Capitolul I.

Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti.

De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mâncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osârdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfânt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din câmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decât cele strânse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469.

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintâi se mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân începu a suna rar, numai într-o dungă.

Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întâi din ochi, apoi dând glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fântânii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cârmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Câţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vânători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rânduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrânul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă.

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul Iosif, punând între dânsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe când dădea sunet greu şi prelung, din când în când, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorâte şi-şi aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tângui cu mânile la tâmple şi a-şi căuta pruncii.

Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întâmple! Au să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mâţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi n-are cine le da de mâncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame gospodarii caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întâi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecât fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în ţărână, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtându-i, după câte se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, când s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ştefan-Vodă – ce poate face un creştin de rând? Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcând trei luni. I s-au şi risipit oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii spaimă despre acest Ştefan-Vodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni.

Aşa că mâţa şi găinile or mai răbda, până ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa şi până ce urechile s-or îndestula de toate veştile pe care le aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfântului lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sunt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rânduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întâmpinare.

Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc.

Despre asta nu ştie nimeni.

Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe unde şi cum are să fie alaiul lui Vodă.

Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batîr atâta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să cetească în cărţile lor şi să spuie.

Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărţi mai puţin iscusite decât în vremea veche!

S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stârnească omenirea; iar măria sa are alte treburi.

Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe când sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul. Şi batîr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala!

Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana. Iar când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Când vine la o sfântă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); când vine la o sfântă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?

Ca un stăpân al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lângă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atâţia ani, de când a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblânzească din străşnicia în care se ţine.

Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stânga şi, cufundat fiind în gânduri, nu-şi vede decât socotelile lui domneşti. Atunci sunt ostaşi şi curteni care se uită la lume.

Bune sunt hramurile când pe lângă praznice au şi asemenea alaiuri.

Miercuri la amiază, s-a văzut intrând în mănăstire, călare pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii. Venea dinspre Cetate.

S-a aflat că acel fecioraş ar fi mezinul lui Manole Păr-Negru de la Timiş. L-a trimes comisul întru întâmpinarea Domniei.

Deci măria sa vine negreşit.

Cine spunea că nu vine?

De altminteri, dac-ar fi să nu vie, n-ar bate clopotul într-una, de-ţi bubuie în ureche.

S-a aflat de la cuvioşii monahi că acel fecioraş are numele Ionuţ, dar e mai cunoscut după poreclă. Comisului celui bătrân Manole Păr-Negru îi zice lumea şi Jder. Deci băiatului îi spune Jder cel mititel. Muierile au băgat îndată de samă că-i stângaci, şi au scos din asta semne şi vestiri pentru treburile lui de dragoste. Îl arată şi chipul să fie un pui vrednic de părintele său, care l-a făcut aşa de târziu. L-a făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat la vârsta asta, l-a adus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi. Jder bătrânul zice că-i un fin din Ţara-de-jos, dar jupâneasa Ilisafta Jderoaia ştie adevărul şi zâmbeşte numai dintr-o lature a gurii. Altfel, Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.

Jder cel mititel a venit la fratele lui mai mare cu numele Nicodim, monah în sfânta mănăstire Neamţu. Părintele Nicodim, bădiţa lui, i-a dat mâna să i-o sărute, l-a îmbrăţişat cu dragoste, ştiindu-l şi el cine este, şi acum ies amândoi la adunarea soborului mănăstirii.

Deci alaiul măriei sale nu va să întârzie prea mult.

În adunarea de lângă fântână, unde era norodul mai des, s-a ridicat cât era de nalt moş Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate, şi a întrebat alene dacă vrea să cunoască cineva, dintre toţi cei de faţă, pentru care pricină vine măria sa Ştefan-Vodă la sfânta mănăstire Neamţu.

Oamenii s-au bulucit aşa de tare în jurul lui, încât abia îşi puteau trage sufletul. Nechifor Căliman, starostele, era cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan-Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mădularele răsucite din frânghii şi noduri. Avea semn domnesc la căciulă şi în mâna dreaptă toiag cu toporâşte. Când grăia, îşi cârnea oarecum nasul şi ochii într-o parte. Obrazu-i spânatic, păscut ca de gâşte, era încreţit şi boţit cruciş şi curmeziş. Avea ani peste şaptezeci, cu toate acestea părul îi era încă negru. Numai sprânceana stângă îi era cărunţită. Acolo avusese, într-o întâmplare veche, lovitură de fier.

— Dacă voiţi domniile voastre să cunoaşteţi de ce vine Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu, atuncea întoarceţi urechile cătră mine şi ascultaţi ce vă spun eu, grăi moş Căliman. Ptiu, drace! Dacă nu doriţi să aflaţi, nu vă spun.

— Spune, cinstite staroste, îl îndemnară numaidecât gospodarii. Dacă nu spui, ni se bolnăvesc nevestele.

— Ei, atunci să vă spun, oameni buni. Dar trebuie să încep mai de departe.

— Începe de departe, cinstite staroste, numai nu ne lăsa în asemenea arşiţă şi neştiinţă.

— Atunci, lume dragă, ascultă. Se chiamă că măria sa Ştefan-Vodă vine la această sfântă mănăstire Neamţu, în ziua hramului Înălţării, ca să găsească pe Nechifor Căliman. Ptiu, drace!

Gospodarii începură a râde gros. Femeile începură a râde subţire.

— Ptiu, drace! Urmă starostele, cârnind spre stânga nasul şi uitându-se urât. Să ştiţi voi cu toţii că măria sa mi-a poruncit soroc de judecată aici, ca să-mi scoată dreptăţile mele împotriva celor care m-au prigonit. Am mai avut şi alte înfăţişări la scaunul măriei sale, la Suceava. Iar acuma măria sa mi-a trimes poruncă să mă aflu aici, în ziua Înălţării. Se chiamă că noi doi, eu şi măria sa, avem o prietinie veche, de la o nuntă care a fost acu şaisprezece ani într-un sat, Reuseni. Aţi auzit domniile voastre de acel sat?

— Am auzit.

— Ptiu, drace! Bine c-aţi auzit. Era atunci în domnie Bogdan-Vodă şi l-a fost poftit pe măria sa la o nuntă un boier al său cu numele Agapie Ciornohut. Acel Agapie Ciornohut îşi însura feciorul şi poftea să aibă nun pe măria sa Bogdan-Vodă. Deci în câşlegile de toamnă, după culesul viilor, s-a dus la acea nuntă măria sa. Iar eu, fiind tot staroste al vânătorilor domneşti, am încărcat pe samarele cailor opt căprioare şi am pus păstrăv din Ozana în douăzeci şi şapte de hârzoburi şi am silit, cu doi oameni ai mei, s-ajung fără de nici o întârziere la locul poruncit. Când am trecut Siretul, m-am întâlnit cu oşteni străini şi m-am mirat. M-au întrebat unde mă duc; le-am spus numaidecât; mi-au luat vânatul şi peştele şi m-au pus la popreală. M-am supus ca cel mai umilit dintre oameni. Mă gândesc: oare după ce umblă aceşti oşteni leşi, cărora le place vânat domnesc? Se duc tot în drumul meu. Şi la ce va fi cugetând aşa de mult şi de ce va fi grăind aşa de încet cu alţii acel cneaz subţiratic, cu obraz de ceară şi bărbuţă rară? Am ştiut mai pe urmă că acela-i Petru Aron-Vodă. Îndată ce m-au lăsat singur şi m-au lepădat dincolo de apa Siretului, într-un sat, cu străjer lângă mine, m-am întins la pământ ca să mor şi am cerut numaidecât popă, ca să-mi cetească moliftele. Cum a păşit slujitorul într-o lature, ca să cheme pe popă, eu m-am desfăcut de la pământ şi m-am ridicat în sus, m-am suit pe calul străjerului şi m-am dus cu mare grabă unde era treaba mea. Am tăiat de-a dreptul prin pădure. Când am ajuns la un pisc, de unde se vede satul, am găsit coconi tineri, iar între acei coconi tineri am aflat râzând fără de grijă pe acest Ştefan-Vodă pe care-l aşteptăm acum, să-mi facă mie dreptăţile. Măria sa Ştefan nu cunoştea nimic; venea cu soţii săi la nuntă. I-am spus repede ce aflasem şi l-am poftit să se teamă şi să se grăbească. Măria sa nu s-a temut, dar de grăbit s-a grăbit. Ptiu, drace! Când ajungem cătră sat, dăm de slujitori ai Domniei, fugăriţi de podgheaz. „L-au prins pe măria sa Bogdan-Vodă! Strigau. L-au supus în juvăţ şi l-au tăiat cu paloşul. Acuma caută şi pe Ştefan-Vodă!” Într-adevăr, s-auzea mare zvoană în sat prin întunecimea serii. Veneau cătră noi călăreţi cu făchii. Văd pe coconul domnesc că-şi scutură de pe el dulama şi zvârle în tină gugiumanul de sobol; apucă sabia şi-şi îndeamnă soţii. Ptiu, drace! Asta nu-i treabă bună, măria ta. Se chiamă că Ciornohut l-a vândut pe măria sa Bogdan-Vodă celui cu bărbuţă şi cu obraz de ceară. Şi dacă l-a vândut pe măria sa Bogdan-Vodă, te duci şi măria ta la juvăţ şi la sabie. Aşa că mai bine s-apuc calul de frâu, să-l întorc după al meu în loc, să ne năpustim în pădure, să duc pe coconul stăpânului meu unde nu-i primejdie, aşteptând să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu. Aşa fac, oameni buni, precum spun; şi acel cocon mărunt la stat se zbate şi crâşcă; însă eu nu-l lăs; iar el mă păleşte cu straja sabiei în cap; eu închid ochii şi-l strâng mai tare lângă mine; el mă bate peste frunte şi la tâmpla stângă, de m-a sângerat şi mi-a rămas până acuma acest semn care se vede în sprânceană; atuncea am văzut că ciolanul bătrân înfruntă mai bine năcazul. Aşa că m-am dus cu măria sa în pribegie şi nu m-am întors decât atunci când a venit ceasul şi Dumnezeu l-a adus în scaunul părintelui său. Atuncea m-am dus şi eu la locul meu şi m-am aşezat staroste. Am găsit feciorii în bună stare şi m-am bucurat; mi-am găsit nevasta mai grasă şi m-am bucurat iarăşi; mi-am găsit ocina părintească luată de alţii şi m-am bucurat mai puţin; nevasta zice: asta-i voia lui Dumnezeu. În schimb am găsit spor un prunc străin.

— Acesta-i tot de la Dumnezeu? Întreb eu.

— Tot de la Dumnezeu, răspunde muierea. De-atuncea mă judec pentru ocină. Măria sa Ştefan-Vodă mi-a pus sorocul cel din urmă astăzi. Ptiu, drace!

O nevastă de la Dăvideni, mai trupeşă şi cu gura mai îndrăzneaţă, puse fără întârziere o întrebare bătrânului Căliman:

— Mă rog dumitale, staroste, milostiveşte-te de ne spune ce-ai făcut când ai aflat la casa dumitale asemenea lipsă şi asemenea spor?

Nechifor Căliman cârni cătră ea nasul şi ochii şi o văzu împungând cu cotul în tovarăşul ei de alături.

— Femeie, grăi el închizând o pleoapă şi strângându-şi obrazul şi gura în aceeaşi parte; după cât te arată înfăţişarea, ţii rateş la un drum mare.

— Aşa este, se sumuţă nevasta.

— Şi omul cel de-alături e cumătrul dumnitale?

— Îhî.

— Iar soţul dumnitale a rămas să păzească rateşul?

— Adevărat este.

— Ptiu, drace! Am să-ţi răspund cu bunăvoie la ce mă întrebi, numai nu înţeleg de ce se veselesc aşa aceşti cinstiţi gospodari şi aceste cinstite gospodine. Acuma, dacă v-aţi liniştit, vă spun. Precum băgaţi de samă, a stat şi clopotul. Mult nu mai este şi are să se vestească sosirea măriei sale; atuncea au să se ostenească toţi clopotarii la toate clopotele şi aici, şi la Sfântu-Ion, şi la Vovidenie, ca s-audă sfinţii din cerul dintâi şi să deie veste mai sus: Iaca, se duce măria sa Ştefan-Vodă la Neamţu, ş-acolo întâi şi întâi are să tindă dreapta sa cu buzduganul pentru o pricină veche de doisprezece ani a lui Nechifor Căliman. Aşa că eu, oameni buni, când am văzut că ocina mea s-a înjumătăţit şi mai ales că via de la Băiceni mi-a luat-o Ciopei părcălab, n-am mai stat mult la casa mea din Vânători. Ptiu, drace! N-am mai stat decât un an, am încălicat şi m-am întors la măria sa la Suceava. Trecuse săptămâna luminată. M-am înfăţişat de Duminica Tomei. Cetatea, cu oşteni pe zid. Nu intră cine pofteşte; la poartă nu-i vraişte ca înainte vreme. Îmi pune straja suliţa în piept.

— Nu-i voie!

— Cum nu-i voie? Eu sunt Nechifor Căliman, prietinul măriei sale.

— Trage-te înapoi doi paşi, porunceşte straja, şi aşteaptă!

M-am întristat eu atunci şi m-am gândit: Ptiu, drace! Şi prietiniile sunt schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea dreptate înalt prea sfinţitul Teoctist, când a ieşit la Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se tânguia că în ţara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Şi de-atâta ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la mâna dreaptă. Iată a uns şi pe feciorul lui Bogdan-Vodă de sfintele Paşti. Oare cui vine rândul la Crăciun?

Alei, săracă ţară! Dac-a umbla şi acest Ştefan-Vodă cu nunţile, au să-l prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înţelept şi cumpănit. Văd că şi-a pus strajă tare; nu nunteşte, ci îşi tocmeşte oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne boierilor celor mari, cum au făcut toţi feciorii lui Alexandru-Vodă Bătrânul? În ţara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodă-i trecător, de aceea ofta prea sfinţitul Teoctist.

Văd că sosesc boieri călări, cu slujitori. Straja apleacă suliţa. Începe să fie rânduială, zic eu în sinea mea şi mă bucur. Atuncea tot am nădejde de dreptate.

Cum stăm, sună trâmbiţile. Boierii se dau în laturi. Măria sa iese calare, cu oşteni după el: Ne închinăm cu toţii. Apoi eu mă pun în genunchi şi-mi plec fruntea.

Vodă s-a oprit. Îi aud glasul şi-mi tresare inima.

— Ridică ochii, staroste Căliman, îmi porunceşte măria sa. Înţeleg că ai venit la mila Domnului tău pentru o durere pe care o ai. De astăzi înainte am să-ţi dau semn, ca să ai intrare slobodă la Cetatea domniei mele. Vorbeşte.

— Luminate Doamne, grăiesc eu cu îndrăzneală, jaloba mea poate va găsi cândva ascultare la sfatul domnesc, unde Vodă şi cu boierii săi pun ţara la cale. Dar eu mai întâi şi mai întâi am venit să mă jăluiesc unui prietin al meu mai tânăr decât mine.

— Pas în Cetate şi-l aşteaptă acolo! A poruncit măria sa.

Am văzut în jurul lui Vodă panţiri cu coif şi cu platoşă. Când am intrat între ziduri, am cunoscut iarăşi oşteni buni, cu straşnică rânduială.

Prietinul nostru se poartă bine, zic eu în sinea mea.

Vin aprozi şi mă poftesc într-o chilie.

— Avem poruncă de la măria sa să te ospătăm, mă lămureşte unul din ei. Ai s-aştepţi dumneata aici, staroste Căliman, până la vremea amiezii, căci măria sa are treabă în târg la Suceava cu neguţătorii lioveni. Le face rânduială vămilor. După ce isprăveşte cu neguţătorii lioveni, intră iar în Cetate şi primeşte soli şi cărţi de la Varşava. Măria sa Vodă Ştefan a poruncit boierilor leşi să-i sloboadă în mână pe Vodă Petru Aron, ucigaşul părintelui măriei sale.

— A poruncit măria sa asta? Mă mir eu.

— A poruncit măria sa asta.

Ptiu, drace! Mă bucur eu în sinea mea. Prietinul nostru Ştefan-Vodă lucrează pentru hodina braţului prea sfinţitului Teoctist.

N-am aşteptat mai mult decât a fost hotărât măria sa. La amiază au sunat iar trâmbiţile. Au scânteiat din coifuri şi platoşe panţirii. S-a făcut tăcere, încât m-a cuprins o sfială. Au zuruit în gang numai pintenii măriei sale. I-am auzit glasul. Domniile voastre nu-l cunoaşteţi acel glas. Eu îl auzisem mult în pribegie. Măria sa are glas blând; dar vă sfătuiesc să nu vă încredeţi în acea blândeţă.

— Să-mi aduceţi pe starostele Nechifor Căliman, a poruncit măria sa.

M-am înfăţişat. El s-a uitat lung la mine şi a zâmbit. Eram singuri.

— Spune, uncheşule, a poruncit măria sa.

I-am spus. Măria sa a ascultat şi m-a bătut pe umăr.

— Staroste Căliman, a grăit măria sa, te poftesc să-mi dai răgaz până ce voi isprăvi războiul meu. După aceea, a veni la rând judecata pricinii tale.

Eu am tăcut, mirându-mă. În ţară-i pace, judecăţile pot începe.

— Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpâni care ţi-au răpit ocina ta. În ţara asta trebuie să fie rânduială în toate târgurile şi satele şi linişte pe toate căile neguţătorilor. Deci îngăduie-mi să bat acest război, staroste Căliman.

— Îngădui, măria ta.

— Mulţămesc, staroste Căliman. Iar până atunci, binevoieşte a primi o moară pe Pârăul Alb şi două pogoane folosinţă din via domnească de la Cotnari, iar din Braniştea domnească de pe Ozana, pământ cât îţi lipseşte.

Aşa că, după acest cuvânt, am aşteptat. M-am dus acasă ş-am stat. Iar măria sa a bătut acel război. Atuncea a început să se judece şi pricina mea. A mai trecut o vreme şi a fost război la Hotin. După ce a luat măria sa cetatea Hotinului din mâna leşilor, a mai fost o înfăţişare, la scaunul Sucevei. După aceea a fost război la Chilia. După ce a luat măria sa cetatea Chiliei, a fost alt soroc de judecată. A mai trecut vreme şi a bătut măria sa război cu Craiul unguresc. După ce l-a detunat măria sa, precum se ştie, pe Craiul unguresc, iarăşi a fost înfăţişare. Pe urmă s-a mai întâmplat şi repezuşul de anul trecut în Secuime, când a prins măria sa pe Petru Aron-Vodă şi l-a judecat, după legea talionului, pentru fapta de la Reuseni. Deci vine izbăvire şi pentru jaloba mea; am să rămân pe dumnealui Ciopei părcălab. Are să se mai plece un nas dintre cele semeţe.

— Dar cu sporul cum rămâne, cinstite staroste? Întrebă neînduplecată crâşmăriţa, împungând iarăşi cu cotul pe cumătrul ei.

— Ptiu, drace! Care spor, cumătră?

— Cu sporul carele ţi-a venit de la Dumnezeu. Ai găsit acasă un prunc într-adaos.

— Aşa este. Am găsit un prunc care nu era al meu. Pe domniile voastre, cei care zâmbiţi numai într-un dinte, tare vă rog să vă plecaţi la pomenirea răposatei mele soţii Varvara. Ţinând în braţe acel prunc şi făcându-mi-l dar, dumneaei mi-a spus aşa: „Soţul meu, iată acest prunc de pripas, pe care mi l-a adus o cuvioasă monahie. E un prunc din Ţara-de-Jos, a zis monahia, tocmai de la apa Nistrului; şi sora mea, mama lui, a murit de puţină vreme. Înainte de moarte mi-a spus cu cine a avut ea acel copil din flori. Când va fi copilul mare şi s-a putea, a adăogit ea, du-l părintelui său, să-l cunoască şi să-l iubească, după dragostea pe care a avut-o pentru mama lui.” Când a venit, oameni buni, vremea, am făcut aşa. Am dat tatălui său pruncul. L-aţi văzut mai nainte, îmbrăcat cu contăş albastru. Se ducea la soborul stăreţiei, cu fratele său părintele Nicodim.

Ptiu, drace!

După acest cuvânt al starostelui Căliman, văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulţimea s-a mişcat ca valurile. Se auzeau chemări şi îndemnuri: urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile mănăstirii, oameni de rând şi monahi făceau semne. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoţând cătră valea Nemţişorului un strugure de capete. În ogrăzile chiliilor, cărăuşii se suiseră pe draghinile căruţelor lungindu-şi gâturile într-aceeaşi parte, spre poienile de dincolo de valea Nemţişorului. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare.

Deci Domnia venea dinspre Râşca. Învolburându-se, norodul se urni spre hudiţi, ca să iasă la Nemţişor, întru întâmpinarea alaiului. Atunci se iviră din laturea mănăstirii răzăşi călări, cu căpitan domnesc, poprind năvala mulţimii. Un crainic îşi ridică în suliţă cuşma, poftind să deie vestire.

Mişcarea conteni. Crainicul se sui cu repeziciune deasupra şelei, stând în picioare pe cal şi slobozi porunca:

— Măria sa pofteşte să-l aşteptaţi aici: să-i ţineţi calea deschisă, ca să poată intra la sfânta icoană făcătoare de minuni.

Ca să fie mai bine urmat asemenea îndemn, răzăşii lăsară să cadă suliţile între urechile cailor. Călăreţii din poienile de sus coborâră cu grăbire. Curând lefegii nemţi cu căpitanii lor străpunseră hudiţile. Alţii ocoliră cetăţuia mănăstirii, luând drumul cel mare spre cetate. Alţii pe muntele dimpotrivă, suind la Pocrov.

După rânduială domnească, căpitanii apucau ţiitorile, ca să fie cheile acelui loc de popas în mâna străjilor măriei sale.

A trecut vremea nunţilor boiereşti, unde se prind domnii cu arcanul, gândea el în sine, luând aminte la toate, cinstitul staroste Căliman.

Căpitanul al treilea, cu aprod cu prapur, intră cu două sute de panţiri pe hudiţă; mişcând domol caii, oştenii măriei sale îşi lărgiră loc în medean. Atunci soborul ieşi pe poarta cetăţuii, având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. La dreapta şi la stânga prea sfinţiei sale, păşea câte un ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfânta Evanghelie legată în argint, umblând înaintea vlădicăi. După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ţinutului şi slujitori domneşti.

Clopotele porniră cu mai mare zvon când, în aceleaşi poieni, cu molizi şi cireşi înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz.