Capitolul XIV.

În care se arată ce spun solii; iar la urmă ne întâlnim cu Hrana-Beg.

La 22 a lunii noemvrie, părintele dominican Geronimo della Rovere dădea papii Sixt cea dintâi înştiinţare despre solia sa la curtea Voievodului Ştefan.

„Această curte, sfinte părinte şi stăpâne, scria dominicanul în cartea sa, se află improvizată într-un târg primitiv cu numele Vaslui. Oraşul de scaun al Domnului e în miazănoaptea ţării, la Suceava. Acolo îşi ţine Doamna şi averile, într-o cetate întărită ca şi cetăţile noastre, cu garnizoană bună. Însă prevăzând de mai multă vreme războiul cu Sultanul Mehmet, Voievodul şi-a întocmit tabără aici într-o regiune aleasă cu îngrijire, unde condiţiile naturale îi dau putinţă de bună apărare faţă de orice invazie. După asta am cunoscut că acest prinţ are, între alte însuşiri, o chibzuinţă strategică puţin obişnuită frunţilor încoronate. Un prietin al meu de aici, bărbat întru totul deosebit şi cultivat la şcolile veneţienilor, pe care îl voi numi signor postelnic, îmi spunea într-o sară, cu privire la coroanele Regilor, că ele sunt trebuitoare ca să puie strălucire materială acolo unde s-ar cuveni să fie strălucirea spiritului.

N-aş putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a arătat şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curţi orientale, căci aşa cere rânduiala când vin solii. Se afla învestmântat în strai bizantin de brocart şi aur şi spătarul său, jupân Mihail Vrânceanu, îi purta cununa, buzduganul şi spada, iar în jurul său toţi boierii se înşirau în haine grele şi lungi. Obiceiul acesta l-au primit moldovenii de la curţile principilor bulgari şi sârbi, odată cu limba slavă a cultului lor şi a cancelariei; şi unii şi alţii încearcă a imita Bizanţul; dar sub ceremonial am cunoscut un bărbat asupra căruia Domnul Dumnezeu a binevoit a-şi coborî harul.

Se aflau în faţa palatului puţine trupe, cu zale şi suliţi. Însă în toată împrejurimea observam tabără mare de corturi şi bărătci de lemn c-o rânduială strictă. Signor Onu, comandantul cortegiului nostru alcătuit din oameni ai ţării, a oprit printr-un semn al mânii coloana, şi atunci toată răzăşimea – cum se spune acestei călărimi – şi-a descoperit capetele şi, printr-un singur gest, oamenii au pus cuşmele între urechile cailor.

— Să trăieşti, măria ta, am adus solia, a zis singur Onu.

După cât am înţeles de la signor postelnic, aceste vorbe nu erau în protocol; totuşi Voievodul a zâmbit şi i-a plăcut ţinuta oamenilor săi. Atunci răzăşii s-au desfăcut în dreapta şi-n stânga, deschizând trecere; Domnul a făcut doi paşi împotriva noastră; noi am descălecat şi ne-am dus cu grabă spre el închinându-ne. Când ne-am ridicat fruntea, am băgat de samă că Voievodul ne cercetează cu luare-aminte. N-aş înţelege de ce privirea măriei sale s-a aţintit asupra mea îndelung. M-am simţit tulburat şi mişcat.

— Bine-aţi venit, domnilor, la curtea noastră şi în ţara părinţilor mei… a zis măria sa.

Signor postelnic mă prevenise că Domnul vorbeşte italiana. Totuşi surprinderea nu mi-a fost mai mică decât plăcerea, în acelaşi timp căutam un anumit sens cuvintelor: „în ţara părinţilor mei…”.

Cată să mărturisesc, sfinte părinte şi stăpâne, că de mai multe ori, în acest loc unde am ajuns, am avut îndemn lăuntric a mă socoti într-o regiune misterioasă şi între oameni pe care încă nu-i pot descifra. Religia acestor ţinuturi e grecească, totuşi datinile ce observ au în ele ceva cu totul particular. Limba ce se vorbeşte obişnuit în popor ori între nobili e alta decât arhaica slavonă a cancelariei, aşa cum la noi, în Apus, limba vulgului e una şi vechea noastră latină alta. Fără să vreau am băgat de samă unele ecouri asemănătoare între muzica limbii de aici şi dialectele italiene. Am auzit desluşit chiar vocabule sarde şi spaniole. Multe alte lucruri misterioase m-au tulburat în felul de a fi al oamenilor, în chipul cum privesc ei moartea şi viaţa. Mă aflam departe, la hotarul lumii barbarilor, şi totuşi nu mă simţeam străin. E fără îndoială o iluzie, datorită înclinării mele cătră poezie; totuşi trebuie s-o mărturisesc părintelui şi domnului meu.

După ce ne-am spus numele şi calităţile, Voievodul s-a închinat spre noi cu voie-bună şi ne-a spus:

— Domnilor, binevoiţi a îngădui să tacă puştile şi pivele ce trebuiau să sune în onoarea domniilor voastre. Mai potrivit e să păstrăm pulberea pentru alt scop. Vă rog să mă urmaţi în casa lui Hristos, ca să ne închinăm lui şi să-l rugăm să dea bună lumină sfatului nostru.

L-am urmat în tăcere, în paraclisul curţii domneşti. Acolo au slujit trei preoţi întru lauda lui Dumnezeu Hristos. După ce-am ieşit de-acolo, Domnul ne-a îndemnat să trecem în camerele pregătite pentru noi; slujitorii noştri ne-au adus sacii de piele cu lucrurile şi ne-am schimbat hainele de drum. Nu mult după asta aprozii ne-au poftit la cină. Nu m-au interesat mâncările, cât oamenii. Şi în afară de cei pe care-i ştiam, am cunoscut la masa domnească pe un cleric cu înfăţişare ascetică de care m-am legat numaidecât. Duhul său nu e neliniştit şi caustic ca al domnului postelnic, ci paşnic şi blând, însă cu destulă ascuţime. Are numele Amfilohie arhimandrit; pare sfătuitor de orice clipă şi secretar intim al Voievodului. În stânga îl aveam pe cuvioşia sa; în faţă pe Domn. În urechea mea stângă a pătruns destulă dulceaţă de vorbe în limba zeilor Olimpului; iar în faţă aveam figura energică şi luminată a Voievodului. Cătră sfârşitul cinei, când paharnicul său i-a înfăţişat cupa de vin cu toate formele consacrate, gustând din ea şi apoi înghenunchind şi prezentându-i-o, am ascultat şi din gura măriei sale câteva cuvinte pe care nu mă obişnuisem a le auzi la curţile altor prinţi. A închinat cupa în cinstea stăpânilor noştri. A adăogit:

— Cinstiţi oaspeţi, bănuiesc că prinţii care v-au trimes la mine ca să cunoaşteţi ce fac şi ce pregătesc au o îndoială în privinţa acestui război. Eu socotesc că puterea lui Sultan Mehmet e mare, însă n-o cred nebiruită. N-aş fi în stare singur s-o înfrâng şi nădăjduiesc în ajutorul Domnului Hristos. Potrivit ar fi, pe lângă ajutorul lui Dumnezeu, să am şi ajutorul fraţilor mei creştini. Să ne înarmăm pe dinlăuntru cu credinţă tare, dar pe dinafară să nu uităm a pune zale şi a ţinea în mână sabie ascuţită. Înainte de acest război am căutat să aşez de partea mea şi alte împrejurări; de aceea am înarmat cu oşteni buni cetăţile mării şi am împins pe ismailiteni din Ţara Românească peste Dunăre. Socotinţa mea este că Mehmet-Sultan e bine să rămâie dincolo de fluviu. Şi mai bine decât atât este să nu poată intra în cetăţile Moldovei: atunci căderii noastre ar urma căderea neopriţi de nimic a fraţilor noştri care stăpânesc pe leşi şi unguri. Ori stăpânii domniilor voastre, ori fraţii noştri craii ar putea spune, dacă încă n-au spus, şi mi se pare că au spus, că ajutorul ce cred eu folositor pentru creştinătatea întreagă ar fi în rândul întâi folositor intereselor mele şi de aceea îl cer. Iar eu am să răspund în puţine cuvinte. Cunoscând bine puterea lui Mehmet-Sultan, m-aş putea alcătui lesne cu înălţimea sa, ca să-mi fie mie bine şi să aibă această ţară tihnă. Dacă pun eu la pământ sabia, măria sa Mehmet se îmblânzeşte îndată. Dar eu nu pun la pământ sabia, eu sunt oştean al credinţii mele, şi războiul ce pregătesc e un război pentru suflet, după cuvântul sfânt că omul nu se hrăneşte numai cu pâne.

Taina acestor mărturisiri s-o cunoască Dumnezeu; eu am primit lovitura lor până în fundul sufletului; am cuprins mâna părintelui arhimandrit Amfilohie şi am strâns-o. M-am cufundat după aceea în sine-mi, am închis o clipă ochii şi m-am rugat pentru izbânda Voievodului.

Se aflau la cina domnească cei mai mulţi dintre nobilii măriei sale, unii ocârmuitori de ţinuturi, alţii împlinind anume slujbe la curte, după rânduiala împărăţiei ruinate a Răsăritului. Mai erau, în afară de aceştia, şi alţii, stăpânitori bogaţi de pământuri, care aduceau Domniei contingentele lor de oaste. Îi observam şi, în acelaşi timp, ceream lămuriri părintelui arhimandrit. Înfăţişarea lor bărboasă şi violentă îmi îngăduise de la cea dintâi privire să-i aşez în categoria anumită a oamenilor necultivaţi care dau fiinţii lor cu îmbielşugare din seul şi laptele pământului. În ce priveşte preocupările spirituale, fără îndoială că între ei şi supuşii lor nu e mare deosebire. Cu toată cultura de care se bucură patria noastră, avem şi noi destui de-aceştia. Înainte de a veni Ştefan-Vodă la cârma Moldovei, toţi aceşti boieri nu se îndeletniceau decât cu intrigile politice şi împărecherile în jurul pretendenţilor la tron. Ţara n-are un statut anumit al succesiunii voievozilor. Nu se cere Domnului decât să fie din stirpea stăpânitorilor vechi şi legitimi; nobilii au datoria să aleagă pe cel mai vrednic. Cum s-a îndeplinit această sfântă dorinţă a întemeietorilor, care au ţinut să aşeze ca lege suverană a domniei virtutea, îşi va putea da sama sfântul meu părinte şi stăpân când îi voi spune că Voievodul Ştefan a apucat dreptul său de moştenire după ce, un sfert de veac, ţara a fost frământată de lupte lăuntrice, trădări, omoruri între fraţi şi neamuri. Însuşi părintele său Bogdan-Vodă fusese tăiat de un frate în aceste amestecuri. Dumnezeu a trimes ţării la timp pe bărbatul dorit de morţi şi aşteptat de vii. Braţul măriei sale a lovit, a stăpânit şi a călăuzit. Mă întrebam în acea oră, când îi priveam pe toţi, bătrâni şi tineri, prin ce meşteşug iscusit izbândise Voievodul Ştefan să facă a fermenta în asemenea amfore primitive vinul nou al unui ideal? Simţeam în cei mai mulţi o comunicare caldă cu prinţul lor şi o iluminare sufletească, şi socoteam asta încă una din tainele pe care le întâlnesc la fiecare pas în acest colţ de pământ.

Părintele Amfilohie arhimandritul, cercetător mai rece al oamenilor de care mă interesam, îmi dădea a înţelege că s-ar putea tălmăci asemenea prefacere nu numai printr-o înrâurire mistică, ci mai ales prin puterea Voievodului de a-şi impune autoritatea. Cum judeţul său e totdeauna drept şi neînduplecat, măria sa ar socoti că păcătuieşte faţă de Dumnezeu dacă nu l-ar sprijini cu sabia. De la început Domnul Moldovei a adus în jurul său oşteni buni pe care a ştiut să-i aleagă şi să şi-i facă devotaţi. Cu o curte care numără zece ori douăsprezece mii de săbii, dacă ai însuşirile necesare stăpânitorilor, poţi pune rânduială acolo unde a fost anarhie.

— Însă nu e numai asta, a adaos zâmbind părintele arhimandrit; cred şi eu, cum cred toţi moldovenii, că Domnul Dumnezeu a ales şi a trimes la vreme Domn acestui pământ, în acest veac de restrişte.

Rog pe sfântul meu părinte şi stăpân să binevoiască a nu zâmbi de toate aceste reflecţii ale mele, făcute într-o atmosferă de furtună apropiată. Să binevoiască părintele şi stăpânul meu să aştepte cele nouăzeci şi nouă de zile de care vorbesc astrologii naivi de aici, şi, dacă Ismailiteanul va fi înfrânt, stăpânul şi părintele meu să-mi dea dreptate.

Mărturisesc că şi eu cred în izbândă ca şi toţi cei din jurul meu. E destul şi asta pentru a înţelege în parte puterea acestui om de la marginea lumii.”

Cam în aceeaşi vreme îndrepta o carte de taină unul din solii veneţieni, signor Giuseppe Vanini, vărului şi ocrotitorului său gran signor Andrea Vanini, membru în consiliul de zece al Republicii.

„Prea strălucite domn şi iubite vere, scria signor Giuseppe, niciodată nu mi-aş fi închipuit că de la somptuosul nostru San-Marc, şi de la Palazzo Dogale şi de la Garfa şi Osteria Nera, şi de la palatele noastre de marmoră în afară şi aur înăuntru, voi ajunge într-un loc de pedeapsă ca acesta întru care mă aflu. De aici de la Vaslui, până la Pontul Euxin nu-i departe. Acolo a suferit Ovidiu; aicea sufăr eu. N-am găsit nimic din obiceiurile noastre, din mâncărurile noastre, din petrecerile noastre. Doamnele frumoase cu care suntem prietini au rămas la Veneţia; aicea aşteptăm să ne covârşească în curând armiile nenumărate ale necredincioşilor. Cine poate fi atât de lipsit de logică încât să-şi închipuie că Voievodul Ştefan, cu mijloacele lui destul de sărace, ar putea săvârşi mai mult decât Veneţia şi decât regi mari împotriva Păgânului?

Trebuie să recunosc Voievodului multe însuşiri; e un prinţ adevărat şi m-am bucurat de bunăvoinţa măriei sale; mi-a pus întrebări în limba noastră şi a părut atins de complimentele ce i-am făcut; are oaste în leafă dintre cele mai bine întocmite; are în sprijinul său şi pe autohtoni, ceea ce mi s-a părut interesant; are încredere în sprijinul divin şi-i dau dreptate să creadă că-l va avea, deşi e schismatic: nu văd însă cum toate acestea la un loc, adăogind şi îndemnurile noastre cele mai energice, ar putea opri valul care înaintează. Se spune că Soliman-Beg a şi atacat hotarul Moldovei.

Mărturisesc că în minuni nu cred. Aşa că nu aştept decât întoarcerea mea la Veneţia, unde am lăsat toate cele iubite şi plăcute… Vei deschide ochii cu uimire când îţi voi face cunoscut că aici e iarnă de patru săptămâni. Unele zile sunt frumoase, de şi reci, soarele străluceşte în cer senin peste câmpii şi colibe, alte zile umplute de ceaţă îmi închid şi modesta privelişte a sus-ziselor câmpii şi colibe. Muzici şi baluri n-avem; cărţi şi şah nu joacă nimeni; nu-mi rămâne decât o singură îndeletnicire: mărturisesc că e plăcută şi am la ea buni tovarăşi. Ca să beau vinul foarte bun al ţării, am nevoie numai de cupă; tovarăşii pe care întâmplarea mi-i pune la îndămână mă înţeleg fără cuvinte. Gestul braţului drept e singura noastră elocvenţă. Am auzit că şi măria sa Voievodul iubeşte asemenea îndeletnicire, însă până acuma n-am avut onoarea să-i fiu adversar. Ai fi spunând unii şi alţii că măria sa, de când se află cu oştile în această tabără, duce viaţă aspră, ajunează des şi înlătură întrucâtva de la mesele sale îmbielşugarea acestui rod dumnezeiesc. Măria sa gustă numai o dată din cupă; după aceea se întoarce la grijile, poruncile, cercetările sale, c-o stăruinţă pe care o admir, însă o socot o zădărnicie a zădărniciilor. Bineînţeles nu spun asta în gura mare, dar o cred desăvârşit înlăuntrul meu.

Iată care-i părerea curentă a unora dintre boierii moldoveni. Mi-a împărtăşit-o singurul bărbat cultivat din ţară – afară de Voievod, în faţa căruia sunt obligat să mă închin după protocol şi să accept că are toate însuşirile prinţilor. Acest singur bărbat cultivat din ţară se numeşte. Postelnicul Ştefan Meşter. Nu-ţi voi face portretul său fizic; să ştii că nu e un Adonis; dar spiritul lui îmi place.

— Turcii, argumentează domnia sa pentru alţii, sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Fiind de la Dumnezeu pedeapsă, nu se cuvine să ne împotrivim, ci cată să ne supunem lor.

E o logică neînduplecată pe care, dealtminteri, o cunoaşte şi Mehmet-Sultan. Sprijinind-o c-un pahar de vin vechi, domnia sa postelnicul Ştefan îi îndoieşte valoarea.

De la domnia sa am cunoscut şi nişte versuri celebre în Orient, ale unui poet mahomedan cu numele Hafiz. Mi le-a rostit chiar în limba originală. I-am făcut observarea că nu înţeleg nimic şi domnia sa mi le-a tălmăcit. Iată-le:

Beţia e maica stricăciunilor, Dar această maică a stricăciunilor Are sărutare mai dulce decât o fecioară.

După ce am descoperit că orientalii au poeţi aşa de înţelepţi, m-am putut încredinţa cu ochii mei că moldovenii au prea frumoase muieri. Într-o călătorie pe care am făcut-o la Suceava, ca să vedem cetatea de scaun, am cunoscut pe o doamnă care are numele neobişnuit de Candachia şi o frumuseţă cu mult mai puţin obişnuită decât numele. E vrednică de penelul pictorilor noştri, nu ca să înfăţişeze madone, ci o Salomee prezentând lui Herod capul sfântului Ioan Botezătorul. Pentru o sărutare a ei mi-aş da şi eu căpăţâna, de şi mă numesc Giuseppe.

Se spune că tânărul moştenitor al tronului Moldovei, Alexandru-Voievod, care se afla în clipa aceea la Cetatea Sucevii, venit pentru noi solii din porunca părintelui său, ar fi fost cuprins de o patimă subită pentru această frumoasă doamnă Candachia. Urmarea a fost, ca la orice curte de prinţ, că soţul, domnia sa boierul Cristea Păr-Negru, a fost poftit la Alexandru-Vodă, ca să se bucure de cuvintele amicale şi preţuirea neaşteptată a tânărului său prinţ. Alexandru-Vodă i-a şi spus că-l va cere părintelui său pentru curtea sa particulară, pe care o ţine la Bacău, cătră hotarul Ţării Ungureşti. Signor Cristea Păr-Negru, tânăr nobil plin de vanitate, nu mai cunoaşte margini mândriei sale pentru asemenea alegere. Doamna Candachia mi s-a părut cu mult mai puţin încântată. Cu spaimă am aflat că practică virtutea şi iubeşte cu adevărat pe soţul său. Iată unde a trebuit să vin ca să descopăr îndeplinite poruncile ce se dau femeii în textele sfintei noastre religii creştine.

Îţi voi mai spune în puţine cuvinte că ne-am înfăţişat Doamnei Voievodului Ştefan, principesă din neamul împărătesc al Comnenilor. Mi s-a părut palidă şi înfricoşată de evenimente. Gurile rele spun, şi agenţii noştri n-au întârziat să-mi comunice, că mâhnirea împărătesei Maria s-ar fi datorând mai cu samă unei tinere domniţe, fiică a lui Radu Basarab, Voievodul căzut al Ţării Româneşti. Această tânără roabă n-are ochi decât pentru Domnul şi stăpânul care a cucerit-o: ceea ce ar arăta că prinţii şi prinţesele de aici sunt oameni, ca pretutindeni pe lumea aceasta.

Mai folositoare mi-a fost la Suceava cunoştinţa unui oarecare stolnic Gavriluţă, boier şi el al lui Basarab ca şi amicul meu postelnicul şi oploşit aici cu jupâneasa lui. Altă frumuseţă, ceva mai îmbielşugată decât a jupânesei Candachia. Nu înţeleg cum pot ajunge până aici bărbaţi cu soţiile lor, pe când eu mă aflu singur şi văduvit de toate. Îmi vine a crede că cei care ajung aici cu soţiile lor tind a deveni binefăcători ai celor singuri, cum sunt eu.

Doamna aceasta, cu numele Dafina, e foarte sprâncenată şi m-a privit îndelung cu ochii ei negri. Am aflat că n-ar fi admiratoarea soţului său, ceea ce m-a bucurat; şi al doilea zâmbet al său l-am primit până în fundul fiinţii mele. Cea din urmă anecdotă a iubirilor acestei doamne mi-a fost comunicată tot de domnia sa postelnicul.

Se zice că soţul a intrat în camera soţiei tocmai când prietinul păşea peste fereastră. Cine-i acel prietin, Gavriluţă stolnicul n-a putut şti. S-a întors cu gesturi semnificative cătră frumoasa jupâneasa Dafina, cerând lămurire. Dar frumoasa jupâneasă căzuse pe spate şi se făcea moartă pe pardoseala camerei. Iubind-o profund, după duhul său simplu, stolnicul Gavriluţă a socotit-o pierdută pentru totdeauna şi a început a plânge şi a se tângui. După un pătrar de oră jupâneasa Dafina n-a mai putut suferi lacrimile lui care-i pătau obrazul sulemenit şi a deschis un ochi. El se opreşte din plâns şi întreabă grăbit, ca să n-o vadă murind iar:

— Ce s-a întâmplat? Spune, sufletul meu, ce este?

— Era să mor de spaima ta… suspină ea.

— Şi acuma te simţeşti mai bine?

— Nu ştiu, dragul meu soţ; tot mă simţesc înfricoşată; m-aş face bine şi aş învia deplin dacă mi-ai jura ceva…

— Jur! Jur! Se leagă numaidecât Gavriluţă.

— Atunci jură, iubitul meu soţ, că n-ai văzut nimic.

— Amin! Se grăbeşte să încheie Gavriluţă drama. Şi jupâneasa Dafina a înviat cu desăvârşire.

Am binecuvântat această înviere. O socotesc preludiu la mângâierea unui biet nobil veneţian în exil.”

Aceluiaşi mare domn şi membru în consiliul secret de zece, i-a adresat carte şi al doilea sol veneţian, signor Guido Solari.

„Nobilului meu protector, strălucitul domn Andrea Vanini, cele mai respectuoase şi recunoscătoare salutări trimete Guido Solari, sol în Moldova. Şi să ştii, nobilul meu domn şi protector, că am ajuns cu bine la această curte depărtată şi aşteptăm aici războiul cu necredinciosul Ismailitean.

Despre lucrurile cele mai de căpetenie fără îndoială a scris înălţimii tale soţul meu de solie prea onoratul domn Giuseppe, ca unul ce se află mai vârstnic decât mine, mai cu experienţă şi mai cunoscător al lumii. Aşa că eu n-aş cuteza să atac ca domnia sa problemele de strategie şi diplomaţie. Am socotit însă că ar putea interesa pe înălţimea voastră unele împrejurări şi fapte de la această curte care mie mi s-au înfăţişat într-o lumină deosebită. Între cele văzute, pe mine m-au interesat mai ales trupele de nobilime mică rurală a ţării, cărora aici li se spune răzăşi. Întâia oară i-am văzut pe răzăşi la Roman; şi un prietin al meu de aici, bărbat în vârstă şi instruit la noi la Veneţia, ne-a informat că acele contingente remarcabile prin înfăţişarea şi ţinuta lor servesc pe Voievod fără simbrie. Sunt oamenii măriei sale, spunea acest prietin de care vorbesc, domnul postelnic Ştefan Meşter, văr al lui Basarab-Vodă, fost principe al Ţării Româneşti. Cum destinaţia mea, din mila marilor domni care mă ocrotesc, este să servesc Veneţia cu sabia, fie la hotarele noastre continentale, fie în ostroavele pe care le avem în stăpânire, am fost cu luare-aminte faţă de trupele Voievodului Moldovei. Am văzut zece până la douăsprezece mii de curteni în leafă, trupe de mâna întâia, cu armură uşoară, cu care măria sa Ştefan a făcut acum trei ani războiul cu Basarab-Vodă. De fapt războiul a fost cu ismailitenii, sub mâna cărora domnea Basarab-Vodă. Însuşi Basarab avea oaste puţină; iar războiul a fost purtat mai cu samă de necredincioşi, cu oşti din cetăţile Dunării. În acel război lefegiii lui Ştefan-Vodă şi boierii Moldovei cu oamenii lor au dovedit vitejie şi disciplină. De atuncea măria sa, Voievodul a întărit şi mai mult disciplina şi meşteşugul trupelor sale, ţinându-le mai ales în tabăra de aici. Pe o înălţime ce se chiamă Cetăţuia, măria sa are şi artilerie destul de bună, care aicea se chiama „puşti”'. Unele puşti uşoare pot fi trase cu uşurinţă de două părechi de boi; însă altele care se chiamă „pive”, turnate în bronz, sunt foarte grele şi stau pe căruţe mari cu roate joase, şi trebuiesc douăzeci şi treizeci de părechi de boi ca să le mişte. Se zice că turcii aduc pive de acestea şi mai mari decât ale Voievodului. Nu ştiu cum le vor purta pe drumurile ţării, căci aceste drumuri pur şi simplu nu există; aşa încât aud că, pe lângă şaizeci de boi de fiecare pivă, mai au şi câte cincizeci ori şaizeci robi creştini, care le împing şi le saltă în locuri grele.

Pe lângă puşti şi curteni, Voievodul mai are şi contingente auxiliare: unele care se chiamă „gloate” – adică mişeii de rând care vin cu arme primitive şi care se dovedesc înfricoşători când duşmanul e biruit; altele care servesc în schimbul unor foloase, privilegii şi moşii, şi care nu primesc de la Voievod nici soldă, nici hrană. Aceştia sunt răzăşii, care m-au interesat pe mine.

Cu sprijinul prietinului nostru, domnul postelnic Ştefan Meşter, am intrat în legătură cu unul din cei care îi conduc. E un boier tânăr cu numele Onu Păr-Negru, prea devotat stăpânului său. Se află aici şi alţi tineri devotaţi măriei sale; însă domnul Onu Păr-Negru e un june care adaogă devotamentului o valoare personală puţin obişnuită.

Mi s-a dat învoirea să comunic cu domnia sa şi să-l întovărăşesc în unele expediţii. Signor Ştefan Meşter vine şi domnia sa cu mine, ca să-mi fie interpret: şi astfel am ajuns să înţeleg până la un punct sufletul acestor oşteni care, lucru curios pentru noi, servesc fără simbrie. Pare că se găsesc şi în alte ţări asemenea participări ale autohtonilor; totdeauna însă asemenea participări se află legate mai mult de interese venale. Particularitatea oamenilor acestora de aici e că ei socotesc războiul cu Păgânul ca o afacere personală, şi nu văd atât dobândă după biruinţă pe cât datoria sacră, pe care o vor depune în cumpăna Domnului luminii, la judecata ultimă.

Signor Giuseppe mi-a făcut o mustrare amicală pentru amestecul meu între răzăşi. Cum ismailitenii au început a înţepa cu trupele lor de pradă hotarul Moldovei, răzăşii se pregătesc să intre şi ei în acţiune, cu porunca şi învoirea Voievodului. Ţin să fiu şi eu de faţă la ce se petrece; signor Giuseppe înţelege să fac asta pe răspunderea mea proprie. Cu toată nemulţămirea, ce-i pot produce, mă duc pe răspunderea mea, ca să nu se spuie cândva că Veneţia n-a dat sprijin cu sabia în acest război cu necredincioşii.”

La începutul lunii dechemvrie, domnia sa comisul Manole Păr-Negru se afla ieşit la oaste cu feciorii săi. Numai jupân Dămian lipsea, fiind neguţător în ţară străină. Părintele ieromonah Nicodim îşi lăsase iar singurătatea de la Neamţu şi ţinuse să stea alături de tatăl şi fraţii săi după trup. Îndrăznise a încinge şi sabie, fără a lepăda crucea de chiparos în care se afla dăltuit chipul lui Hristos şi pe care o purta la piept, pe straiul monahicesc de dedesubt. Iar pe deasupra purta dulamă de oştean după cuviinţă.

Uneori steagurile de răzăşi se aflau bulucite toate în preajma Domniei, şi atuncea stăteau la porunca lui jupân Manole, comisul cel mare, pentru rânduiala învăţăturilor de război. Câteodată unele steaguri se desfăceau într-o parte spre Ţara-de-Jos, altele prin cotiturile munţilor în hotarul ţinutului Putnei; dar aveau unele de altele ştire şi se răspundeau cu bătrânul Manole Păr-Negru.

În ajunul Sfintei Naşteri, Soliman-Beg hadâmbul, aflându-se la Cetatea Brăilei, a slobozit poruncă navrapilor să spargă hotarul înspre Crăciuna. Când i-a venit ştire că hotărârea s-a împlinit, a purces şi el cu grosul oştilor ca să intre în valea Siretului şi de-acolo, ţinând laturile cât spre munte, cât spre şes, să împingă înspre miazănoapte orice i-ar sta în cale, până ce va găsi grosul oştilor lui Ştefan-Vodă.

Înainte de a călca Focşanii, hadâmbul şi-a oprit tabăra în popas de o zi. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomet proroc şi crainicii au adăogit porunca marelui Sultan.

— Poruncit este lui Soliman-Beg, de cătră Domnul şi Împăratul lumii Mehmet, să vă ducă asupra beiului de la Ac-Iflac, să-i găsiţi oştile, să-i sfărmaţi oştile şi Soliman-Beg să apuce de barbă pe beiul de la Ac-Iflac şi să-l târâie la picioarele Împăratului lumii Mehmet-Sultan.

Jder, cu patru steaguri de câte cinci sute de răzăşi, se afla în laturea Cetăţii Crăciuna sub munte. Şi aştepta acolo veşti de la comisul cel bătrân, care se ţinea dincolo de Trotuş cu celelalte douăsprezece steaguri, grosul răzăşimii ce avea sub mâna sa. Era sară de iarnă cu moloşag şi pâclă. Sub brădet, roatele de răzăşi aprinseseră focuri.

Lui Jder şi soţilor săi, obraze subţiri, Gheorghe Tătaru le aşternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subţiri erau talianul Guido şi domnia sa postelnicul Ştefan Meşter.

Veneţianul îşi lepădase straiele lui scumpe cu înflorituri de matasă şi pusese pe el şiac şi dulamă de oştean, în cap căciulă. În această parte de lume, îl încredinţase postelnicul Ştefan, iarna şi nu gustul oamenilor hotărăşte straiul. Deci signor Guido se simţea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi şi socotea căldura aceea care-i intra în toate mădulările drept cel mai mare bun al vieţii. Însă răzăşii cât şi comisul lor cel tânăr Onu aveau altă socotinţă şi ţineau să întrebuinţeze focul şi pentru alte nevoi ale trupului. Înaintea lui signor Guido Solari apăruse un hartan de berbece străpuns de o ţiglă de lemn şi acel hartan fusese aşa potrivit în preajma jarului, încât nu mai putea ieşi din câmpul de cercetare al oaspetelui veneţian. Gheorghe Tătaru dintr-o parte, un răzăş din altă parte începură a-l stropi cu salamură şi atunci o mireasmă plăcută de friptură dădu înştiinţare veneţianului că sunt pe lumea asta şi alte plăceri decât un pat de cetină în preajma focului. Îndată ce hartanul a început a se rumeni, Gheorghe Botezatu găsi în desagii lui o ploscă cu vinars de afine.

— Asemenea lucruri uşurează suferinţele războiului, a zâmbit jupân Ştefan Meşter

— Până acum n-am a mă plânge de nimic, a dat răspuns signor Guido.

— Nădăjduiesc că nu vei avea a te plânge nici de acuma înainte, domnul meu, a urmat a grăi postelnicul, de şi de ieri oştile ismailitenilor au pătruns dincoace de hotar.

— Ştiu asta; mi-au lămurit răzăşii cu semne, şi mi-a confirmat şi signor Onu cu alte semne însoţite de vorbe.

— Însă comisul Onu nu ţi-a putut tălmăci discursul crainicilor.

— Despre ce-i vorba? Se amestecă Jder.

— Despre ce-au spus crainicii urdiei.

— Atuncea lămureşte-i talianului aşa, că măria sa Ştefan-Vodă are bărbieri iscusiţi şi nu poartă barbă.

— Ce zice comisul, signor postelnic? Şi de ce râzi domnia ta?

Postelnicul Ştefan Meşter a dat lămuririle trebuitoare şi italianul s-a simţit îndemnat să se veselească zgomotos. Jder şi-a adunat luarea-aminte asupra fripturii şi a scos la lumină un cuţit potrivit pentru împrejurare. Domnul Guido Solari îi admirase stiletul, însă, pentru a scoate felii dintr-un hartan de berbece, e mai bun un cuţit lat şi bine ascuţit pe piatră, făurit dintr-o bucată de fier vechi de un meşter oacheş al răzăşilor, care-şi poartă cu el în desagi mangalul, ciocanele şi foiul.

— După ce mi-am îndestulat trupul, a grăit într-un târziu veneţianul, urmează să-mi hrănesc şi curiozitatea. Sunt doritor să aflu, signor postelnic, în ce chip îşi fac aprovizionările răzăşii domniilor voastre. Desagii pe care-i poartă nu sunt nici prea mari, nici prea pântecoşi; totuşi la popasuri îi văd că scot din ei tot ce le trebuie. Nici nu i-am observat că ar fi făcând război împotriva localnicilor ca să-şi adune hrana, cum e în obiceiul oştilor de la noi. Atunci cum fac?

— Fac bine, signor Guido; nu se duc răzăşii după merinde, ci vin merindele după răzăşi. N-aş putea afirma că ţara asta e bogată, însă are cu îndestulare de toate. Dar iată că, mâni, toţi cei care se află în calea oştilor păgâne nu vor mai avea nimic. Îşi încarcă în cară atât cât pot; îşi părăsesc satele şi se trag sub munte, ori subt adăpostul pădurilor. Umblând şi noi în această regiune de invazie, pământenii ne pun la îndămână o parte cel puţin din ce nu pot lua cu ei: vite, brânză şi pită. Apa bună o găsim la fântâni pe care le cunoaştem numai noi; celelalte, rămase în fiinţă, au fost otrăvite cu măselariţă şi cucută. În poieni depărtate, aflăm vite care pasc slobod. La vaduri de mori, ştim unde să aflăm mălaiul. Dacă se suie câţiva oameni în munte, dau peste păstori, care ne dăruiesc burdufuri de brânză. Toată ţara ia astfel parte la război în toate formele. Vrei să mă întrebi cum se plătesc toate? Mulţămim pentru apă cinstiţilor întemeietori ai fântânilor, închinând un strop pentru sufletele morţilor, cărora aceste fântâni au fost consacrate. Deasemenea aceloraşi suflete ale morţilor sunt jertfite toate celelalte provizii ce găsim, ori daruri ce ne vin. După cum ai băgat de samă şi domnia ta, ne ies întru întâmpinare oameni, mai ales femei, care aduc blide cu mâncare oştenilor măriei sale.

— Am văzut asta. Dar credeam că se plătesc.

— Asemenea lucruri nu se plătesc, signor Guido, şi au în ochii celor ce le dăruiesc un preţ cu mult mai înalt. Aceşti oameni nu sunt departe de noi, dar stau foarte departe de duşmani, căci drumurile cotite şi tainiţile codrilor numai lor şi nouă ne sunt cunoscute. După ce se vor potoli sfaturile de la focuri şi se va face linişte împrejurul nostru, la anumit ceas al nopţii, dacă asculţi cu luare-aminte, ai s-auzi în depărtare cucoşi cântând. Acolo de unde vin aceste semnale, se află poposiţi bejănari cu puţinul ce au încărcat de la vetrele părăsite. Sunt mulţumiţi că şi-au scăpat sufletele şi aşteaptă să treacă vijelia cum aşteaptă să treacă iarna şi să revie o primăvară nouă. De-asemeni, nu vor trece două ceasuri de la înserat şi ai să vezi singur cum vin la comisul Onu pământeni care, din bună-voia lor, au băgat de seamă popasul oştilor lui Soliman şi locurile unde se ţin stolurile de pradă ale navrapilor. Înştiinţează pe slujitorii măriei sale, ca să le înlesnească războiul.

Veneţianul asculta cu luare-aminte asemenea lămuriri şi privea în juru-i aşteptând întâmplări cu totul deosebite, în măsura acestor oameni necunoscuţi încă lumii civilizate. Răzăşii se aşezau la hodină pe cetini. La fiecare foc rămânea strajă, ca să ţie flăcările necontenit vii. Pădurea şi-a câştigat încet-încet tăcerea şi, când mişcările s-au împuţinat cu totul, s-a auzit fiorul vântului în vârfurile brădetului. Din altă poiană, de la conoveţele cailor, tresăreau din când în când vuietele înăbuşite pe care le făceau animalele scuturându-se. Şi acolo răzăşii ţineau din loc în loc vetre de foc.

La al treilea ceas al nopţii s-a auzit undeva, spre străjile de la margine, lătrături. Nu mult după asta răzăşii de veghe au adus doi oameni străini cu cojocele, glugi şi toiege. Purtau plete sub căciuli mari. Un dulău alb ciobănesc venea după ei.

— Spun că vor să vorbească cu comisul nostru, a grăit unul dintre răzăşi cătră Botezatu.

Jder s-a ridicat numaidecât din culcuş ş-a venit lângă flăcări. A cercetat fără cuvinte pe cei doi ciobani. Când s-a aşezat el, s-au lăsat şi ei pe vine, cu cânele alb între dânşii.

— De unde sunteţi?

— De la Caşin, cinstite comise, a răspuns cel mai bătrân. Oile noastre au trecut înainte acu o săptămână cu mari greutăţi, fiind o vreme ca asta. Dar ce să facem? Ne plecăm la voia lui Dumnezeu. Socoate baciul nostru cel bătrân Andonie, care a împlinit optzeci de ani la Sfinţii-Arhangheli, cum că n-a mai fost asemenea iarnă grăbită de când ţine el minte. Şi în loc să se-ntărească, e tot mai moale şi mai-mai să dea în ploaie. Apoi, zice el, că asta ar fi de la Dumnezeu, pentru păgâni, ca să umble greu şi să se înglodeze.

— Fiţi cu băgare de samă, feciori, ne porunceşte el, rămâneţi câţiva în urmă şi priveghiaţi cum umblă navrapii; daţi-ne de ştire nouă ca să ştim ce poteci să apucăm în munte, unde numai capra neagră umblă; c-apoi şi de asta îi vreme de moină, ca să putem noi hălădui la loc tare; nu uitaţi cumva să înştiinţaţi şi pe oştenii măriei sale, ca să ştie oştenii măriei sale ce au de făcut. Am stat noi, comise, în locuri pe care le cunoaştem, unde am vărat cu oile noastre; bune locuri şi rău ne pare că le lăsăm. Şi ieri am văzut pe navrapi venind. Umblau unii ca copoii amirosind vântul; iar bulucurile şi-au încurat dintrodată caii în zvoană şi-au pălit în sat la Motoceni. S-au supărat că n-au găsit ţipenie de om ş-au dat foc Motocenilor. Pe urmă au descălicat într-o branişte ş-au făcut prânzarea. Noi ne uitam de pe un runc şi vedeam toate. Au încălicat iar şi au ţinut numai o fugă până la Voineasa. Au găsit ş-acolo gol. N-au mai dat foc ş-am înţeles că au de gând să facă la Voineasa popas. Am stat noi pe-o jidovină la marginea pădurii, să vedem dacă se duc ori într-adevăr rămân pe loc. Şi-au adăpat caii în Trotuş, şi au stat pe loc. Au băut şi navrapii tot din Trotuş, căci din fântâni au înţeles că nu-i sănătos să beie. Apoi şi-au aşezat străji şi s-au liniştit. Noi, la asfinţitul soarelui, am purces într-acoace. Am dat pe la moara lui Costiţă şi pe la mitocul lui Belciug. Acolo am aflat încotro puteţi fi domniile voastre. La Mohorâţii de sub pădure, oamenii ne-au spus anume că aţi fi fiind aicea la Cornu-Pietrii, sub Dealul Cucului. Să fii sănătos, cinstite comise, domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă. Am aflat cum că i-ai mai pălit o dată pe navrapi la Domneşti.

— Într-adevăr, răspunse comisul, dar nu le-am putut pricinui multă stricăciune.

— Apoi a da Dumnezeu şi i-i păli acuma mai bine.

Comisul Onu a tăcut; oamenii au oftat şi au rămas privind flăcările albastre ale jarului.

Ciobanul cel bătrân s-a ridicat, şi după el şi cel tânăr. Cânele însă a rămas tupilat pe pântece, cu botul pe labe.

— Apoi noi ne-om duce, a grăit cel mai vârstnic. Jder l-a oprit numai cu privirea ochilor.

— Cum îl chiamă pe dulău? A întrebat el.

— Bolţu, cinstite comise.

— Bun; faceţi şi dumneavoastră ca Bolţu, care înţelege că mai are de aşteptat. Dar dumnitale cum îţi zice?

— Mie îmi zice Pintilie, cinstite comise.

— Şi istuilalt mai tânăr?

— Acestuia tot Pintilie îi spune: mi-i nepot.

— Sunteţi cumva flămânzi?

— Nu; am mâncat pe drum, venind într-acoace.

— A călări ştiţi?

— Ştim, cinstite comise.

— Drumul îl cunoaşteţi bine, noaptea?

— Pot umbla până la Voineasa cu ochii închişi, cinstite comise.

— Altă treabă n-aveţi? De hodinit nu poftiţi a vă hodini?

— Cinstite comise, nu ne socoti vicleni, răspunse Pintilie cel vârstnic, ridicându-se iar. Creştini suntem ş-un suflet avem, şi de el dăm samă când vine vremea. Nu ne trebuie mâncare, nu ne trebuie hodină. Dacă încălicăm, suntem la Voineasa înainte de miezul nopţii.

— Stăi liniştit lângă Bolţu, cumetre Pintilie, porunci Jder, cu glas potolit.

Întoarse fruntea spre Gheorghe Tătaru:

— Botezatule, du-te şi-mi adă aici pe căpitanii de steaguri.

Gheorghe Botezatu se depărtă.

— Cumetre Pintilie, o treabă ca asta se face cu socoteală, vorbi el iar, c-un glas mai moale decât cel de până atunci. Eu nu cunosc bine satul acela Voineasa despre care îmi vorbeşti domnia ta. Spune-mi cum e aşezarea, unde-i biserica, unde-i râpa pârăului.

— Toate le ştii, cinstite comise, căci ai trecut alaltăieri pe-acolo.

Jder începu a râde. Dar îndărătul râsului care îi sfeclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierşunare.

Când s-au înfăţişat la ascultare căpitanii de steaguri, signor Guido s-a sprijinit într-un cot, ascultând fără a pricepe, dar înţelegând totuşi că răzăşimea din jurul lui se pregăteşte de plecare. Într-adevăr, oamenii de la vetre se sculau în capul oaselor şi întindeau capetele înspre partea unde comisul îşi întocmea rânduielile sale de război. Toată mişcarea celor două mii de călăreţi s-a făcut cu linişte şi fără grabă.

Postelnicul Ştefan Meşter a poruncit şi domnia sa lui Gore Doda să-i gătească cele de cuviinţă şi mai ales să-i închinge strâns calul.

— Avem vreme destulă, nu vă pripiţi… îi îndemna pe toţi comisul Onu, c-un glas leneş. Dar toată lumea încet-încet se înfiora de grabă.

Jder pofti în sfârşit la sfat pe jupânul postelnic.

— Cinstite jupâne, vorbi el cu grijă, eu n-aş vrea să intru într-o capcană şi într-o primejdie la vreme de noapte. Aşa că socotinţa mea este să reped chiar acum pe loc vestire la Ioneşti, unde stă părintele meu cu putere mai multă. Să se găsească degrabă răzăşii care îmi trebuiesc, care să umble fără oprire şi fără înconjur drept în locul unde-i tabăra comisului celui mare, să-i spuie de la mine numai două vorbe. Ş-apoi ne luăm şi noi domol şi cu fereală şi ne ducem să ne aţinem în preajma Voinesei. Nu-i grabă, şi am eu o socoteală. Cred că la revărsarea zilei plouă; dumneata ce zici, cumetre Pintilie?

— Cinstite comise, după cât arată nourii şi moloşagul, şi fiind şi pişcatul luminii, socotinţa mea ar fi că în zori-de-ziuă plouă.

— Însă poate nu plouă, cumetre Pintilie.

— Şi asta se poate, cinstite comise. Bine-i şi dacă plouă şi dacă nu plouă, numai să-i apucăm în somn.

— Dulce-i somnul în zori, pe vreme de ploaie, cumetre Pintilie. Eu aş pofti pe căpitanii noştri să-şi ridice oamenii în scări şi să mergem cu priveghere până sub pădurile de cătră Voineasa. Umblăm călări o vreme şi după asta poposim; apoi ne ducem caii de căpestre; şi după asta lăsăm şi caii în sama unora dintre călăreţi. Când lăsăm caii, dau eu poruncă de ce este de săvârşit. Să vie acuma împrejurul meu cei şase călăreţi pe care mi i-au ales căpitanii, şi să afle de la domnia mea aceşti şase călăreţi că trebuie să treacă înainte cu repeziciunea cea mai mare, dau prin vad, suie celălalt mal al Trotuşului la Ioneşti şi-i spun părintelui meu Manole Păr-Negru să-şi aţie steagurile cătră Motoceni şi în jos de Motoceni. Noi avem să-i abatem într-acolo oile la strungă.

Signor Guido a băgat de samă că glasul comisului Onu se schimbă.

— Avem să-i abatem într-acolo, dacă ne stă într-ajutor Dumnezeu. Şi mai cu samă dacă fiecare om îşi ţine bine sabia în mână, şi dacă din fiecare roată se duc doi oameni la o casă, fără amestec de la unii la alţii, şi stau roatele în preajmă. Şi dacă toţi tac până ce s-a auzi cornul meu. Iar dacă nu s-a face aşa, cu straşnică luare-aminte, apoi mai bine să mă pun jos aici şi să mor.

Unii din răzăşii din preajmă au ascultat aceste vorbe fără mirare şi le-au spus altora din apropiere, până ce s-au împrăştiat la patru steaguri. După asta oamenii au încălecat şi au coborât dealul în şes, ca umbre sub lumina stelelor. Fără îndoială – îşi făcea o socotinţă şi signor Guido – fără îndoială că aceşti răzăşi sunt dintr-o rasă anumită de oameni, ori s-au deprins din pruncie a umbla noaptea fără făclii şi fânare; căci se mişcă fără greş prin locuri grele, ocolesc gropi şi mlaştini, urcă în colnice şi coboară în văi, fără a se îmbulzi şi fără a vorbi. S-ar putea spune mai curând că în aceste locuri de vechi invazii au ieşit din morminte necunoscute luptători din veacurile stinse şi-i duce amintirea mută în priveliştile unde au pierit. Oricum, îşi făcea închipuire veneţianul, sufletele morţilor trăiesc în cei vii şi-i călăuzesc în locurile unde s-au mai dat multe bătălii crâncene.

Sub stele se adunau din când în când nouri care treceau mânaţi de vânturile înălţimilor. Când Pintilie cel bătrân, ciobanul, a cunoscut că vremea-i trecută de crucea miezului nopţii, căpitanii celor patru steaguri au văzut scăpărând în pripor amnarul lui Jder; atunci au poprit pe oameni şi s-a făcut fără nici un zgomot descălecarea. Cu caii de frâu, răzăşii şi-au urmat drumul până în lunca unui pârău. Acolo, la fiecare cinci oameni, unul a rămas cu caii; iar ceilalţi, pedestriţi, numai cu săbiile goale în pumn, au întârziat un timp, ca să se puie în rânduială, să se despartă, să se aleagă şi să-şi deie sama fiecare grămadă unde are a se aşeza.

— Înţeleg de ce te miri, îi zicea postelnicul Ştefan lui signor Guido. Dar nu te mira. Oamenii aceştia nu sunt mercenari; au fost aleşi cu grijă; fiecare cunoaşte bine ce are de făcut, n-are nevoie să fie călăuzit, căci fiecare ar putea fi căpitanul celorlalţi, iar căpitanii lor sunt numai căpitani de vârstă. Din pricina asta n-ai auzit din partea comisului Onu lămuriri prea multe. Aceşti oameni mai cunosc că duşmanii lor sunt oameni de miazăzi, care, în noaptea asta umedă, au căutat cu plăcere adăpost acoperit şi închis. Cât sunt ei afară şi duşmanii lor închişi în case, se socotesc ei mai tari. Ajutând şi împrejurările, se poate să izbândească; deoarece ei bănuiesc la comisul lor o pătrundere mai adâncă a lucrurilor. Nu s-ar porunci atâta grijă dacă ar fi să dea numai spaimă acestor navrapi.

Desfăşurarea împrejurărilor părea a da dreptate postelnicului. Caii oştenilor lui Soliman-Beg erau legaţi la stâlpii caselor din Voineasa şi stăteau neclintiţi, aşteptând dimineaţa apropiată cu tainul ei de orz. Câteva focuri ale străjilor se stingeau, la acea margine dinspre pădure; cei care privegheaseră până la o vreme târzie lângă vetre îşi căutaseră adăposturi mai prielnice în girezi de paie ori poduri cu fân. Cânii lipseau din sat, duşi cu stăpânii în bejenie.

Vântul înălţimii scăzuse, nourii se îmbulziseră şi se apropiau de pământ cernind bură rece. La acest ceas dinaintea zorilor, Jder se afla sub ferestrele casei părintelui Bucium. Era un loc unde poposise cu două săptămâni în urmă; găsise bună primire şi găzduire şi socoteala lui era că în cea mai bună casă a satului fără îndoială îşi va fi căutat loc de hodină şi căpitenia navrapilor. Ar fi dorit să ştie cine e şi să-l cunoască. Nu era alt mijloc pentru împlinirea unei asemenea dorinţi decât să sune din corn sfârşitul lumii.

Aşa de cumplit a sunat şi în aşa chip i-au răspuns cornurile căpitanilor de steag, iar urletele răzăşimii din sute de piepturi, din cotloanele satului, s-au învârtejit în ploaie cu atâta putere, încât signor Guido a simţit că părul din cap i s-a făcut arici. A strâns spada în pumn cu tărie şi l-a fulgerat înfiorarea năprasnică a atacului. Oamenii urdiei, buimăciţi de somn, au pus mâna pe arme ş-au dat să iasă pe uşi. Îndată au fost loviţi şi împinşi îndărăt. Au încercat în clipă cu mai multă putere altă ieşire, lăsându-se sângeraţi. Unii au răzbit cu vrednicie, luptându-se; însă nici noaptea, nici locul nu le erau prielnice. Unii au lepădat armele, alţii straiele, printre caii cu pripoanele rupte, şi au apucat-o în fugă la vale, chemându-se unii pe alţii în limba lor străină. Uliţile mai îndepărtate şi cotloanele mai ferite ale acelui sat întins, răzăşii n-avuseseră încă vreme a le cuprinde, când sunase cornul comisului; din acea parte navrapii roiau cu grăbire, pălindu-se cu năvălitorii în săbii.

La casa popii Bucium lucrurile nu s-au petrecut altfel decât se aştepta Jder. Au dat slujitorii să iasă, au fost loviţi. Au încercat încă o dată şi iarăşi; Botezatu şi Gore Doda i-au ciocnit cu fierul, dărâmându-i. Începea să se zărească nedesluşit prin bură, când bărbatul de căpetenie al navrapilor şi-a făcut loc cu iuţime printre slujitorii săi, purtând în amândouă mânile hamgere sprintene. Atunci asupră-i s-a abătut spada lui signor Guido; acea căpitenie a ferit-o cu hamgerul din dreapta, spada a lunecat până la strajă, fără a lovi. Postelnicul şi comisul au păşit în sprijinul veneţianului şi şi-au încrucişat săbiile deasupra căpitanului de navrapi, când Botezatu a dat un strigăt. Jder a răspuns fulgerându-şi îndărăt sabia. Botezatu a mai adaos un cuvânt în limba străină a acelui ameninţat de pieire, şi acela a lepădat hamgerele.

— Lăsaţi-l, e robul meu, a ţipat Jder, cu voce răguşită de tulburare. E Hrana-Beg, omul meu de care v-am vorbit.

Jder s-a dus asupra lui, ţinând în stânga fierul. I-a pus dreapta pe umăr. A zis:

— Botezatule, spune-i!

— Dacă te supui, stăpânul meu îţi dă viaţa, a lămurit Gheorghe Tătaru.

Hrana-Beg gâfâia încă.

— Mă supun… a răspuns el. Halahal behadâr!

Încerca să zâmbească şi rânjea în barba-i neagră, sub lucirea cenuşie care se deschidea din răsărit. Tătarul şi Gore Doda au păşit asupra lui şi l-au luat în stăpânire.

Împrejur, satul se deşertase cu grăbire de navrapi. Unii căzuseră sub săbii. Cei care totuşi răzbiseră cu puterea desnădejdei şi se prăpăstuiau în lungul văii chemându-se, nu puteau să-şi apere capetele decât întorcându-se cu armele asupra celor ce-i prigoneau. Cât s-a înşirat şi s-a înteţit bătălia asta, alţi năvrapi au izbutit să apuce caii şi să încalece, învălmăşeala a crescut; călăreţii au răzbit spre Motoceni, dar acolo i-au prins în voloc unul din steagurile înşirate de cătră comisul cel bătrân.

În ceasul cel dintâi al dimineţii cei mai mulţi dintre navrapi erau la pământ. Asupra celor prinşi venea cu privire crâncenă Simion Păr-Negru, stăpânul de la Timiş. Steagurile lui au tras săbiile, pentru a secera şi a cosi, cu ură grămădită în ei din îndelungate spaime şi dureri trecute.

Atunci a venit călare, spre părintele său, comisul Onu.

— Tătuţă, a grăit ei cu hotărâre, noi lucrăm toţi sub mâna şi la porunca domniei tale. Porunceşte lui bădiţa Simion să cruţe măcar pe unii dintre prinşi, ca să-i ducem de Sfântu-Ştefan plocon măriei sale. Limba lor are mai mult preţ decât moartea şi pot fi de folos lui Vodă.

Când şi-a umflat glasul bătrânul Manole, poruncind, comisul Simion s-a oprit, cu uimire şi şi-a plecat paloşul. Apoi a înţeles îndată şi a zâmbit cătră mezinul său.

— Bădiţă Simioane, a zis cu supunere comisul Onu. Aceştia sunt toţi ai domniei tale, iar eu mă mulţămesc numai cu un prietin al meu care l-am prins în sat şi pe care îl chiamă Hrana-Beg.