Capitolul II.

Aici se arată un Voievod mare şi un Jder mititel.

Cuviosul ieromonah Nicodim, fost în lumea profană fecior al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş, era o fiinţă care-şi căuta înţelepciunea întru mâhnire şi cărţile sfinte. Voia să uite, deşi nu putea, că lumea-i spusese cândva „al doilea Jder”. Avea şi el într-adevăr pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de coloarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii doamnei sale în număr de cinci.

Întâi fuseseră patru feciori, dar, de vreo şapte ani, se adăogise şi al cincilea. La început, când sosise la Timiş, între comisul Manole şi starostele Nichifor Căliman, acel băieţandru subţiratic, străin şi orfan, nimeni nu bănuia că el ar fi fiind mezinul celor patru. Numai după trei ani, jupâneasa Ilisafta comisoaia, care era ageră muiere, începu a se uita cu mare luare-aminte la acel fecioraş şăgalnic, până ce descoperi că, în coada ochiului lui stâng, îi naşte pata de Jder. Întâi a fost o întunecare a pieliţii, după aceea s-a zămislit perişor în semnul ştiut domniei sale, întocmai ca la feciorii săi, cât ai pune degetul cel mare. Atuncea s-a spăimântat foarte jupâneasa Ilisafta, numărându-şi pe degete naşterile cunoscute; pe urmă i-a fost mai drag acel prunc săriman, strângând partea cu jder la sânul său. Avea un sân larg dumneaei şi un trup bine împlinit, care fusese frumuseţă în Ţara-de-Sus; şi o privire tare sub sprâncene negre, şi un glas îmbielşugat, care săgeta ades, însă nu cu răutate. Măicuţa acestui prunc, îşi zicea dumneaei, aşa ca să audă şi alţii, a fost mai tânără decât mine şi cu mult mai frumoasă, ca să descalice comisul la poarta ei, când dumnealui era în pribegie în Ţara-de-Jos. Dumnezeu i-a pus semn şi l-a trimes tot la mine, ca să-i ţin loc celei care s-a prăpădit, cine va fi fost şi unde va fi fost – asta-i o taină pe care nu poate s-o ştie nimeni, poate nici comisul.

Când intrase mezinul la Timiş, tocmai se întâmpla să-l tundă pe Nicoară la Neamţu şi să-l binecuvânteze prea sfinţitul Iosif în tagma monahicească, punându-i nume nou Nicodim. Aşa că şi asta părea o rânduială a înţelepciunii Celui mai presus de noi: că Dumnezeu a primit pe feciorul al doilea al casei comisului, însă a adaos îndată pe mezin. Deci fratele său părintele Nicodim îl cunoscuse cel mai puţin pe Ionuţ Păr-Negru. Din pricina asta monahul era bucuros să vadă din când în când pe acest „trimes”.

Cum îi intra în chilie lumina acelui obraz tinerel, se bucura ridicându-se de la masa lui de pe târfăloagele cele vechi picurate cu ceară, cuprindea pe copil de după umeri şi-l săruta în creştetul capului, simţind în nări mireasmă de flori de câmp. Îi plăcea după aceea să-l asculte vorbind. Îi da din când în când învăţătură, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N-avea de unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.

Nu era frumos; avea nas cam mare, ca şi tatăl său Jderul cel bătrân. Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos. „Parcă n-are cui sămăna? Întreba comisoaia înălţându-şi ochii la sfintele icoane. Aşchia nu sare departe de trunchi.”

Era fără linişte; îi plăceau toate zburdăciunile. Învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului la starostele Căliman; iar acuma era nedespărţit de fratele său cel mare Simion, între caii de la herghelia domnească. Îndrăznea să încalece harmăsarii cei mai nărăvaşi.

Vorbeau încă, părintele Nicodim şi Jderul cel mititel, când coborau de sub pădurea din asfinţit, de la chilie, ca să intre la adunarea soborului şi dregătorilor ţinutului, în cetăţuie. Clopotele dădeau slavă din când în când şi aveau şi răstimpuri de alinare.

— L-am văzut pe măria sa acu trei ani, îşi aducea aminte Ionuţ. M-a mângâiat pe obraz şi plete. Are la mână un inel cu pecete mare. N-am îndrăznit să mă uit la măria sa, dar acuma am să îndrăznesc.

— Ţi-a fost frică? Întrebă monahul, zâmbind.

— Da. Aşa mi-a mai fost mie frică odată când mi s-a făcut inima numai cât o scânteuţă. Dar atuncea eram mititel.

— Când a fost asta?

— Asta, bădiţă Nicoară, a fost…

— Când trecem prin norod, nu-mi spune Nicoară.

— Asta, părinte Nicodim (lasă-mă să-ţi spun încetişor „bădiţă Nicoară”), asta, părinte Nicodim, mi s-a întâmplat mie când aveam numai cinci ani şi mergeam cu moş Căliman starostele, ca să prindem iepuri. Are moş Căliman starostele un meşteşug de zvârle o scurtătură de băţ de corn încârligată la capăt, încât păleşte iepurele de la douăzeci de paşi. Cum i-l scoală cânii, cum l-a şi lovit. Prinde iepurele şi cu ogari; dar mie îmi place mai mult când azvârle scurtătura de corn. Pe urmă se suia calare, mă lua pe botul şelei dinainte, şi ne înturnam acasă. Mătuşa Varvara ieşea în prag. Acuma într-un rând, după ce ajungem noi acasă, mătuşa Varvara n-are pe cine trimete la moară ca să deie de veste morarului, s-aducă făină pentru colaci. „Moara-i aproape; se vede din prag; du-te tu, Ionuţ, şi dă poruncă morarului.” Eu mă duc pe cărare; ajung la moară şi iese în prag morarul cu părul buhos şi nu mă sfiesc de el; îi spun ce aveam de spus; după aceea încep să cotilesc încolo şi încoace, până ce ajung în dosul morii şi acolo, în dosul morii, văd că întoarce capul şi se uită la mine un iepure de o sută de ani. Atuncea m-am spăriat şi am ţipat. Am fugit acasă şi am spus mătuşii Varvara întâmplarea.

— Care iepure de o sută de ani?

— Era măgăruşul morarului, zâmbi, fecioraşul. Am să-ţi mai spun eu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şi altele câte mi s-au întâmplat mie de când sunt eu pe lume. Acuma vine Vodă şi n-avem vreme.

— Ascultă, Ionuţ, de ce ai cotit pe cărarea asta şi n-ai dat de-a dreptul printre oameni?

— Am apucat pe altă cărare? Nici n-am băgat de seamă.

— Ascultă, băietule, nu-ţi spurca limba cu neadevăruri.

— Care neadevăruri, bădiţă Nicoară?

— De ce-ai ocolit pe staroste?

— Care staroste, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim?

— Nu te alinta aşa ca o muieruşcă. Nu ştii care staroste?

— Ba ştiu, bădiţă.

— Atuncea de ce-l ocoleşti în chip viclean? Ţi-i ruşine de el pentru că-i un om dintr-o stare de jos şi tu acuma eşti fecioraş de boier?

— Nu-i asta, părinte Nicodim. Dar are un nărav, când mă vede. Odată începe: „He-he! Ce mai faci, mânzule?” Acuma mi-i ruşine să-mi zică mânz – într-o adunare ca asta şi mai ales între femei.

Călugărul îşi întoarse în dreapta obrazul cu barbă bălaie, ca să-şi ascundă zâmbetul. Mezinul se tângui:

— Ştiu, părinte Nicodim, că am păcate şi sunt nevrednic de fraţii mei. Părintele nostru comisul în fiecare zi se fuduleşte cu domniile voastre. Numai se ridică şi-şi desface pieptul: Am eu nişte feciori! Zice. Vorbeşte de dumneavoastră. La mine se uită aşa ca la o gâză.

— N-are încredere în tine. Eşti încă prunc.

— Cu toate acestea muţa se sparie c-am să-mi iau zborul de subt aripa ei.

— Care muţă?

— Aşa-i: cuvioşia ta nu mai ai tată şi mamă; eşti desfăcut de ale lumii. Muţa e dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia. Când mă întorceam de la ceair şi o căutam din odaie în odaie şi o găseam la urmă în cuhne, scoţând pânea din cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză cu ochi de cernuşcă. Uneori, când o găseam cu aluatul în covată, mă împingea afară cu cociorva. Acuma se ploconeşte în faţa mea şi se minunează că-mi creşte mustaţa; de unde eu înţeleg că nu mai sunt prunc. Bag de samă că ţigăncuşele fug de mine.

— Ai băgat de samă asta?

— Da. Am spus şi comisului. El râde. Zice că mă fudulesc. A pus pe acele ţigăncuşe, care slujesc la iatacul muţei, să-mi coase o năframă. „Ca să-ţi ştergi cu ea caşul de la plisc”, zice dumnealui. Aşa că vezi, cuvioşia ta, câte năcazuri am eu. Cum să mă opresc ca să-mi spuie starostele Căliman: „He-he! Ce mai faci, mânzule?”

Fecioraşul oftă; apoi se lumină la faţă numaidecât.

Oştenii se rânduiau zid la dreapta şi la stânga; cinstita adunare a locului, cu prea sfinţitul în frunte, trecea la apa Nemţişorului. Se alătură şi el, cu monahul, între dregători. Omenirea adunată îşi încremenise talazurile sub soarele puternic al ceasului al treilea al dimineţii.

Sunară trâmbiţi.

În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa Nemţişorului fugea pe dedesubt. La acea trecătoare prea sfinţitul Iosif se opri, ca să primească alaiul măriei sale.

Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copiii de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descălecă Domnul, într-o singură mişcare călăreţii puseră piciorul la pământ. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevii, Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în mâna slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea pârăului.

Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru slava măriei sale: „Cade-se să te fericim…”

Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.

Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înaintă, cadelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind sfântă Evanghelie de la cei care i-o purtau, o înfăţişă măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de cruce.

Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvitei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie cătră bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul sfântului lăcaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum prea sfinţitul Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr.

Vlădica are barbă învierşunată şi trup încalat, se gândea Jderul cel mititel, râzând în soare şi iscodind cu ochii toate. Ar vrea să grăiască, dar gâfâie şi nu poate. Întoarce ochi deznădăjduiţi cătră măria sa. L-ar ruga să păşească şi mai încet. A băgat de samă şi Alexăndrel-Vodă asta şi, ca un dezmierdat ce este, îşi îngăduie să zâmbească, înturnând fruntea şi privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jder cel mititel, care râde fără de sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuţ înţelege că Săndrel îşi aminteşte de el. „Îi pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de o vârstă. Am să-i arăt eu meşteşugurile mele vânătoreşti.”

Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porţile sfintei cetăţui. Acolo Vodă se opri, c-o uşoară mişcare de nerăbdare, pipăindu-şi locul sabiei la coapsa stângă şi jungherul cu mănunchi de fildeş din dreapta cingătoarei. Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei sale, înaintă grabnic, înfăţişându-i-o. Era o spată dreaptă, cu strajă înflorită cu rubinuri, în chip de cruce.

— Prea sfinţite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; intră prea sfinţia ta cu clerul în biserică, până ce eu mă voi arăta norodului. Vin şi eu îndată după asta, pentru cele de cuviinţă.

Fără a aştepta răspuns, măria sa făcu semn cătră paicii care purtau de dârlogi caii. Înălţându-se în şa, Domnul primi spata în mâna dreaptă, ridicând-o o clipă asupra poporului îngenunchiat şi tăcut. Şiragurile dintâi păreau a nu cuteza să ridice frunţile cătră strălucitul chip al Domniei. După năravurile viclene ale moldovenilor, însă, toţi se sileau să-l vadă pe furiş, strâmbându-şi grumazurile.

Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, până cătră bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele conteniră; vibrările mai plutiră un timp peste tăcere.

— Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă.

Oştenii descălecaţi, care stăpâneau îmbulzelile, repetară porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări neregulate de vârtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi potriviră ştergarele. Câteva neveste ţipară de sfială, văzând pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină.

— Noroadelor şi creştinilor, zise iarăşi stăpânitorul, înălţând din nou până lângă tâmpla sa dreaptă straja cu rubine a spatei; cunoaşteţi semnul Domniei mele carele se arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu şi pentru rânduiala acestui pământ al Domniei mele. Poftesc tuturor bine şi bielşug; să ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se va clăti niciodinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă de Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii.

Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire şi înfricoşare aceste vorbe, trecându-le îndărăt în pâraie de murmure. Trei ţipete înfricoşate izbucniră dintr-o dată; în acel loc, mulţimea se zvârcoli grăbit. Erau ţipete de femeie. Se dădu îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă o muiere a slobozit din măruntaiele ei un prunc.

Vodă zâmbi.

— De unde e acea muiere?

Oamenii se feriră, lăsând pârtie până acolo. Babe cu conci înalt şi cu ştergare o ocroteau; una din ele ridică în soare pruncul înfăşurat în broboadele maicei lui. Alexandru-Vodă râse, auzindu-i orăcăitul. Ştefan-Vodă privi pe coconul său cu asprime, însă numai o clipă, căci se întoarse iarăşi zâmbind, spre norod, aşteptând răspuns.

— E de la Drăguşeni, măria ta, dădu lămurire un bătrân nalt şi ciolănos, făcându-şi loc cu coatele.

Vodă, aplecându-şi ochii spre el, îl cunoscu numaidecât.

— Îţi mulţămesc de răspuns, staroste Căliman. Văd că ai venit să-ţi cunoşti dreptatea.

— Am venit la porunca stăpânului nostru, se fuduli cu multă umilinţă Nechifor Căliman, băgând de samă la uimirea celor din juru-i.

— Ai făcut bine, staroste. Mai dă-mi o lămurire. După ţipet nu pot cunoaşte dacă e prunc ori fată.

— E flăcău, măria ta.

— Atunci să fie finul nostru şi numele lui să fie Înălţare, după sfânta zi de azi. Să mi-l înfăţişezi, staroste, la patruzeci de zile, cu tot cu mama lui şi cu omul ei. Şi pe acest prunc cu numele Înălţare ţi-l hărăzesc învăţăcel, să-l faci vânător domnesc.

— Am ascultat porunca, măria ta, şi am s-o plinesc întocmai. Iar până atunci, Doamne al nostru, să ne dai voie să cinstim cumătria, închinând din fedeleşurile pe care le avem cu noi întru slava măriei tale.

— Staroste Căliman, porunci Vodă; întâi îngăduiţi să iasă Domnul vostru din biserică; după aceea aşteptaţi dreptăţile; la urmă aveţi şi învoirea paharelor. Spune-mi dacă te mai poţi purta cu vrednicie în slujba pe care o ai.

— Mulţămesc lui Dumnezeu şi măriei tale, răspunse bătrânul. Ne purtăm bine; de ce să spunem că nu, dacă se chiamă că ne purtăm bine? Văzând că ni se apropie vremea, ne-am învăţat feciorii la treburile domneşti. Şapte avem şi toţi sunt vânători ai măriei tale. Acu patru ani, ca unul carele ştim că n-avem să trăim cât lumea, am pus, măria ta, pe Sava dulgherul să ne facă raclă. Când şi când, ca să ne aducem aminte de suflet, ne întristăm, măria ta, şi ne culcăm în acea raclă. Dar din ceea primăvară, văzând feciorii noştri că suntem tot vârtos şi nu mai murim, au pogorât racla din pod şi acuma dau în ea orz la cai.

Domnul se veseli; iar noroadele cele mai din fund râdeau şi ele fără să ştie de ce.

Astfel măria sa a intrat cu faţa luminată pe sub bolta sfintei cetăţi, coborând la biserică. Fără zăbavă, între clerici şi făclii, măria sa trecu la icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită sfântului lăcaş în vremuri vechi de Paleolog, Împăratul Bizanţului. Prea Curata era împodobită, pentru acea zi de bucurie, cu văluri albe, care luceau, prin fumegarea făcliilor şi umbra naosului, ca flori de primăvară.

După ce cântară stranele cu puternic glas şi se făcură pomenirile, Vodă trecu spre mormântul lui Ştefan-Vodă Muşat, ca să-i aprindă făclie pe lespede. Îl urmau coconul şi boierii, arătând chip întristat. Domnul nu părea întristat în afară; dar înlăuntru îi sunau stihuri amărâte ale cărţii neamului său:

Iar Ştefan-Vodă Muşat a omorât pe Ilieş-Vodă Muşat; şi Roman-Vodă fiul lui Ilie a omorât pe unchiul său Ştefan-Vodă; iar Roman-Vodă a pierit înveninat; şi pe Bogdan-Vodă Muşat l-a omorât fratele său Petru Aron-Vodă; iar pe Petru Aron-Vodă l-a tăiat Ştefan-Vodă, feciorul lui Bogdan-Vodă…

Vodă a mângâiat creştetul coconului său; când Alexăndrel a ridicat ochii, părintele său i-a zâmbit cu dulceaţă. Îndată acea lucire de soare s-a întunecat. Măria sa a ieşit cu fruntea încreţită din sfântul lăcaş, poruncind dumnealui marelui logofăt Toma să lege cu sfoară verde pergamentul lui Căliman starostele şi să-i aşeze în ceară roşie pecetea cea mică. Însuşi Căliman să vie să-şi primească dreptatea după care de atâţia ani suspină, iar vornicii să puie iar la locul lor pietrele de hotar, cum au fost din vechi; iar dumnealui Ciopei părcălab să plătească unei sfinte biserici dajdie, pentru sila ce a săvârşit, obijduind pe un slujitor vrednic al Domniei.

Îndată după asta, fiind soarele înălţat pe cer înaintea amiezii, în al cincilea ceas, cuhniile mănăstirii au prins a slobozi bucatele pentru sărăcime.

La stăreţie s-au întins mese pentru măria sa şi pentru boieri.

Atunci abia, călăuzit de părintele Nicodim, Jderul cel mititel s-a putut apropia, cu destulă sfială, de Domn.

— Acesta e mezinul comisului nostru Manole? A zâmbit Vodă.

— Da. Alexăndrel-Vodă îl cunoaşte de anul trecut, de la isprăvile lui de vânătoare.

— Am aflat. Te chiamă Ionuţ, te-am mai văzut.

— Ionuţ Păr-Negru, măria ta – zis şi Jder cel mititel.

— M-aş mira de asemenea poreclă, dacă nu ţi-aş cunoaşte-o pe obraz, a zâmbit Domnul. Deci ai învăţat meşteşug de la Căliman?

— Am învăţat, luminate stăpâne.

— Are câni şi şoimi, dădu lămurire coconul Alexăndrel.

Domnul păru a se mira nespus. Bătu pe Ionuţ pe umăr.

— Ai câni?

— Am, luminate stăpâne, o haită Doica şi un câne Bora. Şi am numai un erete, pe care l-am învăţat la prepeliţi.

Alexăndrel dădu iar lămurire.

— Trebuie răbdare multă. Opt luni i-au trebuit ca să înveţe eretele.

— Cum ai făcut, Jder? Se miră măria sa.

Flăcăuaşul se roşi de plăcere până în albul ochilor.

— Mărite stăpâne, întâi l-am ţinut flămând.

— Pe cine?

— Pe erete, mărite stăpâne. Îl cheamă Săgeată. Întâi l-am ţinut pe Săgeată flămând două zile, după aceea am început a-i da bucăţele de carne. Eu am învăţătura asta de la moş Căliman şi de la dânsul am şi mănuşa de sârmă în care vâr pumnul drept. Eu îs stângaci, măria ta, şi trebuie să pun mănuşa în dreapta. Pe acea mănuşă de sârmă pun bucăţica de carne şi el vine şi o ia de pe mănuşă. Aşa îl ţin flămând şi-l învăţ încet-încet să vie pe pumn la mine. Îl fluier şi vine. Strig: Vină, Săgeată! Şi el vine. După ce l-am învăţat asta, îl deprind să cunoască prepeliţa. Eretelui îi place capul de prepeliţă. Ţipă când îl ciuguleşte, aşa de tare-i place. Pe urmă ies la câmp. Îi leg şoimului pe cap deasupra pliscului, în cureluşe, un zurgălău mititel de argint. Doica stârneşte paserea; eu dau drumul eretelui de pe pumn; el se duce săgeată ş-o prinde; eu îs îndată lângă el; îi aud zurgălăul în iarbă, ori în mirişte; îl caut, îi iau vânatul, îi dau capul prepeliţii; îl pun la loc pe mănuşă. Aşa că am adus pentru masa măriei tale prepeliţi de la noi de la Timiş; şi comisul Manole Păr-Negru mi-a poruncit să sărut mâna măriei tale şi din partea sa şi să spun că toate-s bune şi măria sa e dorit acolo.

Vodă zâmbi privind lung pe flăcăuaş.

— Ce slujbă faci domnia ta la Timiş?

— Măria ta, n-am slujbă anumită, fărădecât dau ajutor lui bădiţa Simion. Sunt iepe care fată. Sunt harmăsari care au nărav. Noi suntem doftori.

— Te pricepi şi-ntr-acest meşteşug?

— Mă pricep, măria ta. Bădiţa Simion încalică un nărăvaş; eu încalic altul. El sare ca o lăcustă încolo; eu încoace.

— Mi se pare, măria ta Alexăndrel fiul meu, că vrei să-mi ceri slujitor şi prietin pentru tine pe acest Jder, se întoarse Vodă cătră coconul său. Dacă pofteşti asta, dă-i mâna lui Ionuţ Păr-Negru şi staţi alături la această masă. Prea sfinţite părinte Iosif, binecuvântează pânea şi carnea, cu care nu suntem destul de vrednici a ne îndestula, dacă Dumnezeu ar măsura pofta noastră după faptele ce săvârşim.

Vlădica Iosif blagoslovi mâncările. Medelnicerii înfăţişară măriei sale vasele de argint. Din vasul ales slujitorul luă gustare cu lingura lui. De asemeni veni cuparul, vărsând vin în cupă şi luând întâi credinţa.

Cântăreţii clerici îşi dreseră glasurile tuşind în chip felurit şi împunseră în bagdadie şi în fereşti melodia psalmului 103, care plăcea îndeosebi măriei sale:

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul!

Doamne Dumnezeul meu, mare şi minunat eşti Tu; cu slavă şi strălucire împodobit.

Ochii Voievodului se muiară ca de o bură. Rămase o vreme dus pe gânduri, pe când mesenii îşi întrebuinţau cu hărnicie fălcile şi dinţii. Slujitorii aduceau, dregeau, ştergeau cu şervete mânile întinse peste umăr. Vorbirile între meseni urmau în şoaptă. La uşi şi în cerdac stăteau ca stane de piatră oştenii cu platoşe făcând straja cuvenită.

Se auzea de-afară murmurul mulţimii de dincolo de ziduri, sub soarele amiezii.

— Părinte Iosife, porunci Vodă, chiamă în stânga mea pe cuviosul Nicodim. Îmi place s-aud şi pe acest fecior al lui Jder.

— A fost feciorul lui Jder, înălţate Doamne. Acuma trăieşte întru mare smerenie, despărţit de toate cele lumeşti.

— Bine. Îmi place acest călugăr. A fost şi la Sfântul Munte?

— A fost, înălţate Doamne. S-a întors chiar în primăvara asta.

— Şi-a mai sporit învăţăturile lui tainice?

— Măria ta, grăi cu glas coborât prea sfinţitul Iosif, Nicodim a aflat învăţătură nouă despre vedenia sfântului Ion Teologul. Mai ales măria ta trebuie să cunoşti ce spune cuvioşia sa.

— Poate să desfacă înţelesuri din Apocalips? Asta îmi place. De aceea te poftesc să-l chemi lângă mine.

La poruncă, ieromonahul Nicodim veni să se aşeze pe un scăunaş în stânga lui Vodă, cu înfăţişare cuviincioasă de umilinţă.

— Cuvioase Nicodime, zise Voievodul, împingând înaintea sa talgerele de argint; astăzi cuget mai mult la cele despre care am mai vorbit noi altădată: cele sufleteşti sunt de obicei pline de mâhnire. Dacă aceşti cinstiţi boieri şi aceşti binecredincioşi monahi vor tăcea, poftesc să aud acel glas care a grăit în vedenia Teologului la cap. 19.

Se făcu tăcere la acea masă puţin veselă, cum se întâmpla în anume zile să fie masa şi petrecerea măriei sale. Obrazul părintelui Nicodim păru mai prelung, pălit ca de o aducere-aminte. Jder cel mititel se înfricoşă privindu-l. Buzele cuviosului Nicodim se mişcară fără murmur; apoi din ele izvorî o tânguire, întâi împiedicat şi răguşit, apoi mai îmblânzit.

„După aceea am auzit în văzduh glas puternic, rostea el cu ochii pe jumătate închişi versetele Apocalipsului, după aceea am auzit în văzduh glas puternic de gloată multă care zicea: Aliluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea şi puterea.

Am văzut cerul deschis şi iată, s-a arătat cal alb. Cel calare are nume Credinciosul şi Adevărat. El judecă şi se luptă cu dreptate.

Ochii lui ca para focului. Fruntea, împodobită cu cununi împărăteşti. Avea scris nume, pe care nimeni nu-l poate ceti şi-l ştie numai el singur.

Era îmbrăcat cu haină stropită cu sânge.

Oştile din cer îl urmau.

Din gura lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea.”

Prea luminate Doamne, urmă cu glas schimbat cuviosul Nicodim, acel luptător pe cal alb e cuvântul legii nouă a lui Hristos. Vine vremea ca luptătorul să cheme pe domnii pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris că luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui.

Măria sa oftă. Păru mai luminat la obraz şi ceru paharnicului să-i umple cupa. Alexăndrel-Vodă lovi cu cotul pe tovarăşul său. Amândoi fecioraşii găsiră minut prielnic ca să iasă în lumina de afară.