

„Răule şi urâtule!” ar fi poftit dumneaei să strige. Însă îi era ruşine de atâta lume.