Capitolul II.

Aicea şi comisul Manole dă sfaturi mezinului său.

Vântul care adia de cătră amiază a spălat putoarea ursului. Cânii de la Timiş şi-au contenit zăpăiturile; lumea din privelişte s-a astâmpărat îndrumându-se încolo şi încoace la ale sale. Atuncea şi sfinţia sa părintele Dragomir s-a sculat ducându-se agale, hai-hai, având în urma şi în laturea sa ca pe un mânzoc pe dascălul Pamfil. După ce şi starostele Nechifor a poftit sănătate bună cinstitelor gazde, şi s-a auzit şi în urma domniei sale portiţa de la drum trântindu-se în clampă, jupâneasa Ilisafta a răsuflat prelung af-aff! Şi s-a întors cătră Ionuţ al ei.

Dar se mai afla de faţă şi comisul Manole.

— Mi-ar plăcea, comise, a zis dumneaei, să ne aduci o leacă de fagure proaspăt, ca să-ndulcim tinereţa asta. N-a fost pe la noi de cinci zile, şi, după cât pot eu ceti pe obrazurile oamenilor, acuma văd că are acrimea unei griji.

— Ce grijă poate avea un fecior desmierdat ca Ionuţ al dumnitale? A răspuns mormăit bătrânul Manole foindu-se din şolduri şi din umeri, unde simţea furnicându-l doftoria ursului.

Comisoaia a zâmbit:

— Aşa eşti dumneata, comise Manole; după ce te-ai pus la cale ca să-ntinereşti iar, nu-ţi mai pasă de năcazurile altora. Dumneata nu vrei să crezi că o mamă are totdeauna de ce se teme, şi un fecior ca Ionuţ, ale sale gânduri. Uită-te şi vezi ce i-i scris în ochi.

— Mă uit, comisoaie, şi nu văd nimica. Dacă are ceva băietul, să spuie. Întâmplatu-s-a ceva pe la domniile voastre sus, comise al doilea?

— Nu s-a întâmplat cine ştie ce, tătuţă, a răspuns Ionuţ învăluind cu zâmbet prefăcut pe bătrân.

Comisul Manole a păşit spre mezinul său şi şi-a pus palma sa dreaptă pe umărul lui stâng.

— Ce este?

Jupâneasa Ilisafa şi-a pălit fruntea:

— Să ştii că-l chiamă iar la Domnie! Băietul acesta, sărăcuţul, fost-a zămislit, pesemne, pe zbucium şi pe grabă. Nu i se isprăveşte una şi începe alta. Oare nu l-aţi dus în Ţara Muntenească, purtându-l în primejdie? Cine era, cine era în frunte la toate? Ionuţ al lui Manole Păr-Negru! Cine a bătut cu straja săbiei în poartă la Cetatea Dâmboviţii şi a strigat să-i vie cheia de aur, pe tabla, ca s-o primească şi s-o ducă măriei sale Ştefan-Vodă? Când s-au jâmbat turcii la el, îndemnându-l să vie s-o ieie.

— N-a descălicat? şi nu s-a dus s-aducă scară, ca să se suie singur la meterezuri după cheie? Mă rog, cine-l învaţă? Îl învaţă acei bătrâni care nu se mai astâmpără şi care au nevoie de puterea sălbătăciunilor ca să purceadă iar la alte blăstămăţii.

— Jupâneasă Ilisaftă, dă la o parte cele trecute şi nu mai vorbi de ele, căci s-au săvârşit; iar pe cele viitoare nu cuteza să le judeci, căci le porunceşte măria sa şi are asupra lor putere numai unul Dumnezeu. Spune, copile, ce este?

— După cele ce-l puneţi să săvârşească, copilul nu-i el. Pe cât m-ajută ochii şi înţelegerea, eu îl socotesc bărbat în toată puterea.

— Atuncea, jupâneasă Ilisaftă, lasă pe bărbat să vorbească şi dumneata taci măcar cât tace picuşul.

— Bine, a oftat comisoaia; bărbaţii să grăiască, iar nevestele şi mamele să asculte.

— Aşa, a urmat cu sprânceana încruntată comisul Manole. Spune, băiete.

— Apoi ce să spun, tătuţă? A zâmbit cu ochii pe jumătate închişi Jderul cel mititel. Mai întâi am venit să vă văd, căci îmi era dor de domniile voastre. Şi să vă sărut mâna. Sărut mâna, tătuţă; sărut mâna, muţă. Şi vă aduc deasemenea închinare de la bădiţa Simion. Cu osebită dragoste se închină cumnata Maruşca la dumneaei soacră-sa, şi se roagă să nu fie uitată, căci are nevoie de sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apă.

— Apoi dac-ar avea aşa de mare nevoie, ar fi aicea şi dumneaei. N-am văzut-o cine ştie de când.

— Conteneşte, jupâneasă Ilisaftă, s-a îndârjit jupân Manole; n-ai văzut-o de alaltăieri. Aţi stat, ş-aţi vorbit, ş-aţi vorbit şi iar aţi vorbit, de la prânz până la asfinţitul soarelui. M-am dus peste Moldova ca să văd cositorii; m-am întors ş-am umblat după alte treburi; iar m-am dus şi m-am întors, şi dumneavoastră tot n-aţi fost isprăvit cele ce aveaţi a vă spune. Acuma îţi trebuie iar: ca să le luaţi toate de la capăt.

Ionuţ Jder păşi între bătrâni luându-le mânile şi sărutându-le iar.

— Aşa că dinspre partea asta toate-s bune, tătuţă şi mămuţă. Ne-a sosit poruncă de la măria sa, ca să pregătim harmăsarul cel alb cu ţintă în frunte. Noi am mai fost avut veste că acel cal are să facă trebuinţă măriei sale şi nu l-am lăsat să se îngraşe. L-am tot încălicat şi purtat când eu, când bădiţa Simion. Noi ne gândeam aşa că să-l ducem pe toamnă la Suceava. Acuma călăraşii care au venit ne-au spus că măria sa pofteşte să-l încalice cât se află în petrecere în tabăra de la Vaslui. Atuncea – mă gândesc eu – zvonurile care umblă în lume se adeveresc; păgânii ar fi gătind iar război. Spun aceşti răzăşi că, la Vaslui, faurii bat potcoave. Atuncea măria sa aşteaptă să iasă cu oştile după ce s-or pune poduri de ghiaţă pe ape.

Comisul Manole se încruntă fluturând din cap; pe când comisoaia se căina tăcut, clătinându-şi fruntea la dreapta şi la stânga.

— Lasă asta; parcă ştim noi ce are să facă? Ştie numai măria sa. Şi mai mult decât măria sa ştie Dumnezeu. Ce-i cu Vizir? E poruncă să-l duci tu?

— L-aş fi dus. Însă încă nu-l putem trimete.

— De ce nu-l puteţi trimete?

— Tătuţă, de câteva zile, Vizir are ceva. Nu se poartă bine; e fără linişte. Când şi când i se năzare. Uneori suflă greu şi-l simţesc sub mine mai trudit decât s-ar cuveni.

— Ei şi? Rânji bătrânul; nu sunteţi domniile voastre comişi acolo? Nu cunoaşteţi rânduielile pe care le-aţi învăţat de la mine? Bătrânul era priceput; însă comişii cei tineri sunt şi mai pricepuţi, căci de-aceea i-a pus măria sa stăpâni la Timiş. Am auzit eu cu urechile mele spunându-se că nălbar ca Simion Jder comisul nu se află în toată Ţara Moldovei. Stricnele aveţi? Spânţ aveţi? Ce vă mai trebuie?

— Avem, tătuţă. Bădiţa Simion a făcut cele ştiute, precum a fost învăţat de la domnia ta. Calului nu i-i mai rău. Dar nu-l putem trimete săptămâna asta. Trebuie să-l priveghem până ce se priboleşte, şi apoi după aceea mai avem a-l încălica şi a-l purta, ca să-l înfăţişăm măriei sale întru toată puterea şi frumuseţa lui. Aşa cal rar se vede. Samănă întru toate lui Catalan bătrânul; e tot aşa de aprig şi parcă ceva mai cuminte.

— Asta nu se întâmplă numai cailor, ci şi oamenilor… suspină repede şi subţirel jupâneasa Ilisafta.

Comisul se holbă pieziş asupra ei. Pufni şi se întoarse la Ionuţ.

— Ş-acuma ce poftiţi dumneavoastră de la mine, cinstiţilor comişi?

— Tătuţă dragă, răspunse mezinul cu glasul său cel mai dulce, te poftim, eu şi cu bădiţa Simion, să te osteneşti până la deal la noi, la grajdul harmăsarilor domneşti. Unde ştim noi una, domnia ta ştii zece. Domnia ta i-ai crescut pe cei vechi şi le-ai ştiut toate metehnele. Când a fost nevoie, i-ai doftorit cu mare iscusinţă, de care nici pe departe nu suntem noi în stare. Numai cât te-i uita la Vizir şi cât vei pune un deget asupra lui ş-ai să şi ştii ce este de făcut. Ne porunceşti şi noi urmăm întocmai. Ca să aibă măria sa bucurie şi noi să nu rămânem de ruşine.

— Aşa crezi tu?

— Aşa credem eu şi bădiţa Simion; şi noi din cuvântul domniei tale n-am ieşit niciodată, tătuţă… Şi chiar şi slujba asta de la Timiş, ne-a încredinţat-o măria sa numai când domnia ta ai lepădat-o. Dându-ţi-se o cinste mai mare, noi nu ne-am învrednicit de mila Domniei, decât pentru că suntem feciori şi ucenici ai comisului celui mare.

— Crezi tu aşa?

— Cred şi mărturisesc, tătuţă.

— Crezi şi mărturiseşti, viclene, căci sunteţi la strâmtoare. Măcar că am avut eu destul năduh văzând unele din rânduielile voastre nouă acolo la harmăsarii Domniei, mai că m-aş îndupleca să nu vă lăs. Eu nu sufăr să-mi cadă cuşma în tină şi numele meu în ocară. Pe urmă asta-i ş-o datorie a mea cătră Vodă, ca să nu rămâie fără calul care-i place, în războaiele sale. Din mila lui Dumnezeu şi a Maicii prea curate, Domnul şi stăpânul meu îşi înalţă sabia asupra păgânilor, care lucru toţi drept-credincioşii din lumea asta îl aşteaptă cu bucurie. Apoi pentru asemenea război, feciorii mei au pregătit pe Vizir, după cum părintele lor a pregătit la alte războaie pe Catalan; şi după cum alţi comişi de demult au pregătit pe Ducipal lui Alexandru-Împărat Machedon. Cum i-a fost de folosinţă Ducipal lui Alexandru-Împărat, aşa să fie Vizir lui Ştefan-Vodă. Şi când s-a simţi în putere Ştefan-Vodă pe Vizir, să-şi aducă aminte de Manole comisul. Însă n-are să-şi aducă aminte de Manole comisul, căci măria sa, la grajdurile domneşti de la Timiş, are slujitori tineri.

— Tătuţă, se încolăci cu glasu-i dulce mezinul în vorbirea bătrânului, slujitorii cei tineri au să mărturisească adevărul, ca să ştie măria sa cui are a mulţămi. Căci domnia ta nu eşti numai doftor al lui Vizir, ci şi prietin al măriei sale. Şi nu atâta pentru noi mergi să doftoreşti calul, căci noi nu suntem vrednici de cinstea asta, ci din prietinie pentru măria sa Vodă Ştefan.

Comisul cel bătrân îşi înălţă fruntea şi zâmbi pieziş cătră comisoaie.

— Auzit-ai, jupâneasă Ilisaftă? Grăi el cu glas moale şi subţiat. Ai putea dumneata, jupâneasă Ilisaftă, să-mi spui cine l-a învăţat pe acest fecior al dumnitale asemenea meşteşuguri diplomaticeşti?

— Îţi samănă dumnitale, comise.

— Mi-a fi sămănând, însă de învăţat ştiu eu cine l-a putut învăţa. Află dumneata, comise al doilea Ionuţ, că am fost ca ceara în mânile dumnitale, şi mai mult decât un ceas de vreme n-a trece până ce mi-oi pregăti sculele şi buruienile mele, ca să ne suim la grajduri. Şi mai ales am nevoie de miere. Nu pentru comisul cel tânăr, jupâneasă Ilisaftă, he-he! Cât pentru un harmăsar bolnav al măriei sale. Ca să dobândesc un fagure de la o matcă, mă grăbesc întâi să lepăd de pe mine straiele pe care le-a călcat ursul; cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum!

— Tătuţă dragă, îţi mulţămesc şi-ţi sărut dreapta. Ş-oi gusta şi eu o margine de fagure, căci iar sunt călător. Cei doi călăraşi mi-au adus poruncă să mă înfăţişez la prea cuvioşia sa părintele Amfilohie. Aşa că, după ce suim la grajduri, eu numai până mâni mai întârzii. Iau cu mine pe tătar cu lucrurile şi mă duc la tabără la Vaslui, unde-i Vodă.

Comisoaia se mişcă cu grăbire, venind să îmbrăţişeze cu lacrimi pe mezinul său.

— Vai-vai! Am cunoscut dintru început că ai scrisă pe obraz veste de drum lung. Ieri mi-a dat în bobi nana Chira şi mi-a găsit şi ea mâhnire. După cum mi-a fost o viaţă întreagă ursit, cunosc că, dacă purcede măria sa război de iznoavă, se duc nu numai tinerii, ci şi bătrânii. De aceea îşi agonisesc unii din aceştia putere cu doftorii pe care nu le-am văzut de când sunt: ca să se ducă şi ei. Ş-apoi rămâi, jupâneasă Ilisaftă, iarăşi singură, ca mărgeaua neînşirată. De altminteri, am avut şi vis vestitor: alaltăieri noaptea, se făcea că am a trece o apă mare şi nu găseam nici vad, nici punte. Ieri dimineaţă, mi-a venit de trei ori să strănut, şi n-am putut strănuta. Asară, când să mă duc din pridvor în casă, m-am împiedecat în prag. Nu mai spun că, de la o vreme, tot simţesc că mi se bate pleoapa stângă: mai ales din asta înţeleg că unii oameni, care bănuiesc ce se poate întâmpla, vorbesc de năcazul şi grija mea jelindu-mă. Nu te uita aşa lung la mine, comise Manole; vorba care vrei s-o spui ţine-o şi nu-i da drumul, că nu-i vorbă bună care să mângâie pe-o mamă şi pe-o soţie. Du-te şi te primeneşte şi intră în prisacă; văd că nu-i multă vreme de aşteptat.

Ascultă, Ionuţ, se întoarse jupâneasa Ilisafta cătră mezinul său, după ce comisul cel bătrân se dusese tropăind; ascultă, Ionuţ, să-ţi mai spun una… Boala asta a acelui harmăsar pe care-l chiamă Vizir, tu să ştii că nu-i atâta boală, cât semn şi prevestire. Tot aşa Catalan cel bătrân, când a început măria sa Vodă Ştefan războaiele sale, a dat semn. Întruna se frământa şi bătea cu copitele în pardoseala grajdului şi rupea cu dinţii din iesle. Îndată după aceea, când s-a văzut ce-a fost, am înţeles că acel harmăsar e cal năzdrăvan, precum se ştie de când e lumea şi de când sunt poveştile, că se află cai năzdrăvani. Iar acest cal tânăr, fiind din sângele celuilalt, are şi el dar de a simţi şi vesti cumpenele şi răutăţile omeneşti. Vai, Ionuţ dragu mamei, totdeauna m-am temut eu de asemenea cumpene şi răutăţi! Cu rugăciunile mele şi cu multă milă de la prea curata Maică Fecioară, până acuma am fost izbăvită. Iar acuma iarăşi mă tem, căci grija şi întristarea stau în sufletul nostru şi rod ca un vierme neadormit. Eu, dragu mamei, înainte de toate, pe lângă alte sfaturi pe care ţi le-am dat altădată, am a-ţi mai da unul. La mesele la care te duci, printre străini, nu gusta din mâncări până ce n-ai văzut pe stăpânii casei mâncând din blidul din care ţi-ai scos tu. Şi când bei vin, lasă întâi pe alţii să ieie credinţa. Iar apă când bei, oriunde ai fi, suflă întâi asupra ei şi varsă o picătură pentru morţi; ca să împaci sufletele cele neliniştite. Iar în această clipă, stai singurel numai un pic, până ce aduc plăcintele moi poale-n-brâu, pe care le-am copt asară pentru tine, simţind c-ai să vii. Bucuroasă-s că ai venit; întristată-s că pleci.

Învăluindu-şi fustele creţe ca în bătaie de vânt, comisoaia Ilisafta s-a repezit la cămara şi s-a întors răsucindu-se în călcâie şi punând dinaintea mezinului său plăcinte aurii.

— Gustă, dragu mamei.

— Nu mi-i a gusta, comisoaie, se apăra Jderul cel mic râzând, căci te ştiu supărată.

— Ba să guşti, dragu mamei, ca să-ţi aduci aminte de mine când vei fi între străini. Că oamenii care se despărţesc nu cunosc când au să se adune iar. Tot m-am gândit eu, de câte ori ai plecat, că poate să mă prăpădesc în lipsa ta şi, când te-i întoarce la cuib, nu mai găseşti pe nimeni. Căci şi bătrânul – batîr că l-a calcat ursul şi i-a mai dat o leacă de putere – tot trecător se chiamă că rămâne, după vorba veche că ne trecem ca florile şi ca privighetorile. Şi când n-a fi el, şi n-oi fi nici eu, ţi s-a părea lumea asta prea pustie.

Lui Ionuţ i se părea că înghite strâmb; şi era întrucâtva tulburat, de şi râdea cătră comisoaie.

— Mămuţă, mi-ai vorbit de însurătoare, dar eu am socotit că-i prea devreme. Am nădejde de la Dumnezeu că, de câte ori m-oi duce şi m-oi întoarce, te-oi găsi aicea în pridvor.

— Mâncarea de dimineaţă şi însurătoarea de tânăr, dragu mamei. Eu, drept ţi-oi spune ţie, Ionuţ, cred că ai mai putea aştepta şi amâna; sameni cu tatăl tău, căruia foarte i-au plăcut zburdăciunile. Şi dacă-ţi plac şi ţie, apoi acuma-i vremea ta. Dar tot îmi bate capul comisul Manole, că aşa şi pe dincolo, şi ar pofti dumnealui să te vadă aşezat la casa ta, după pilda celorlalţi fraţi, care toţi se află tare mulţămiţi. Chiar şi dacă se iscă într-o casă de însurăţei puţin tunet cu furtună, apoi după aceea vremea se pare mai bună şi viaţa mai frumoasă. Spun eu una, că ai mai putea aştepta; comisul Manole spune zece şi o sută; căci, după cum ştii, eu tac şi dumnealui vorbeşte şi porunceşte.

— Mămuţă, răspunse Jder zâmbind, eu toate le-am văzut şi le-am ascultat cu mare băgare de samă, şi ştiu că ceea ce spui e adevărul adevărat.

— Ah-ah-ah! Văd, Ionuţule, că are dreptate comisul să-ţi spuie cum că eşti un viclean şi un rău. Iar tu, când va da Maica Domnului să te linişteşti, cum ai de gând să ţi-o alegi pe soţia ta?

— N-am s-o aleg eu, muţă; ai s-o alegi dumneata ca să te-asculte şi să-ţi placă. La drept vorbind ar trebui mai întâi şi mai întâi să-mi placă mie şi să m-asculte pe mine.

— Dragu mamei, a oftat comisoaia, acuma înţeleg eu cine are dreptate mai multă decât toţi. Are dreptate acel călugăr iscusit, părintele Amfilohie, care te caută întruna pentru slujbele Domnului său. Dar nu se gândeşte acel călugăr iscusit, părintele Amfilohie, la grija şi mâhnirea unei mame ca mine. Acuma să nu mai spui nimica; vine comisul cu fagurul de miere. Lasă-l să vorbească el, cum are narav, şi tu mai mănâncă o plăcintă.

Comisul începu a umbla cu paşi mari prin pridvor fără să-şi descleşteze fălcile. Nu era supărat; dar se strecurase în fiinţa lui grija: îşi făcuse cuib, clocea pui şi în curând aveau să iasă şerpi cu limbi înveninate. În el toate se adânceau mai anevoie şi stăruiau apoi mai îndelung. I se părea lui, după câte auzise, şi mai cu samă după câte cugeta el singur, că din tabăra aceea de la Vaslui va să izbucnească primejdie pentru omenire, ca dintr-un cuibar al furtunii. C-un ceas mai devreme se bucurase, cu nădejde că sabia cu mâner în chip de cruce a Domnului şi stăpânului său se ridică pentru credinţa cea adevărată; dar nu putea să uite că, de când ţine lumea minte, puterea lui Antihrist s-a arătat nebiruită în acest veac. Numai când va binevoi Dumnezeu să-i hotărască acelui Antihrist pieirea, numai atuncea armiile creştinilor au să dobândească putere desăvârşită. Dar când fi-va oare să fie acea vreme? Cuvioşii monahi din sfânta chinovie de la Neamţu nu se sfiesc a spune că, atâta vreme cât or fi amestecaţi papistaşii în războiul împotriva păgânilor, Dumnezeu va lăsa să se aplece cumpăna de partea ismailitenilor, ca să se vădească greaţa sfinţiei sale pentru eretici. Iar părintele Amfilohie a spus de au auzit toţi şi a ajuns şi la urechile lui Vodă: când măria sa e numai cu oştile sale şi cu ajutorul lui Dumnezeu, războaiele sale merg bine, precum s-a văzut de curând cu Radu-Vodă Basarab în Ţara Muntenească. I-a spârcuit măria sa Ştefan-Vodă pe turci orişiunde i-a întâlnit. Va da Dumnezeu să-i biruiască şi să-i detune ş-acuma, căci papistaşii numaicât făgăduiesc oşti şi scriu cărţi, însă nu trimet nimica. Totuşi s-aude c-au să vie în tabăra de la Vaslui ajutoare de la Ardeal şi de la Craiul Lehiei; aşa lucru nu-i cu putinţă.

Gândindu-se la toate acestea şi silindu-se ca să-şi adune sculele şi buruienile, intrând în cămări şi ieşind în pridvor, iar ducându-se şi iar venind, jupân Manole Păr-Negru privea ca de departe pe comisoaia şi pe Ionuţ Jder, până ce slobozi câteva vorbe neînţelese.

— Venit-au ori n-au venit secuii?

Comisoaia Ilisafta privi spre soţul său cu puţină frică. Jder cel mezin îşi făcu unele socoteli în gând, după felul său pripit de a cugeta.

— Pe cât am înţeles, răspunse el părintelui său, darul nu i-ar plăcea măriei sale decât la vremea sa. De mere crude ţi se strepezesc dinţii.

— Îhîm… mormăi comisul cel mare, urmând a-şi pune în chimir şi în taşcă toate câte-i făceau trebuinţă.

Comisoaiei îi venea să-şi facă cruce cu limba. Au aşa bărbaţii nişte vorbe ascunse de te cruceşti.

— Precum s-a văzut şi-n acea dimineaţă.

— Iar e vorba de vreun urs? Întrebă ea cu îndoială.

— Nu-i urs, e inorog… mormăi comisul. Dar împotriva lui se ridică leul.

— Doamne Dumnezeule… şopti comisoaia Ilisafta stupindu-şi în sân. Ce-o fi fiind şi asta?

Îi mai rămânea o nădejde:

— Ionuţ, când purcezi la Vaslui, te abaţi şi pe la noi, dragu mamei?

Jder cel mic se pregătea s-aducă caii. Din pragul pridvorului, se răsuci spre comisoaie cu zâmbetul lui subţire.

— Asta numaidecât, muţă; dar până atunci ţi-a spune tătuţa ce-i cu inorogul şi cu leul.

Bătrânul porni a râde cu mare plăcere:

— Comisoaie, feciorul acesta al dumnitale poate încurca un sobor de trei armeni, trei greci şi trei papistaşi.

— Dumnezeu să-l ţie! Murmură comisoaia, făcând în ascuns asupra lui Ionuţ semnul sfintei cruci.

Cei doi bărbaţi, bătrânul şi tânărul, ieşiră printre livezi, şi comisoaia îi urmări o vreme cu privirea cum suie domol poteca spre sprânceana pădurii din fund. După aceea îşi aduse aminte că-i într-o zi de sărbătoare şi n-are treburi, deci e bine să cheme în iatac, la umbră, pe nana Chira cu sita şi cu bobii. Era plină ca un stup de gânduri şi de griji şi-i trebuiau neapărat lămuriri şi mângâieri.

Pe colnic, unde umblau călăreţii, vântul adia mai apăsat săpând valuri uşoare în fânaţurile prăvălatice. Iarba era înflorită într-o mie de feţe şi forme minunate şi înfăţişa ochilor colori dulci. O mireasmă caldă umbla în tot cuprinsul. Deasupra călăreţilor, la mare înălţime, plutea o gaie neagră, scriind ocoluri largi. Când ajunse deasupra pădurii de brazi şi fagi, ţipă de trei ori. Tânărul ridică fruntea urmărind-o. Bătrânul rămase cufundat în gânduri şi lăsându-se legănat în şa de pasul calului. De la vultur, ochii mezinului coborâră înspre cotloanele lui cunoscute şi desmierdate care erau aceleaşi şi păreau totdeauna altele, cu fiecare primăvară nouă. Auzea şi vedea cucul. Auzea un mierloi care învăţa să fluiere. Vedea trecând în zbor pieziş părechea de ganguri. Vedea gaiţă şi ciocănitoare. Ş-o păreche de veveriţi cafenii, care fugeau răsucit pe-un trunchi de fag bătrân. Deodată văzu o pasere străină, pe un clomb uscat. Nu era mai mare decât o cioară, dar era îmbrăcată cu pene brumării şi părea tristă şi singură, aşteptând o soţie. Când se apropiară călăreţii la o bătaie de săgeată, îşi luă zborul.

— Ce să fie paserea asta? Întrebă tânărul pe bătrân.

— Care pasere? Răsări marele comis.

Paserea se mistuise sub pădure, ca o nălucă. Ionuţ căuta să lămurească înfăţişarea ei; bătrânul înălţă din umeri.

— Cine ştie! Trec aşa, din când în când, paseri stinghere. S-a fi rătăcit din vreo furtună, ş-acuma îşi caută drumul.

— Părea a-şi aştepta soţia, urmă râzând tânărul. Mămuţa ar spune că ş-acesta-i semn pentru mine.

— Se poate, Ionuţ, să fie şi semn; dar dac-a fost stingheră, atuncea-i semn după dorinţa mea.

— Ştiu eu ce să spun, tătuţă? Mama a vrut să-mi dovedească chiar mai înainte că ai mare dorinţă să mă vezi însurat.

— Aşa ţi-a spus ea?

— Aşa mi-a spus dumneaei.

— Şi tu ai crezut-o?

— Ba, tătuţă; ştiu eu ce să cred şi ce să nu cred. Bătrânul încuviinţă din cap:

— Am văzut, şi înţeleg că pot să am în tine o nădejde. La dreptul vorbind, ştiu eu că, dacă vrea dumneaei ceva, apoi nimica nu-i poate sta împotrivă. Cum bate şi sapă apa fără contenire, aşa bate şi sapă jupâneasa Ilisafta. Ei, dar până ce bate şi sapă, trebuie să treacă vreme. Şi anume vremea asta îţi trebuie ţie, ca să cunoşti mai pe urmă că ai avut tinereţă. Tată şi mamă nu găseşti; muieri, câte vrei.

Mezinul încercă să înveselească pe bătrân:

— Tătuţă, mai degrabă pofteşte dumneaei noră pentru sine decât nevastă pentru mine.

— Aşa-i, băiete, văd că te-ai deşteptat şi le desluşeşti bine. Aşa Vizir. Ieri nu era decât un mânz, pe urmă a fost strâjnic şi tretin; acu-i harmăsar în putere. Te socoteam copil încă; văd că te arăţi bărbat. Îi trebuieşte, bre omule, noră ca să istovească toate vorbele câte sunt de vorbit pe lumea asta!

Bătrânul ridică fruntea privind înseninat spre Ionuţ, ca să cunoască în acest fecior fiinţa lui din ani destul de depărtaţi. Îşi alătură spre el calul şi-l cuprinse pe fecior de după umăr apropiindu-l spre sine; apoi privi în jur, să cunoască dacă n-a văzut cumva om pământean asemenea slăbăciune – cu totul rară la comisul cel mare. Nu se uitau la ei însă decât florile poienii cu mii de ochi şi mii de zâmbete.

— Ascultă, Ionuţ, zise bătrânul cu voie-bună şi cu taină, casa lui bădiţa tău Simion o vezi în fiecare zi ş-o judeci întru toată liniştea şi pacea ei. Du-te şi vezi cum umblă treburile şi la ceilalţi fraţi ai tăi care s-au grăbit să împlinească dorinţa jupânesei Ilisafta, dar fără a o mulţămi. Căci nurorile dumnisale trebuie să-i steie la poruncă, aşa cum stăm noi la porunca lui Vodă. Dacă vrei să ştii tu de la mine învăţătură, apoi eu ţi-oi spune, fără a ceti în gromovnicul lui dascălul Pamfil, că însoţirea cu muiere întru căsnicie e greu meşteşug şi silnică muncă. Asemenea treabă grea, bărbatul e îndemnat s-o săvârşească de tânăr, căci după aceea, mai târziu, se înduplecă cu multă silă.

Ionuţ tăcu. Bătrânul îl iscodea numai din coada ochiului.

— Tu ce zici şi ce gând ai?

— Eu ce gând să am, tătuţă, şi ce să spun? Eu mă gândesc şi spun că viaţa omului are numai o primăvară.

— Aha! Apoi, băiete, dacă spui tu asta şi dacă ai cunoscut tu asta, atuncea şi mai bine înţeleg că ai ajuns la bărbăţie şi ţi s-a copt căpăţâna. Ehe! Unde-s primăverile mele, care-au fost şi nu mai sunt!

Comisul Manole îşi întoarse privirile spre zarea câmpiei, unde străluceau aburii afundului depărtării şi se întruchipau umbrele de vis ale trecutului scufundat. De-acolo, din Ţara-de-Jos s-a întors sufletul unei dragoste a lui din tinereţă şi-i face această bucurie să-i steie alături într-o primăvară, în care pentru el toate încep a fi secătuite şi uscate.

Îl strânse încă o dată pe Ionuţ cătră umărul său stâng. Apoi făcu: Hah! Şi înlătură cu mâna dreaptă la o parte înduioşările, aşezându-se iarăşi drept şi cu trufie în şa.

Ionuţ îl lăsă să se potolească deplin.

— Tătuţă, zise el apoi, vorbeşti domnia ta de jupâneasa Ilisafta şi bărăneşti şi-i găseşti cusur. Însă mie jupâneasa Ilisafta mi-a fost maică bună şi de la domnia sa am avut toată mângâierea şi toată bucuria zilelor mele. Aşa că eu asupra dumnisale n-oi îndrăzni să stau decât cuviincios şi cu vorbe bune.

— Ai dreptate, băiete, oftă comisul. Câteodată se întâmplă să fie tinereţa mai înţeleaptă.

— Înţelepciunea asta, tătuţă, e „dintru ale tale” cum scrie la Alixăndrie.

Atuncea inima comisului s-a muiat de istov, pricepând că mezinul cunoaşte ceea ce domnia sa socotea să rămâie o taină până la ceasul împărtăşaniei din urmă. Însă în ziua de azi copiii află toate. Ar fi poftit să-l îmbrăţişeze a treia oară şi se stăpâni totuşi, ca un bărbat în putere cum se socotea încă a fi domnia sa.

Totuşi Ionuţ îl înţelesese şi aici. S-a plecat spre mâna lui stângă, pe care bătrânul o sprijinea de coapsă şi i-a sărutat-o, apoi s-a ridicat şi el cu mai multă trufie în şaua sa. Şi-au pus caii în trap şi au umblat aşa un timp fără să schimbe vorbe.

— Tătuţă, zise apoi Jder mezinul, înainte de a ajunge la grajduri şi la bădiţa Simion, vreau să-ţi spun că am fost cu luare-aminte şi la ceea ce mă îndemni să cercetez şi să cunosc. Am fost de atâtea ori la Liov, la bădiţa Dămian, şi am văzut că cumnată-mea de-acolo, batîr că-i rusoaică, e ca o cloşcă bună şi bădiţa Dămian e puiul ei. Îl caută şi-l ocroteşte de mi-a fost de-a mirare.

— Hm, mormăi marele comis; să ştii că muierea asta va fi fost tare asuprită de soţul ei dintâi.

— Ea spune că nu; şi pe soţul ei dintâi l-a jelit de se risipea în văzul lumii. Dar altfel nu poate fi decât cum spui domnia ta. Poate fi şi altfel: că se teme să nu-l prăpădească şi pe cel de-al doilea şi-l ţine ca pe-o scumpete.

— Hm! Hm! Am spus eu mai nainte Ilisaftei ce fel de negustor eşti tu. Mă poţi vinde şi pe mine.

— Marfa asta n-o am de vânzare, tătuţă. Apoi am fost ş-am văzut şi mai des pe Cristea şi pe jupâneasa Candachia. Cumnată-mea Candachia socoate că nu-i pe lumea asta viteaz mai falnic decât bădiţa Cristea, iar bădiţa Cristea la soare se poate uita, iar la Candachia ba. Aşa că fiind ei atât de fericiţi unul din pricina celuilalt, pilda lor nu poate fi bună pentru mine. Dacă ar fi după a lor pildă, s-ar cuveni să mă însor până mâni. Numaicât n-am vreme. Bag de samă că, în lipsa mea, au sosit la grajduri alţi doi călăreţi.

— Hm! Mormăi din nou bătrânul, vei fi înţelegând şi tălmăcind tu multe şi-mi place cum le spui. Văd şi eu urmele proaspete pe potecă. Dar tu nu ceteşti tot, de unde se vede că comişii bătrâni cetesc mai bine decât cei tineri urmele cailor.

— Eu nu îndrăznesc a crede, tătuţă, că urmele acestea sunt tot pentru mine.

— Aha! Ai văzut şi asta?

— Am văzut, tătuţă, că-s urme potcovite de cai domneşti. Răzăşii noştri care sunt la rând de slujbă nu pun potcoave cailor lor. Aşa că trebuie să fi sosit obraze mai subţiri. De obraze subţiri care vin de-a dreptul de la Domnie eu am început a mă teme.

— Şi după asta văd, băiete, că ţi s-a copt căpăţâna.

— Voi fi sămănând şi eu cu cineva pe lumea asta, cinstite mare comise. Nu mai avem mult şi ajungem şi n-am apucat a-ţi spune de bădiţa Simion şi de cumnată-mea Maruşca.

— Apoi numai în căsnicia lui Simion nu poţi găsi tu îndemn, măi copile.

— Ba mie asta îmi place mai mult, jupâne comise.

— Mira-m-aş!

— Mie-mi place asta mai mult după vorba unui cântec pe care îl ştii domnia ta. Te-am auzit odată cum îl cântai. Eram prunc şi-l ţin minte de-atunci. Îmi place şi după rânduiala lui Dumnezeu, pe care tot domnia ta mi-ai tâlcuit-o odată. Frumos îi cerul după o furtună şi apa lină după o volbură. N-am uitat nici asta.

— Măi, măi! Se veseli bătrânul; cui vrei să mă vinzi tu? Turcilor ori leşilor? Spune ca să ştiu şi eu. Îţi place ţie asta?

— Îmi place.

— Ei, apoi n-am ce-ţi face.

Bătrânul încă râdea când intrară la curtea cea nouă a comisului Simion Păr-Negru. Râdea cu tot obrazul şi întinerise, încât îl priveau cu uimire din cerdac şi Maruşca, cu obrazul încununat de aurul însorit al cosiţelor, şi Simion care nu se putea hotărî să cheme în ochii şi pe fruntea lui o rază de bucurie, ş-un străin, care zâmbea cu mare stăpânire de sine.

Pe acel străin, de şi încă nu-l întâlnise şi nu-l văzuse cu ochii săi, Ionuţ îl cunoscu numaidecât din vorbele auzite în anii din urmă şi din faimă.

Era un bărbat firav la înfăţişare, cu barba rară, fruntea pleşuvă şi obrazul lipsit de rumeneala sângelui. Nu părea să aibă mai mult de patruzeci ori patruzeci şi cinci de ani. În obrazul pălit ca de vegheri îndelungi priveau cu putere ochi mari, bulbucaţi şi întunecoşi. Zâmbetul îi era blând; Ionuţ însă ştia că blândeţa asta a zâmbetului îl înşeală. Şi-l cunoştea pe acel bărbat din altă înfăţişare a fiinţii lui: căci avea trupul uşor strâmbat cu spetele umflat de un mont într-o parte. Era, cum îi ziceau moldovenii, „ghebosul” – dobândit de la Radu-Vodă Basarab, împreună cu averile cucerite la Cetatea Dâmboviţii şi împreună cu Doamnele aduse de măria sa la Suceava.

Îi zicea Ştefan Meşter, boier de neamul lui, ba chiar os din Basarabi, după cât se spunea, care se bucurase de dragostea lui Radu-Vodă, fiindu-i tâlcuitor, învăţător şi sfetnic lui Radu-Vodă. Acel Voievod nu-i spunea altfel decât „nene Ştefane” – dovadă că şi-l ştia rudenie. Altă dovadă părea a fi credinţa pe care dumnealui Ştefan Meşter o arăta Doamnei lui Radu-Vodă Voichiţa şi Domniţei Maria a lui Radu-Vodă, pe care le însoţea de bună-voie în prinsoarea lor la Moldova, şi le rămăsese slujitorul lor cel mai de aproape şi mai de credinţă.

Se ştia acuma întrucâtva că postelnicul de taină al lui Radu-Vodă, dumnealui Ştefan Meşter, îl sfătuise pe Domnul său să facă altfel de cum făcuse. Căci postelnicul Ştefan Meşter îşi petrecuse o parte din tinereţă la Veneţia, unde învăţase carte latinească, şi o altă parte a vieţii o petrecuse la ostrovul Rodos. După aceea se oploşise un timp la Trapezunt în împărăţia grecilor Comneni, înainte de a pune sub sabie acea împărăţie Mehmet al doilea Sultan. Inima lui îl îndemna să sfătuiască pe Radu-Vodă Basarab a se uni cu Ştefan-Vodă împotriva ismailitenilor, şi întruna îi cetea şi-i spunea, însă Radu-Vodă îl lăsa să vorbească ascultându-l cu plăcere; numai când a venit vremea faptelor, a făcut cum socotea măria sa că trebuie să facă. Asta i-a adus căderea şi pieirea.

Din pricina curtenilor lui Basarab-Vodă, care mulţi erau în legătură cu begii de dincolo de Dunăre şi din Cetatea Brăilei şi Giurgiului, postelnicul Ştefan, toată vremea cât stătuse la Bucureşti, fusese nevoit să-şi acopere lucrarea lui, şi sfaturile şi gândurile adevărate, arătându-se la ospeţe şi divanuri mai mult ca un cabaz decât ca un postelnic adevărat. De aceea nici nu era scrisă mărturia sa în condicile domneşti.

— Eu nu poftesc a răstigni pe Hristos, a zis el în divan domnesc înainte de pornirea războiului cu Ştefan-Vodă.

Nu s-a ştiut bine ce voia să spuie domnia sa cu aceste vorbe. Căci pe Ştefan-Vodă nu putea nimene, la munteni, să-l socotească drept Hristos. Cu atât mai vârtos cu cât anume boieri brăileni scoseseră şi o carte de mare ruşine şi ocară împotriva lui Ştefan-Vodă. Atuncea postelnicul Ştefan ar fi spus alte vorbe, anume că „râsul te râde şi batjocura te batjocoreşte”. Mai pe urmă s-a văzut cam ce înţelege a spune acel boier, când s-a aflat că papa, Veneţia şi craii au trimes soli la Ştefan-Vodă pentru războiul creştinilor împotriva lui Antihrist. Atuncea şi-au adus unii aminte că boierul Ştefan a fost învăţăcel la veneţieni şi luptător la Trapezunt.

Cum putea fi oştean un bărbat care, prin voia lui Dumnezeu, se zămislise strâmb, asta iarăşi era lucru ce dădea mult de vorbit moldovenilor. Însă, cumpănindu-l în toată înfăţişarea lui, Ionuţ Jder nu-l preţui mai prejos decât alţi oşteni, căci părea să aibă braţe vârtoase şi picioare lungi. Încă nu-şi dădea bine samă de ce chiar îi plăcea chipul acelui boier străin.

Se mai aflase iarăşi, de cătră acei care stăruiesc şi socotesc ca să afle toate, că şi porecla postelnicului Ştefan avea un tâlc. Domnia sa era întru adevăr meşter. Îi plăcuse în tinereţă să înveţe la Veneţia nu numai carte latinească; fusese şi ucenic la un ceasornicar. Asta o dovedise în anul care urmase războiului cu Radu-Vodă. Atuncea fiind Doamnele Radului-Vodă pribege şi roabe la curtea din Suceava, nu-l aveau decât pe acel boier ca sfetnic al singurătăţii lor. Aşa că domnia sa a stat toată vremea neclintit în preajma Doamnelor. Şi neavând ce face alta, ca să-şi mai înflorească timpul, a cerut învoire de la măria sa Ştefan-Vodă ca să întocmească şi să aşeze un ceasornic într-un turn al cetăţii. Deci dându-i Ştefan-Vodă bucuros asemenea învoire, postelnicul a mai cerut câţiva meşteri nemţi de la târgul Bistriţei, şi, cu acei meşteri, a întocmit roţile şi zimţii, şi a potrivit celelalte meşteşuguri şi greutăţile, încât acuma ciocanele bat sferturile, jumătăţile şi ceasurile în acel turn, de se aude în toată cetatea.

Toate aceste gânduri fulgerară în lumina minţii lui Ionuţ Jder ca o rândunică pe dinaintea ferestrei. Cum descălecase la pridvor el şi comisul mare, auzi numaidecât glasul subţiratic al postelnicului:

— Pe vel-comis Manole cine nu-l cunoaşte? Sunt bucuros acuma că văd şi pe prâslea al său, de care am eu osebită trebuinţă. Până acuma nu l-am văzut; acuma-l văd, şi-mi place.

— Mă închin cu plecăciune, cinstite postelnice, a răspuns Ionuţ, ploconindu-se.

— Mă cunoşti? S-a mirat boierul.

— Acum mă aflu întâia oară înaintea domniei tale. Sunt gata să te slujesc, jupâne, dacă ai o poruncă mai mare decât aceea pe care am primit-o ieri.

— Poruncă este, răspunse postelnicul Ştefan, privindu-l lung şi cu luare-aminte. Îmi dai învoire întâi să mă închin cu toată cuviinţa în faţa lui jupân Manole vel-comis şi să mă bucur că-l văd sănătos şi în putere. Îl aşteptăm eu şi comisul Simion de mai mult de un ceas de vreme şi, înainte de a ajunge domnia sa aici, ne-a sosit de devale ştire că a pus un doftor iscusit să-l calce. Prea bine a făcut, căci vine vremea să steie şi săbiile vechi lângă cele tinere pentru războiul lui Hristos.

Având faţa luminată şi împăcată, comisul Manole s-a lăsat îmbrăţişat, cugetând că numele său are atâta faimă încât a ajuns la marginea pământului, de vreme ce acest boier de departe a aflat de el. Îl cunoaşte că-i de la marginea pământului pentru că vede că are în îmbrăcăminte ceva deosebit de cât au boierii noştri moldoveni şi munteni. Mai întâi poartă în picioare ciubote cu turetci nalte, ciubote de iuft şi turetci de piele de cerb. Tot din piele i-i straiul scurt, sub care se gâceşte zaua de sârmă subţire. Poartă la gât cruciţă de aur, atârnată în lanţug.

Dar cum se face că – fără să-l fi ştiut, fără să-l fi văzut – îl cunoaşte pe nume acest demon de copil, care-i pe lumea asta numai de două-trei primăveri? N-a fi având în el vro năzdrăvănie? M-aş teme de el dacă nu mi-ar fi fecior, sânge din sângele meu.

— Nu te mira prea tare, vel-comise, a zis străinul. Eu sunt Ştefan Meşter, fost boier al Radului-Vodă. Acuma mă aflu slujitor la Moldova. De când stau cu domniile lor la Suceava, am putut afla câte ceva despre unii bărbaţi din această ţară.

Ionuţ Jder se alăturase de bădiţa Simion, ca să-i spuie în grabă că bătrânul a venit cu toate sculele lui de nălbar şi că, după părerea aceluiaşi bătrân, lui Vizir trebuie să-i scoată o ocă de sânge. Au nevoie aşa, uneori, harmăsarii, ca să fie răcoriţi în vremea primăverii. După aceea au să-i toarne pe gât o fiertură de romaniţă cu miere.

Simion a răspuns numai c-o singură vorbă:

— Bine.

Mezinul a trecut la Maruşca, şoptindu-i că comisoaia Ilisafta o doreşte care nu se mai află şi pofteşte s-o vadă numaidecât; şi dacă nu se poate duce jupâneasa Maruşca până devale, atuncea are să se ostenească jupâneasa Ilisafta până în deal.

— Vai, Ionuţ, a răspuns jupâneasa Maruşca învăluindu-l c-o privire iute, cum ar socoti jupâneasa Ilisafta că nu mă grăbesc să mă cobor în clipă până la dumneaei? Aş fi întârziat, dacă jupânul postelnic Ştefan s-ar fi arătat trudit şi flămând, însă domnia sa vrea să purceadă numaidecât. Am şi poruncit lui Gheorghe Tătaru să-ţi gătească toate.

Astfel s-a săvârşit, în pripa cea mai aprigă, plecarea lui Ionuţ de la Timiş. Pe când jupânesei Ilisafta, la curtea de devale, îi cădea în bobi drum lung cu primejdii.

— Prietene, i-a zis postelnicul Ştefan Meşter lui Ionuţ, ajungându-l într-un colţ al pridvorului; ştiu că ieri ai primit poruncă de la prea sfinţitul Amfilohie ca să te înfăţişezi la tabăra de la Vaslui. Îndată ce-au fost purces călăraşii, am ajuns şi eu în tabără, cu carte de la Doamnele mele. Atuncea măria sa Ştefan, sfătuindu-se cu părintele Amfilohie, mi-a dat mie împuternicire şi carte, ca să te ridic şi să te duc la Suceava, pentru slujba Doamnelor.

Iar după asta mergem amândoi în tabără, la porunca măriei sale.

Jder şi-a repezit cu degetele o pală de păr pe după urechea dreaptă şi a apucat cu stânga cartea domnească. I-a cunoscut pecetea, înclinându-se asupra ei şi sărutând-o.

— După câtă slovă am învăţat eu la Neamţu la mănăstire, a zis el apoi, cunosc că porunca pe care domnia ta mi-o aduci e întocmai precum scrie aici. Încalic într-o clipeală ş-apoi numai o ţâră zăbovim devale la comisoaia Ilisafta, ca să-i sărut mâna, şi ca să iau de la domnia sa şi să pun la ciochine nişte plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuinţă pe cale.