Capitolul XV.

Genunea pe genune o chiamă… „Genunea pe genune o chiamă Cu glasul vâltorilor.

Toate şuvoaiele şi valurile tale Peste mine au trecut…”

Pe când comisii Simion şi Onu duceau limbă măriei sale la Vaslui, plocon de Sfântu-Ştefan, armiile lui Soliman-Beg hadâmbul acopereau pe rând ţinuturile Putnei, Tecuciului şi Bacăului, înaintând spre miazănoapte. Steagurile de răzăşi de sub stăpânirea comisului celui mare Manole păleau necontenit această înaintare şi, în acelaşi timp, după poruncile lui Vodă, cu asemenea harţuri o călăuzeau încet-încet cătră locurile Vasluiului, unde îşi făcuse pregătirile şi-şi luase măsurile măria sa.

Cu toată sprinteneala acestor mişcări, steagurile răzăşimii aveau destulă pagubă de oameni. După vechea rânduială a acestor oşteni ai pământului, răniţii nu erau părăsiţi în sama necredincioşilor, ci aburcaţi pe cai şi duşi în retragere de soţii lor, apoi lăsaţi ori în adăposturile muntelui, ori în satele depărtate de dincolo de Siret, unde pipăirile oştilor hadâmbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu se cuvenea să-şi lese morţii. Numai când nu era chip să-i ridice îi părăseau sub grija lui Dumnezeu, însemnând locul, pentru fântânile de ispăşire şi pomenire ce aveau să se dureze mai târziu. Altfel îi luau cu ei, ca să-i îngroape în pământ sfinţit, la un ţintirim de sat, unde puteau veni după aceea neamurile, ca să le poarte grijile cele de cuviinţă, după legea noastră răsăriteană şi după datina din veac.

Cei doi fraţi Jderi au ajuns la vreme în Vaslui cu robii lor. Cu domniile lor, se întorsese şi signor Guido, cu postelnicul. Se simţea şi postelnicul faţă de sine însuşi dator să-şi sărbătorească onomastica, de şi nu adăogea cu bucurie încă un an vieţii sale de zbucium. Iar signor Guido Solari se socotea ţinut să nu lipsească de la sărbătorirea domnească. Totdeauna, după cât i se spusese, această a treia zi a Crăciunului se petrecea la Suceava cu muzici, bencheturi şi danţ. În acelaşi timp, obiceiurile străvechi ale tineretului de a umbla cu pluguşorul ori cu capra, ori cu căluţul şi ursul, ori cu nunta, în preajma Sfântului Vasile, porneau chiar în ziua asta a sărbătoririi Voievodului. Atunci feciorii boiereşti şi slujitorii curţii întocmeau bulucurile de urători cu mare zvoană de clopot, buhai şi fluiere, ori roatele de nuntaşi cu capra şi ursul, cu cimpoaie şi cetere, iar măria sa îi primea pe toţi în pridvor mulţămindu-le şi împărţindu-le colaci şi bani.

De data asta cei ce soseau au fost miraţi de tăcerea palatului.

Era o vreme de moină. Când ningea, când curgeau ape. Când se îmbulzeau nouri din miazăzi, când se arăta soarele în senin puţine ceasuri în acele scurte zile de dechemvrie, în ziua aceea de Sfântu-Ştefan cumpăna stihiilor a stătut cu linişte; nu ploua şi nu ningea, dar nici nu se arăta rază de soare. Vântul de la amiază urma să sune cu întristare în pomii şi copacii desfrunziţi din preajma curţii domneşti. La casele, bordeile şi bărătcile oştimii era odihnă, dar nici o mişcare de veselie. La palat, deasemeni, o înfăţişare posomorâtă a lucrurilor şi oamenilor.

Comişii au trecut la odăi, ca să dea pe prinşii lor în sama oştenilor ce erau de rând la paza curţii. Aveau de gând după aceea să se spele şi să se schimbe, ca să se poată înfăţişa cuviincios la Vodă. Însă abia au pus un picior în pământ aflându-se cu celălalt în scară, şi doi aprozi s-au înfăţişat din partea măriei sale. Măria sa a văzut pe fereastră steagul de răzăşi şi robii ismailiteni şi a dat poruncă să steie toate pe loc, căci măria sa iese numaidecât afară.

— Măria sa e singur? A întrebat cu mirare comisul Onu.

— Măria sa e singur, a dat răspuns unul din aprozi. S-au înfăţişat boierii dimineaţă şi măria sa i-a primit pe rând, câte trei şi câte patru, mulţămindu-le pentru urări. Care cum intrau rămâneau în jurul măriei sale. Când s-au adunat toţi, luminăţia sa le-a urat bună petrecere pentru această zi şi le-a mai spus şi altele. După asta le-a dat drumul să se ducă.

Comisul Onu a îndreptat o întrebare şoptită cătră Simion şi postelnic:

— Ce-o fi asta?

Simion a strâns din umeri.

— Să vedem, a îngânat postelnicul.

Jder a zâmbit a râde:

— Mie mi-i mai mult de talianul nostru, care n-a mâncat de-asară şi se aştepta la masă întinsă.

Apoi s-a înturnat spre aprozi.

— Deci măria sa porunceşte să-i înfăţişăm robii?

— De asta nu ştim, cinstite comise Onu; măria sa a poruncit să vă înfăţişaţi aşa cum sunteţi.

— Dar de masă avem când să ne gătim?

— Care masă, cinstite comise?

— Masa care se dă întru cinstirea măriei sale.

— Pentru curte se găteşte puţină masă, cinstite comise; dar la cuhnia luminăţiei sale bucătarii stau cu braţele subpuse. Măria sa ajunează. Părintele arhimandrit spune că pentru măria sa ziua de azi e zi neagră de scârbă, căci ţara e în prada păgânilor, şi sufletul măriei sale nu-i la benchet, ci la rugăciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu toţii. În alţi ani era altfel, cinstite comise Onu.

Pe când se schimbau aceste vorbe, comişii se ridicaseră iar în scări. Steagul de răzăşi trecu în ogradă, înşirându-se ca un zid dinaintea Cerdacului. Prinşii de rând au rămas în laturea stângă, călări şi fără arme. Hrana-Beg a fost poftit alăturea de stăpânul său comisul Onu. Lângă Hrana-Beg şi-a oprit calul postelnicul Ştefan. Comisul Simion şi solul veneţian au trecut mai departe. Şi în aceeaşi clipă canaturile uşii celei mari de la intrare s-au desfăcut şi Vodă Ştefan a ieşit singur, fără nici o ţeremonie, în straiul lui de toate zilele, cu care umbla la tabără şi la rugăciune.

Era cu capul gol; s-a oprit, sprijinindu-se cu amândouă mânile de parmaclâc. Comisul Simion s-a descoperit şi i s-a închinat:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta.

Răzăşii şi-au tras cu stânga cuşmele rezemându-le pe capetele cailor după învăţătura lui Jder, şi au strigat şi ei într-un glas:

— Să trăieşti, măria ta!

— Mulţămescu-ţi domniei tale, iubite al meu comise, a răspuns Vodă. Vă mulţămesc tuturor. Inima mea primeşte cu plăcere urarea şi darul ce văd că-mi aduceţi.

Măria sa părea înseninat şi zâmbea cu blândeţă. Obrazul său încununat de cărunteţă răzăşii l-au văzut ca într-o lumină de sfinţenie şi s-au bucurat în inimile lor, bănuind că măria sa are de la Dumnezeu nădejde de biruinţă.

Voievodul a avut o înclinare a frunţii cătră signor Guido şi l-a poftit c-un semn al mânii să vie lângă măria sa. Signor Guido a descălecat în pripă, a aruncat slujitorului său frâul, şi a trecut cătră Domn.

— Apropie-te, comise Simioane, a urmat Vodă Ştefan. După cât înţeleg, aceştia sunt prinşii de la Voineasa, de care mi-a trimes înştiinţare jupân Manole Păr-Negru.

— Da, luminate Doamne.

— Se află cu ei şi Hrana-Beg?

— Pe Hrana-Beg, măria ta, îl înfăţişează fratele meu, comisul Onu.

— Porunceşte să mi se înfăţişeze toţi. Vorbirea măriei sale se asprise o clipită.

Comisul Simion şi-a întors calul spre aripa stângă a răzăşilor. Trăgând săbiile, o roată de călăreţi i-a împins pe năvrapi cătră Domnie. Călăreţii ismailiteni erau în număr de cincisprezece duzini, după socoteala lui Simion şi a lui Onu, înşiraţi în cincisprezece rânduri. Potrivit cu poruncile date şi rânduiala ştiută, navrapii au făcut călări câţiva paşi, după asta au descălecat cu grăbire şi au venit buluc să se supuie în genunchi măriei sale, dinaintea cerdacului.

Hrana-Beg a coborât din şa domol, a păşit până la scara palatului şi acolo, pe cea dintâi treaptă, şi-a plecat un genunchi. Comisul Onu şi Botezatu au descălecat şi ei, venind şi aşezându-se îndărătul lui Hrana-Beg.

— Până ce Dumnezeu va hotărî dreptatea noastră, a rostit cu blândeţă măria sa cătră bei, te ţin oaspete al meu, Hrana-Beg, şi te dau în sama slujitorului meu, comisul Onu Păr-Negru.

Gheorghe Botezatu a tălmăcit beiului ismailitean vorbele bune ale măriei sale. Hrana-Beg şi-a ridicat fruntea şi a făcut salutarea răsăritenilor, ducându-şi mâna la inimă, la buze şi la frunte, după care a înclinat iar nasul spre treptele pe care sta.

— Acest mare căpitan de răufăcători, a suspinat postelnicul Ştefan cătră comisul Simion, nu se mai poate întoarce la Domnul său, căci acolo îl aşteaptă poate ştreangul muţilor, însă aici, la măria sa, se bucură de milă, căci măria sa îşi sărbătoreşte în felul său ziua numelui.

— Robii de rând să fie întâi cercetaţi, apoi duşi la Suceava, a poruncit măria sa. Rânduiala lor are s-o facă în chip anumit părintele Amfilohie. Iar pe Hrana-Beg, comise Onu, să-l trimeţi la Timiş.

După ce Vodă s-a dus, iar comisul Simion a trecut căpitanului din acea zi al curţii atât poruncile măriei sale cât şi robii aduşi, a venit înştiinţare de la părintele Amfilohie pentru găzduire şi masă. Solul veneţian s-a dus să găsească pe signor Giuseppe; postelnicul şi comisii au fost poftiţi la prânz la palat, în cămările Domnului. După ce şi-au schimbat straiele şi s-au odihnit şi au ospătat, au trecut la sfinţitul arhimandrit.

L-au găsit cu obrazul pălit de veghere şi îngrijorare.

— Am primit toate înştiinţările de la comisul Manole, a zis cuvioşia sa, şi toate le-am lămurit măriei sale. Faptele răzăşilor săi şi isprăvile domniilor voastre i-au adus măriei sale oarecare bucurie. Nădăjduim până la sfârşit în ajutorul lui Dumnezeu.

La aceste vorbe comisul Simion a tăcut, cum îi era obiceiul. Jder n-a cutezat să ridice cuvânt înaintea fratelui său mai mare, aşa că i-a fost tălmaci postelnicul. Şi a spus domnia sa Ştefan Meşter unele lucruri pe care le socotea mai vrednice de amintit, lăudând cu vorbe iscusite pe prietinii săi şi mai ales pe comisul cel bătrân.

— Măria sa e prea mulţămit de slujba lui Păr-Negru şi a feciorilor săi, a zis iar părintele arhimandrit. Dacă treburile se aşează după dorinţa şi nădejdea noastră, apoi toţi aceştia – spune însuşi măria sa, cu chiar aceste vorbe ale măriei sale – apoi toţi aceşti vrednici slujitori ai noştri vor sta lângă noi ca nişte prietini iubiţi. Auzind asemenea cuvinte ale măriei sale, mult m-am bucurat.

— Aş fi poftit să le afle întâi părintele nostru… a rostit cu voce domoală şi cu un surâs slab comisul Simion.

— I le-am adus la ştiinţă comisului celui bătrân, jupâne Simioane, a răspuns cu bunătate arhimandritul.

— Să nu afle cumva maica noastră comisoaia Ilisafta, s-a amestecat cu jumătate de glas Jder, c-apoi mă chiamă de la oaste să mă ducă undeva în peţit.

Ochii cuvioşiei sale arhimandritului s-au subţiat, semn că înlăuntrul său se veselea; dar îndată i s-a încreţit iar fruntea şi a privit pe oaspeţii săi ca din adâncimea unei nopţi de gânduri.

— Prietinilor mei, a grăit cuvioşia sa, aflaţi că eu nu mai am stare de pace. Acuma înţeleg cât sunt de puţintel pe lângă măria sa. Căci măria sa Ştefan se împietreşte ca o stâncă, pe când eu slăbesc, ca un biet suflet ce mă aflu. De când ţin oamenii minte şi au însemnat monahii în cărţi, de puţine ori asemenea valuri au bântuit ţara. Năvălirile tătarilor se fac vara, după ce gospodarii şi-au strâns oarzele şi grâiele. Singuri aceşti păgâni bagă de samă să se învârtejească asupra creştinilor la vreme de secetă; aşa li-i lor mai cu priinţă. Pălesc trei zile ş-apoi se trag în pustia lor. Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea prădalnicilor, ca să-şi cruţe măcar vieţile. Bejenia însă e la vreme bună când creştinul găseşte orişiunde un adăpost; îşi aşează muierea şi copiii într-un ponor, vitele într-o râpă. Găseşte un fruct ori o rădăcină de mâncare. Repede a venit navala, repede se duce, omul se întoarce la ale sale. Dar acum o urdie ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umblă cu încetineală, zdrobind tot, mâncând şi păscând tot; iar fugarii, la o vreme de iarnă, până ce ajung subt un acoperământ, îşi văd copiii rebegind şi vitele pierind de foame. Aşezându-se astfel asupra ţării, eu îi văd pe aceşti păgâni ca o omidă care umblă şi roade câmpurile şi pădurile, suie dealuri, coboară văi, trece ape şi nu se opreşte decât la o poruncă mai presus de noi. Eu aud de pretutindeni plângerile şi suspinurile care vin şi-mi sângerează inima. În fiecare zi, în fiecare noapte, alergătorii sosesc aici la curte şi arată unde au fost prădăciuni, pojaruri şi tăieri. Porunca mea este să nu întârzii nici o clipă şi să intru în orice ceas la Vodă; noaptea, să-l scol din somn şi să-i spun tot. Măria sa ascultă în tăcere şi-şi face numai socoteală unde au ajuns ismailitenii şi în ce chip se mişcă spre Vaslui. Parcă nu l-ar durea nimic din câte află; dar îl doare şi cunosc eu în ochii măriei sale cât de afundată îi este durerea. Atuncea sloboade acele porunci la căpitanii săi pe care îi are trimeşi în preajma urdiei. Şi-l văd, după puţine vorbe, cât se bucură, când îi vin şi veşti bune, ca acele pe care i le trimete comisul cel bătrân.

— Ţara are credinţă în măria sa, a zis cu voce neaşteptată comisul Simion.

— Într-adevăr, a adăogit postelnicul. Ţara crede în izbândă, după cum cred şi eu. După grindini şi vârtejuri de vânt, am văzut de multe ori cum se deşteaptă şi se ridică la soare holdele culcate. Să ştiţi că şi asta-i o izbândă şi Dumnezeu a mai dat-o şi în alte rânduri acestor pământeni.

Arhimandritul a întors cuvânt cu glas schimbat:

— Altfel de izbândă vrea măria sa.

— Tătuţa spune… s-a amestecat cu aţâţare Jder; apoi, fără nici o pricină s-a oprit.

— Ce spune tătuţa domniei tale? L-a îndemnat arhimandritul.

Mezinul Jderilor stătea încă la îndoială, rânduindu-şi oarecum în sine vorbele şi înfăţişările de la popasurile trudnice pe care le avusese cu părintele său. La focurile de popas din acele seri, umblau poveştile şi prorocirile, împletindu-se prin flăcări şi fum spre stele. Acele poveşti şi prorociri erau ca un suflet al pământului Moldovei.

— Spunea tătuţa… spunea tuţa într-o sară, pe când sta de vorbă cu căpitanii de steag şi alţi răzăşi vârstnici, cum că, dacă Antihrist a cuprins Cetatea Împărăţiei şi tot bate şi cuprinde ţările şi noroadele, apoi, după vorba părintelui Nicodim, aşa i-i scris şi rânduit. Să se întrebe creştinii: cât îi poate fi scris şi rânduit lui Antihrist să bată şi să cuprindă? Dacă nimeni nu s-a ridica în acest veac cu sabia să taie capul fiarei, să ştiţi că domnia ei va fi de o mie de ani asupra lumii. Dar iată că de la Moldova iese luptător cu sabie ageră, zice bădiţa şi părintele Nicodim. Atuncea bătrânul nostru adaogă aşa: Degeaba mă tot ciocăneşte la cap şi mă îndeamnă jupâneasa Ilisafta să-i aduc noră; noi bărbaţii cei bătrâni şi cei tineri, avem altele de făcut. Noi n-avem alta de făcut decât să murim pentru legea noastră: a fi să fie domnia de o mie de ani a fiarei, ori doborâm fiara şi măria sa Ştefan îi ia capul. Noi ne-om înfăţişa la scaunul Împărăţiei celei ce stă deasupra veacurilor şi lumilor şi ne-om da samă cu sufletul. Când a auzi de asemenea vorbe muţa, apoi are ce se mira; căci asemenea vorbe nu s-au mai spus. Iar eu, cuvioase părinte Amfilohie, mă uitam la răzăşii care ascultau şi-i vedeam lăcrămând. De ce să spun că n-am plâns şi eu? Am plâns şi eu; deasemenea a plâns şi bădiţa Simion, care-i de faţă; să spuie bădiţa Simion dacă n-a plâns şi domnia sa…

Bădiţa Simion sta încruntat şi şi-a întors obrazul spre un ungher al chiliei.

— Acum eu să vă spun domniilor voastre, a urmat Jder; toate acestea au ieşit din sfaturile tătuţii cu părintele Nicodim. Dimineaţa şi sară părintele Nicodim stă în sfat cu părintele nostru; iar uneori părintele Nicodim îl îndeamnă la mărturisire pe comisul Manole şi-i cântă nişte rugăciuni ale lui. De când am fost la cuvioşia sa la învăţătură, am aflat eu că părintele Nicodim scorneşte din inima lui asemenea rugăciuni pe care nu le-am mai auzit. Iar acuma, stând noi toţi în popas, comisul Monale îl tot roagă să-i cânte una care-i place domniei sale…

Jder se opri dintrodată din vorbire. Urechea lui mai ascuţită auzise paşii Voievodului sunând pe pardoseala de piatră a sălii de afară. Măria sa venea în paraclis, să se închine. În acea zi, încă de dimineaţă, toate făcliile erau aprinse. Şi era poruncă să fie lăsate necontenit aprinse, deoarece Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la rugăciune.

Toţi câţi se aflau în chilia părintelui arhimandrit Amfilohie au stat în tăcere neclintită, privind prin geamul care răspundea în paraclis. Însă măria sa a împins uşa chiliei arhimandritului şi a intrat, găsind sfatul amuţit. Oaspeţii s-au ridicat, ca să se ducă şi să lese pe măria sa singur cu sfetnicul său de taină; dar măria sa le-a făcut semn să rămâie. S-a aşezat în jilţ, şi-a sprijinit tâmpla dreaptă şi a rămas un timp cugetând. Apoi a zâmbit spre cei de faţă.

— Prietinilor, despre ce vorbeaţi? A întrebat cu blândeţă măria sa.

Arhimandritul a dat lămurire:

— Luminate stăpâne, comisul Onu ne povestea ce se spune în popasurile răzăşimii pe care o călăuzeşte comisul Manole Păr-Negru.

— Ce se spune?

— Se spun vorbe bune, măria ta, pentru lauda şi pentru izbânda măriei tale. Iar mai cu samă ne vorbea comisul Onu despre părintele său şi despre o rugăciune pe care a alcătuit-o, pentru bătrân, părintele ieromonah Nicodim.

— A alcătuit o cântare părintele Nicodim? Nu mă mir şi-mi aduc aminte că mi-a spus şi mie odată, la mănăstire la Neamţu, nişte stihuri cu vedenia sfântului Ioan Evanghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, părinte Amfilohie. Şi ce mai spune acest prietin al meu comisul Onu?

Aşa a zâmbit măria sa şi cu aşa glas a rostit aceste cuvinte încât Jder a pus genunchiul în pământ şi a sărutat dreapta măriei sale.

— Luminate Doamne, a zis el cu glas tulburat, tatăl meu crede în izbândă, după cum se arată în cântarea părintelui Nicodim.

— Ai învăţat şi domnia ta acea cântare?

— Am învăţat-o şi eu, după cum au învăţat-o mulţi din răzăşii măriei tale.

— Atuncea să ne-o spui şi nouă, comise Onu, a poruncit măria sa. Avem gânduri şi griji; şi în asemenea gânduri aspre şi griji grele, obişnuim a sta singuri. Totuşi, într-o zi ca asta, am vrut să mai văd un semen al meu şi să-i ascult glasul; aşa e blăstămată firea noastră omenească, să ne căutăm unii pe alţii. De aceea am intrat la părintele Amfilohie, şi m-am bucurat găsindu-vă. Binevoiţi a veni cu mine la rugăciune; după aceea mă duc iar la singurătate, şi nu doresc alta în noaptea asta care vine decât să-mi aducă părintele Amfilohie şi veşti bune.

— Nădăjduiesc să fie bune, luminate stăpâne.

— Dumnezeu să ne bucure şi să ne întărească cu milosârdia sa.

Voievodul a făcut semn de îndemnare. La porunca măriei sale, arhimandritul, postelnicul şi comişii l-au urmat în paraclis. Luminăţia sa a îngenunchiat; au îngenunchiat şi ei. A început clopotul în turn. Au stat neclintiţi cât a bătut clopotul. S-a făcut tăcere şi Jder a mai simţit un timp tremurul zidăriei până în inima sa. Se aştepta parcă la un cutremur, aşa încremenirea de icoană a măriei sale se prelungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenuşiul zilei de afară; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de toamnă în asfinţit.

Vodă şoptea singur, în sine; numai buzele i se mişcau; nu s-auzea nici un sunet. Când măria sa a întors fruntea, comisul Onu era plin ca un fagure; mila şi dragostea îi covârşeau sufletul; cântarea părintelui Nicodim îi era pe buze şi a rostit-o măriei sale fără nici o greutate, ca şi cum i-ar fi închinat o oraţie în acea zi a Sfântului Ştefan.

Doamne, suflet neprihănit mi-ai dat:

Ca flacăra de lumânare de trup l-ai legat.

În mâna ta sufletul mi-l încredinţez, Hristoase.

Întru credinţa ta lămurit a fost;

Laolaltă cu al păcătoşilor nu-l pune, Doamne.

Dă-mi, Dumnezeule, moartea drepţilor, A celor căzuţi pentru lege;

Doamne, adaogă sufletul meu În ceata oştenilor tăi, lângă tine!

Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, cu faţa întoarsă cătră icoana Fecioarei prea curate cu pruncul. A suspinat apoi şi s-a ridicat. A zâmbit ca dintr-un vis credincioşilor săi şi s-a dus iar la singurătate.

Treburile războiului au urmat în acelaşi chip până în ziua de 9 ianuarie; înaintarea nebiruită a urdiei a pătruns în valea Bârladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile de răzăşi se hărăţiseră cu navrapii şi cu deliii, pricinuindu-le multă nelinişte şi prăpădind şi ele destul sânge. Acuma, din porunca lui Vodă, se strângeau cătră taberile curtenilor.

În dimineaţa de 9, luni, a plouat până spre amiază: o ploaie călduţă, ca în vremea verii. Cât omăt mai fusese în râpi, l-au spălat puhoaiele. Îndată ce pământul s-a zvântat puţin, Alexandru-Vodă, coconul domnesc, care se afla ieşit cu patru steaguri ale sale în lungul pârăului Chiţoc, a socotit că poate păşi cu îndrăzneală spre urdie. Vremea urma să fie prielnică moldovenilor; măria sa de mult poftea să se înfăţişeze lumii cu o faptă de arme care să umple de bucurie inima părintelui său.

Avea sub mâna măriei sale buni oşteni, între alţii pe jupân Cristea Păr-Negru, vistiernic, şi pe starostele Nechifor cu feciorii săi. Deasemenea îl avea pe Calistrat Mânzatu, sabie tare care stătuse la învăţătura comisului Manole. Acest Calistrat Mânzatu era căpitan al steagului de la Bacău.

Urmând malul drept al pârăului Chiţoc, măria sa Alexandru şi-a împins steagurile până la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănişului. Acolo, după o desime de mesteceni bătrâni şi plopi, se afla un iezurcan al brebilor. Ocolind dumbrava şi iazul, au dat cătră apa Bârladului şi au umblat aşa până la altă dumbravă. Răzăşii ce umblau înainte cercetând s-au întors dând ştire că, în şes, în nişte poieni ale luncii Bârladului, s-ar afla descălecat un stol de delii. Răzăşii îi cunoşteau după înfăţişare, căci deliii umblau îmbrăcaţi şi încuşmaţi cu piei de pardos şi râs.

Dându-şi cu grăbire poruncile, măria sa Alexandru a împărţit steagurile sale în două: pe Calistrat Mânzatu l-a trimes să ocolească pe la deal, iar măria sa, păstrând pe jupân Cristea lângă sine, cu starostele Nechifor şi feciorii starostelui, a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii şi punându-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulţi.

S-a întâmplat însă că deliii să nu fie singuri în acea parte a şesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte poieni ale altor popasuri. Şi la zvoana de război, s-au sculat de acolo alţi delii, sprijiniţi de navrapi, spahii şi akingii, care au venit ca un vârtej de săbii, izbind în călărimea lui Alexandru-Vodă.

Atunci s-a văzut vrednicia acestui cocon domnesc, căci nu s-a înfricoşat, nici n-a dat îndărăt; ci, înţepenindu-se în scări, a mers înainte numai cu sabia goală. Iar starostele Nechifor, ca un bătrân mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit numaidecât cu suliţi lungi de carpăn cu bold de fier. Cu acele suliţi, atât bătrânul cât şi Samoilă şi Onofrei, feciorii starostelui, când s-au repezit cu caii, au împuns ca în frigare câte doi şi câte trei din călăreţii ismailiteni. Abia atuncea, lepădând suliţile, Căliman bătrânul împreună cu Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră au apucat în mâni toporaşele cu coadă lungă pe care le aveau atârnate la oblâncuri. Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se afla Alexandru-Vodă.

Cristea Păr-Negru a trecut înainte; toţi răzăşii săi şi-au scânteiat săbiile şi au început a bate. Dar abia atunci a năvălit în acel loc grosul acelor pilcuri de călăreţi osmanlâi. Cu aşa putere au venit, strânşi în rânduri dese şi cu suliţile între capetele cailor, încât răzăşii lui Cristea au fost străpunşi şi împărţiţi. În avântul lor ismailitenii au trecut până la Alexandru-Vodă, fără a-l cunoaşte. Atunci au ieşit unii din răzăşi cu suliţile, iar starostele Neehifor şi feciorii săi cu topoarele, ca să apere fiinţa scumpă a coconului domnesc. Până atuncea nimene nu se gândise că unui cocon domnesc i se poate întâmpla asemenea poznă. Atuncea au văzut; şi unii dintre dânşii s-au înfricoşat, căci dacă pică Alexăndrel-Vodă, pică din umăr un braţ al lui Ştofan-Vodă.

— Ptiu, drace! S-a mirat starostele. Daţi cu tărie, feciorilor.

Onofrei şi Samoilă dădeau cu tărie, ca şi părintele lor. Într-o clipă de răgaz, ca să le fie mai îndămână, s-au pedestrit şi au făcut scut de trupuri măriei sale.

Atuncea a mai rostit câteva cuvinte obişnuite ale sale Căliman bătrânul:

— Oameni buni, mare poznă!

N-a mai auzit decât Onofrei şi a întors capul, mirat că acele vorbe nu sunt rostite în rânduiala lor. Bătrânul căzuse cu Samoilă Strâmbă-Lemne alături. Erau sângeraţi şi amestecaţi cu mâzga. Chiar în acel răstimp a stat o clipă harţul, parcă s-ar fi cumpănit, şi a sosit dintr-o lăture, cu mare putere, Calistrat Mânzatu cu steagul său, dând spaimă unora şi nădejde altora. Cum au lovit, călăreţii lui Mânzatu au şi lunecat înainte, luând după ei pe navrapi, pe spahii şi pe delii.

Jupân Cristea Păr-Negru şi-a văzut săbiile sale slobode şi s-a grăbit să-şi scoată stăpânul la lărgime înapoi, spre tabăra lui Vodă.

Onofrei s-a dus cătră ai săi şi i-a căutat de lovituri, întorcându-i cu faţa în sus. Samoilă fusese străpuns de patru suliţi. Bătrânul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsa sânge din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii asupra feciorului său.

— Tu eşti, Onofrei?

— Eu sunt, tătucă.

— Adă-ţi aminte de cele rânduite.

— Da, tătucă, n-om mai avea în ce da orz cailor… Dar eu te-oi pune în sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit.

Bătrânului i s-au înegurat ochii. Onofrei s-a aplecat şi l-a prins de subsuoara stângă; s-a opintit şi l-a ridicat la subsuoara dreaptă şi pe Samoilă, şi s-a grăbit să-i aşeze pe câte-un cal, cu pântecele în tarniţi şi cu braţele şi picioarele atârnând. Le-a înodat la spate scările; a încălecat şi el, între morţi, călăuzind caii cu poverile după pâlcul lui Cristea. Unii din răzăşi, văzându-l la o treabă aşa de grea, i-au dat ajutor, venind împrejurul său, şi astfel a hălăduit şi Onofrei cu morţii pe urmele lui Alexăndrel-Vodă. De mirare le era răzăşilor că acel fecior nici nu grăieşte, nici nu plânge. El îşi ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea.

În după-amiaza aceea de luni, până ce s-a făcut noapte, harţurile şi împunsăturile n-au contenit din partea unora dintre bulucurile răzăşimii. Numai cele şaisprezece steaguri ale lui jupân Manole Păr-Negru nu s-au arătat nicăieri. Îi venise comisului celui bătrân anumită poruncă de la măria sa şi îşi ţinea oamenii feriţi în văi şi între păduri pe care nu le ştia nimeni. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer, iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile Bârladului, între codri, ca de un abur de lapte. Era deasă pâcla, s-o tai cu cuţitul, cum spuneau pământenii. „Hadâmbul nu vede nimica şi-şi dă cu degetele în ochi”, prujeau oamenii de la munte, după năravul lor cel rău. N-a fost ceată de slujitori, de la nemţi, până la hânsari şi dorobanţi; şi n-a fost îmbulzeală de om cătră dealul lui Mirenilă, unde se adunaseră gloatele cu îmblăcie şi coase; n-a fost răzăş, ori călare ori descălecat, dar treaz în toată vremea nopţii, care să nu vadă în pâcla care acoperise văile un semn şi o ocrotire de la Dumnezeu.

Urdia se mişcase toată noaptea. Când s-a oprit frământarea, la dezvălirea dimineţii, s-a întins tăcere cătră mlaştinile ce se chiamă Trei Ape şi s-au auzit glasurile tânguitoare ale hogilor şi ulemalelor. După ce au proslăvit pe Alah şi pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se târâia prin mlaştină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci au sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care făceau cunoscute bulucurilor înşirate în lungul văii, ori răsfirate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile măriei sale Ştefan-Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau îndemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor la roţile înglodate.

Când a căzut de la Domnie porunca aşteptată, surlaşii şi trâmbiţaşii de dincolo de lunca Bârladului au dat zvoană mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacaluşuri.

Asemenea zvoană repezită până la cer a părut a fi dintrodată o strămurare năprasnică dată urdiei. Akingii şi spahiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaştină, au descălecat; au trimes numaidecât ştire în urmă să înainteze la harţ pedestrimea cu baltagurile, să taie lunca şi să deschidă drumuri oştii. În zvoana şi în neorânduiala acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înşelătoare de război; s-au adaos şi carăle cu pive care s-au înglodat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a curmezişul. Îndată ce s-a înţeles asemenea lucru, măria sa a mişcat cătră coarnele dinainte ale armiei încă neînglodate pe unii dintre curtenii săi şi pe secui.

Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea şi cumpăna acelei bătălii. Şi măria sa a repezit alte porunci.

Atunci s-a mişcat comisul Manoie cu cele şaisprezece steaguri. Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercând să treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din urmă alţii care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din laturea stânga a apei Bârladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder şi Nicoară Păr-Negru. În acelaşi timp de pe Chiţoc au intrat în cealaltă coastă a urdiei Manole bătrânul şi comisul Simion. Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atât de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încât trupul balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mâna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi saivanele hadâmbului, iar Manole Păr-Negru şi Simion Păr-Negru, împingând bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbândă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui bătrân, ieşeau şi într-o parte şi în alte viermete de oameni negri, în care spaima izbucnise ca pulberea de puşcă. Osmanlâii au pornit în risipă mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat, care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea minţii.

O clipă s-a arătat lumină asupra învălmăşelii. Atunci când s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lângă altul, cu arma în mână, străpunşi de multe suliţi, Simion Jder şi părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintâi fugari ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra lor, stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele. Unii întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană după cap. S-a înşirat urdia la mari depărtări, prigonită astfel de pământeni. În vremea asta curtenii şi răzăşii au pisat pe cei din mlaştină până ce li s-au trudit braţele. Măria sa a trimes steaguri proaspete cătră vremea amiezii ca să împresure şi să ia în stăpânire ce mai rămânea. Jder şi Nicoară au muşcat şi au hărţuit o poştă pe hadâmb cu curtea lui; apoi au oprit şi au poruncit răzăşilor să descalece şi să caute în desagi pită şi brânză, ca unii ce se osteniseră şi flămânziseră cu folos.

După ceasul al cincilea, au fâlfâit perdelele ceţii şi au prins a fi mânate de un vânt din răsărit. Se părea că acel vânt le învăluie în sus, amestecându-le cu nourii coborâţi. Spuneau bătrânii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate ceţele de jos cu nourii de sus, şi a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cumpăt. Se vedea împrejurimea umplută de spaimele morţii şi risipiri, puştile intrate ca în sorb, cu vitele şi omenirea care le slujeau, cai şi călăreţi căzuţi cât n-ar fi fost chip să-i numeri. Cât vedeau ochii în josul mlaştinei şi apei, se afla lume şi dobitoc măcinat în vârtejul urgiei şi risipit grămezi ca de o mânie sfântă. Zdrobirea aceea a balaurului se încreţea încă de zvârcoliri şi tresărea de gemete. Pe sub nouri au trecut două învăluiri de corbi.

Atunci s-a arătat pe un pripor măria sa Ştefan călare, sub prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închinau şi-i aduceau ştirile. În jurul măriei sale se aflau stând cu încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boieri. Măria sa a aflat nu târzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii săi iubiţi şi a poruncit să fie aleşi din nomoluri. Mai cu samă dorea să se aleagă comişii: bătrânul şi tânărul. Locul unde căzuseră ei şi cei care luptaseră împreună cu dânşii se cunoştea, subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor.

— Acolo sunt şi să-i scoateţi, a poruncit măria sa înălţând privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai mult cătră sine: Acolo s-au trudit secerătorii din Apocalipsis.

Curtenii şi răzăşimile s-au muncit toată după-amiaza ca să aleagă pe creştini, pe când alte steaguri ale măriei sale, cu gloatele ce se aţineau pe drumurile văilor, spârcuiau pe fugarii lui Soliman-Beg. Unele bulucuri au fost tăiate de pământeni tocmai la apa Smilei, în ziua a treia după război.

Voievodul a poruncit slujbe la bisericile târgului şi însuşi măria sa a intrat în paraclis, stând îngenunchiat îndelungată vreme, ca şi cum şi-ar fi uitat trupul său acolo, înălţându-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nădejdilor. Când s-a trezit, înegura sara cu cele dintâi ceasuri de alinare după biruinţă. De pretutindeni îi veneau veşti bune de topirea năvălitorilor osmanlâi, amestecaţi cu zăpezile vremelnice ale acelei ierni şi căzuţi în puhoiul care curgea la râpă. În chilia arhimandritului, luminăţia sa a rostit vorbe ce urmau a fi însemnate pe cartea domnească, vestind domnilor şi crailor fapta de la Vaslui. La tălmăcirea acestei cărţi a fost apoi meşter cu mare osârdie părintele Geronimo dominicanul.

Cuprinsul cărţii domneşti a fost acesta: „Noi Ştefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturor cărora vă scriem; şi vă dorim tot binele. Domniile voastre cunoaşteţi că Împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi zilnic cugetă cum ar putea supune şi zdrobi pe creştini. Vă facem cunoscut că pe la Boboteaza trecută a intrat de la împărăţia Ismailiteanului în ţara noastră şi asupra domniei noastre mare oaste, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni, având căpitan de frunte pe Soliman-Paşa Beglerbegul; împreună cu dânsul având pe toţi curtenii Păgânului şi seminţiile din Rumelia şi pe Voievodul Ţării Româneşti cu oastea.

Auzind şi văzând noi asta, am luat în mână sabia şi, cu ajutorul Dumnezeului nostru atotputernic, am ieşit împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei; pentru care lucru dăm laudă lui Dumnezeu.

Aflând de asta, Împăratul păgân va pofti să-şi răscumpere înfrângerea şi va să vie el însuşi împotrivă-ne cu toată tăria, ca să supuie Ţara. Până acuma feritu-ne-a Dumnezeu de asemenea cădere. Ci dacă această poartă a creştinătăţii, ţara noastră, ar fi să fie, ferească Dumnezeu, pierdută, atunci creştinătatea întreagă ar fi în primejdie. De aceea vă îndemn pe domniile voastre să ne trimeteţi căpitani şi oaste într-ajutor cât mai este vreme, împotriva duşmanului nostru al tuturora. Acuma e ceas potrivit, având Ismailitieanul mulţi potrivnici, care stau în toate părţile asupra lui cu sabia. Iar noi făgăduim, pe credinţa noastră, sub jurământ al Domniei noastre, să luptăm până la moarte pentru legea creştinească. Faceţi şi domniile voastre aşa pretutindeni, după ce noi, cu ajutorul Domnului, i-am retezat mâna dreaptă; şi fiţi gata fără întârziere.”

După ce a rostit măria sa aceste vorbe, a rămas visând îndelungă vreme cu fruntea plecată în palme şi cu coatele pe genunchi şi a oftat, cugetând la toate câte se petrecuseră în acea zi ca într-un spulber de furtună.

— Părinte Amfilohie, a vorbit măria sa într-un târziu, după ce s-a trezit c-un suspin din gânduri; să dai vestire curţii şi Ţării că mâni e zi de post şi de rugăciune pentru morţii noştri.

A doua zi, în ceasul cel dintâi, a prins a ninge domol. Peste noapte se înseninase cerul şi amorţise pământul de îngheţ uşor; după asta veniseră, cu vântul răsăritean, alţi nouri cu fulgi. Abia acuma, ca după o silinţă grea a stihiilor, năştea începutul adevărat de iarnă.

Călare pe Vizir, şi împresurat de curteni, măria sa a făcut în pas ocolul bătăliei; apoi s-a oprit în locul unde morţii Moldovei fuseseră adunaţi. Se oprea ici-colo căutând cu privirile, până ce deodată a simţit la harmăsarul său, încăpestrit cu surguci şi fuior de barbă, o nelinişte. Vizir a ferit în laturi, forăind. Măria sa a descălecat şi a cunoscut la câţiva paşi pe comişii săi, şi mai încolo pe bătrânul Căliman starostele. Lepădând frâul, a trecut spre altarul ce se ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare şi a îngenunchiat. S-au supus în genunchi steagurile de răzăşi, curtenii şi toată suflarea câtă era de faţă, iar vlădica Tarasie a început a ceti între clericii săi, sub prapori, stâlpu morţilor.

Din îngenuncherea sa, Voievodul ridica în răstimpuri privirile, chemat de acea tăcere îngheţată a oştenilor săi. Stăteau cu faţa spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă şi luminăţia sa îşi simţea inima înegurată de jale. După ce s-au cetit stâlpii şi preoţii cu psalţii au cântat cu frumoase glasuri veşnica-pomenire a căzuţilor, Domnul nu şi-a putut stăpâni tulburarea şi a rupt din sufletul său aceste vorbe în auzul celor din juru-i:

— Când răsare soarele avem să ne aducem aminte de ei. Şi avem să-i jelim deasemeni când soarele asfinţeşte. Şi când ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemângâiaţi de pieirea lor.

După ce a tăcut măria sa, a sunat vântul mai cu tărie în mlaştini şi păduri şi au plutit din ceea parte de ape până la auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişaseră să-şi petreacă morţii.

În aceeaşi zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul Ştefan Meşter a purces din porunca Voievodului cătră Neamţu şi Suceava. La Cetatea Neamţului se aflau ocrotite Doamna şi Domniţa Radului-Vodă; iar la Cetatea Sucevii aştepta vestea izbândei împărătiţa Maria Comneanca. Cu slujitorii domneşti ce-i făceau alai şi cu slujitorul său Gore Doda, postelnicul a străbătut repede calea. A doua zi dimineaţă s-a abătut din drum, după făgăduinţa dată unor prietini, şi a intrat la curtea Jderilor devale la Timiş.

Cum s-a arătat domnia sa la poartă, jupâneasa Ilisafta l-a văzut din cămara sa. Trăgându-şi repede pe mânici scurteica de vulpe a ieşit cu grabă mare în pridvor, strigând cu glasu-i frumos cătră oaspete:

— Lume nouă, cu iarnă nouă! Bine ne-ai sosit, jupâne postelnice!

— Bine te-am găsit, dragă jupâneasă Ilisaftă… a răspuns boierul muntean.

— Apoi aşteptam oameni şi veşti de la bătălie, cinstite postelnice, a strigat cu hărnicie jupâneasa Ilisafta, pe când postelnicul descăleca. Pofteşte înlăuntru şi ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. Se aude că măria sa a avut mare izbândă asupra păgânilor. Mulţămesc lui Dumnezeu şi Maicii prea curate. Stăi colea în scaunul ista larg, jupâne postelnice Ştefane, şi-mi spune te rog. Spune-mi veşti bune de la toţi ai noştri. Nici o clipă să nu întârzii şi să-mi spui toate. Dar să-mi spui întâi dacă nu ţi-i foame. Eu numai am spus vorba, iar nana Chira s-a gândit mai înainte decât mine şi a aduce numaidecât toate câte îi fac trebuinţă unui călător, flămând; şi n-a uita nici pe slujitorii domniei tale. Vai, jupâne postelnice Ştefane, dacă ai şti ce năcaz am cu acel Hrana-Beg pe care nu ştiu de ce mi l-a trimes pe cap măria sa. Adevărat că-i robul lui Ionuţ, dar de ce să mi-l deie mie pe samă? Nu-i place nimica. Îi trimet carne de porc.

— Nu! Că el carne de porc nu mănâncă. Îi trimet carne de viţel, ori de pasere.

— Strâmbă din nas. Îi fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. Dar crezi domnia ta că de plăcinte s-atinge? Da' de unde! Şi-n loc de unt, lui să-i dai numai seu de oaie! Doamne Maica Domnului! Asemenea pacoste îmi trebuie mie? Şi nu pricepe boabă din ce spunem noi; nici noi nu ştim ce bolboroseşte el. Altfel, ce să zic? E om ca şi noi şi nu-i bărbat urât. Spune-mi numaidecât, jupâne postelnice, ce fac ai noştri. Şi dacă te-ntorci la tabără, să nu cumva să uiţi a-i hotărî din partea mea comisului Manole, că de-acuma toate s-au isprăvit, şi-i caut noră. Dacă nu-l aşezăm pe Ionuţ, nu mai are din partea mea stare de linişte şi pace…

Băgând de samă în acea clipă ochii postelnicului şi zâmbetul său pierit, jupâneasa Ilisafta s-a oprit.

— Dragă jupâneasă Ilisaftă, a rostit cu glas blând postelnicul, prietinul nostru comisul Manole şi-a găsit liniştea şi pacea.

Obrazul comisoaiei s-a albit de năvala sângelui la inimă; i-au crescut ochii: şi-a dus palmele la tâmple şi s-a întors cătră colţul întunecat al cămării.

— Hah! A suspinat domnia sa, ca şi cum ar fi cuprins-o pe neaşteptate un val rece.

S-a întors, cu privirile uscate şi cu buzele tremurând:

— Când?

— Alaltăieri dimineaţă, dragă jupâneasă Ilisaftă. Cu el s-a prăpădit şi comisul Simion.

— Hah! A suspinat a doua oară comisoaia.

De la inimă i s-a întors sângele în faţă.

— Nană Chiră! Nană Chiră! A prins dumneaei a striga. Nană Chiră. Vină repede aici, ca să afli că s-au prăpădit doi dintre iubiţii noştri. S-a prăpădit soţul nostru şi fiul nostru cel mai mare. Să-mi chemaţi numaidecât aici pe jupâneasa Maruşca noră-mea. Dar să nu-i suflaţi o vorbă până ce n-oi vedea-o eu; să-i spun cu această gură a mea şi cum ştiu eu. Şi în acesta ceas să pregătiţi sanie, slujitori şi merinde, ca să ne ducem amândouă la Vaslui, să facem pomenire şi praznic morţilor, după rânduială.

Astfel a rămas singur, numai cu dădacele, în cuibul de la Timiş, Manole cel nou Păr-Negru; iar bunică-sa şi maică-sa au pornit cu sania în aceeaşi zi la Vaslui, având în spate viscol din miazănoapte.

Mai târziu, după ce s-a întors la ale sale cu slujitorul său Gherasim, în chilia de la sfânta mănăstire Neamţu, părintele ieromonah Nicodim n-a uitat să scrie în ceaslov întâmplările: „Anul de la Hristos 1475, iar de la facerea lumii 6983, în ziua de marţi, patru zile după sfânta Bobotează, fost-a mare război cu turcii la Vaslui şi i-a biruit luminăţia sa Ştefan-Vodă pe păgâni.

Pierit-au în acest război părintele nostru după trup comisul Manole Păr-Negru şi fratele nostru după trup comisul Simion şi alţi mulţi, Dumnezeu să-i miluiască întru iertarea sa.

Iar mai înainte de aceasta, s-a fost întors mezinul nostru comisul Onu de la Sfântu Munte şi de la Brăila, cu barbă, de nu l-a mai cunoscut nimeni; ş-a zâmbit măria sa când l-a văzut şi l-a cunoscut.”

SFÂRŞIT