Capitolul XVII.

Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit cu toţii în acel loc.

Comisul Manole Jder îndreptă drumul domniei sale şi al soţilor săi întâi la Ştefăneşti, după aceea mereu în lungul Prutului. Erau de toţi şase stăpâni şi cinci slujitori. Dămian neguţătorul şi ieromonahul Nicodim se aflau fără slugi ale lor; însă, la orice popas, se găsea un creştin care să vie să se închine cu mirare la scara acelui boier cu comanac şi cu sabie; iar Dămian găsea tot aşa de repede împrejurul său slujbă, întrucât nu uita să sune în palmă trei grivne cu pajură crăiască, pe care poftea să le lepede cuiva, neavând ce face cu ele.

Două zile, vremea a ţinut nouroasă. Într-a treia zi ieşi soarele de toamnă peste lunci pustii şi mirişti arse.

La trei poşte domneşti, îşi schimbară caii. Slujitorii deschingau şi puneau la pământ şăile cu tot tacâmul lor, iar argaţii căpităniei de poştă se duceau prin nişte râpi, să caute cai hodiniţi. Asemenea cai, care nu se găsesc decât la apa Prutului, au o înfăţişare întru totul deosebită decât a altor cai de pe lume. Îmbrăcămintea li-i de păr des şi gros; par mici de stat, mai ales pentru că au capul mare; ştiu a răbda de foame; pot sta iarna în crivăţ, fără adăpost, şi nici nu le pasă; fug iepureşte cu călăreţul lor şi cotesc numai din când în când cătră apa Prutului, în care se adapă des şi cu mare plăcere. Au copitele late, ca pentru locuri mocirloase, şi nu li se aude rânchezatul, ca să nu-i simtă lupii din zăvoaie şi păpurişuri. Vistiernicul Cristea îi privea cu îndoială şi dispreţ, şi nu voia să primească sub sine pe cei care aveau cozile încâlcite cu scai.

Din jos de Fălciu, urmăritorii lui Jder cel mititel apucară la Cahul, apoi se apropiară de bălţile cele mari şi ocoliră Catlabuga, ţinând după aceea calea împotriva vântului şi cătră mirosul sărat al mării.

Într-a cincea zi, într-o sâmbătă, văzură departe, la marginea dumbrăvilor şi dincolo de luciul Dunării Cetatea Chiliei.

Calea, aici, era printre locuri deşerte împodobite cu bolândari de stepă, pe pămătufurile cărora se zbăteau şi scânteiau acele fire neţesute, numite de pământeni matasa-morţilor. Nu se zăreau sate aşezate, cât cuprindea ochiul; era un pământ la linia fluviului, supus puhoaielor şi uneori războiului. Dintr-o lature a umbletului călătorilor se ridică greoi un cârd de dropii, fâlfâind întâi cătră soarele asfinţitului şi cufundându-se după aceea într-o zare plumburie.

— Pe aici, astăzi, n-a trecut nimeni, băgă de samă comisul Simion.

Adevărat că drumurile pe uscat erau puţin umblate în acea parte de ţară, iar drumul de negoţ al Chiliei era mai mult pe apă în lungul malului, coborând de cătră Galaţi. Vasele se întorceau spre acest mare târg fie sub vântrele, fie trase la edec.

Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stârnit ieri ori alaltăieri aceleaşi dropii. Drumul lui se poate să fi fost prin altă parte. Poate a nimerit la malul apei prin altă ieşire şi a coborât cu pescarii în ostroave.

Călăreţii îşi aruncau ca pe nişte mingi asemenea prepusuri, umblând înşiraţi unul după altul. Luarea-aminte în acelaşi timp le era atrasă de acea zidire zimţuită de cărămidă şi piatră, care creştea încet-încet în soarele pieziş. Când Cetatea se desfăcu în întregime, oglindindu-se răsturnat în balta aprinsă, luci în zare şi aria mării, încovoiată spre streşina cerului.

În partea de curgere a Dunării, se grămădeau păduri de sălcii spre ostroave vechi şi plăvii nouă. Revărsarea acelui braţ multiplu, căruia grecii vechi îi spuseseră Licostom, adică Gura Lupului, mânca întruna din hotarul mării, îmbulzind an cu an mâluri, sporind domnia luncilor şi a apelor dulci. Corăbiile se apropiau acuma de Cetate prin canaluri. Între pustia apelor pontice şi meterezuri, crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, în care cânta cucul primăvara.

În Dunărea mai veche, se întemeiaseră stejărişuri. Sforul apelor, cu mare lărgime, bătea în ţărmul moldovenesc, unde malul era împodobit cu câteva colibe de pescari şi cherhanale.

În ţărmul celalalt, întâi stătea Cetatea, stăpânind intrările. După acest colţ întărit cu oşti şi tunet, se desfăcea alt braţ care închidea alt ostrov. Aici începea împărăţia neagră. Într-acolo apa se posomora de umbra pădurii. Peste vârfurile stejarilor, se înălţau fumuri de alte aşezări omeneşti. Acest loc avea poreclă străină: Ormanlî-Ghiol; în el se afla cetăţuie de ceamur şi strajă de ieniceri a lui Mehmet-sultan.

Printre ostroavele mărunte din sus, de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi a jivinilor, umblau plăvii mişcătoare mânate de vânt, poposind când ici, când dincolo, căutând o ancoră de pace în tainiţile acelor întinderi. Apele se răsfirau în gârle şi în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile şi se întorceau iarăşi la matcă. Era sub luciu domnia peştilor, care intrau odată cu viiturile primăverii în limanuri odihnite, să-şi puie icrele în bătaia soarelui, ca să sporească din nou miliardele generaţiilor; iar deasupra, în necontenita prefacere a luncilor şi stufurilor, era cealaltă domnie a sălbătăciunilor aripate, oprite aici în popas din toate părţile lumii.

Călăreţii descălecară lângă bordeiele străjii celei mici a Cetăţii, săpate în râpa malului. Neguţătorul Dămian trecu înainte şi înfăţişă hotnogului cartea Domniei. Cum fu înţeles cuprinsul ei şi cunoscută pecetea roşă, slujitorii se închinară. Grăbiră a trage şăicile, ca să nu sufere întârziere slujba măriei sale. Poftiră pe cinstiţii boieri cu tot cu cai şi slujitori pe podină, stupind în palme şi apucară vâslele.

Era un loc ş-un ceas de mare singurătate a oamenilor; însă prin văzduh, din luncile desfrunzite, începură a trece cu repeziciune pe deasupra raţe sălbatice. Deasupra raţelor călătorii auziră gârliţi. De la unghiul de gârliţi rămaseră apoi aţintiţi asupra unei învăluiri măreţe de pelicani albi, care se suiră până în bolta cerului şi coborâră ca într-un joc de fulgi spre flamura albastră a turnului Cetăţii. Acea flamură a lui Ştefan-Vodă, desfăcută de vânt, avea pe ea capul de bour, cusut cu fir de aur.

Oştenii de pe ziduri, rezemaţi în suliţi cu baltag, păruseră a urmări şi ei zborul înalt al pelicanilor; străjerul de deasupra porţilor nu dădu semn de trâmbiţă decât după ce şaica ajunse la celălalt mal. Comisul cel bătrân încălecă şi trecu singur înainte, în pas, oprindu-se la punte. Îl privea, din firida de deasupra porţii, un slujitor a cărui înfăţişare nu părea deloc duşmănoasă, cunoscând îmbrăcămintea curtenilor lui Vodă.

Bătrânul comis ridică braţul drept şi pofti să vorbească. Oşteanul de sus strigă din firidă:

— Dacă-i slujba măriei sale, jupânul părcălab al nostru a poruncit să se deie drumul fără de nici o întârziere.

— Venim de la Suceava, răspunse comisul: noi suntem Manole Păr-Negru de la Timiş; avem carte de la Vodă.

— Ştim, zâmbi oşteanul de sus, aplecând fruntea.

La porunca lui, puntea scrâşni pe lanţuri şi porţile se deschiseră. Nu cu puţină mirare, însă cu osebită mândrie, jupân Manole trecu. Soţii săi şi slujitorii îl ajunseră numaidecât din urmă.

Coborî de sus oşteanul şi pofti să vadă cartea. Neguţătorul Dămian i-o înfăţişă. Oşteanul râse:

— Numele meu e Dima Voruntaru, dădu el lămurire, şi mă aflu căpitan la aceste porţi de două luni. De când am descălicat aici, n-am văzut decât alaltăieri obraz de om pământean întâia oară; şi astăzi văd de-al doilea. Să sărut pecetea măriei sale şi să vă poftesc să ne daţi veşti din lume. Vă roagă jupânul părcălab Goian să nu-l lipsiţi prea mult de plăcută vedere a obrazurilor domniilor voastre. Este întinsă la cămările pârcălăbiei masă; în fiecare, sară cercăm să ne mângâiem de singurătatea noastră.

Asemenea bunăvoinţă care-i întâmpina din cel dintâi ceas înlătură o parte din truda oaspeţilor. Le aducea însă oarecare nedumerire, părându-li-se că sunt aşteptaţi. Înaintea lor însă nu avusese chip să treacă nimeni din urmă. Iar între cei pomeniţi că ar fi intrat cu două zile înainte, care ar fi fost acela să ştie cine vine în urmă? Să fie băietul? Punea întrebare comisul cătră starostele Nechifor. Ce îndrăzneală ar fi avut Ionuţ să vie la Cetate? Şi de ce să vie într-o prinsoare, când el tocmai s-a silit să fie singur, ca să poată trece la Turc pentru nebunia lui? Dar numai el putea bănui că va fi urmărit de ai săi.

— Daca-i el, mormăi bătrânul comis, mă bucur, căci îl găsim aici. Pot să-l mustru pentru osteneala noastră, însă nu prea tare.

Comisul al doilea Simion era mai puţin nedumerit.

— Tătuţă, vorbi el, oştenii de aici mi se pare mie că se bucură de orice obraz creştinesc, de aceea stau cu masa întinsă până la al unsprezecelea ceas, dorind oaspeţi. Băietul n-a avut ce căuta aici. Dac-a ajuns la mal, a şi trecut pe furiş în ostrovul de unde se zăreau suind în sus fumuri. Dacă n-a ajuns, trebuie să întocmim o pază, ca să-l prindem când va vrea să treacă. Prin alt loc decât pe la cherhanale şi colibele pescarilor, nu se poate să treacă; şi trecerea nu şi-o poate face decât în vremea nopţii. Iar dac-a apucat a trece, treaba noastră mi se pare cu mult mai grea. Aici nu-i loc deschis, să vezi. Nu-i nici târg, să te strecori printre mulţime. Iar dacă-i cetate, un singur om n-o poate împresura. Ori şede în stuh între dihănii şi se subţiază de foame; ori iese la vedere şi-l păleşte în frunte cel dintâi nelegiuit.

— Socot eu, comise al doilea Simioane, mormăi bătrânul, că n-ai venit după mine, până aici, ca să mă amărăşti cu asemenea vorbe. Să cerem mai bine acestui vrednic oştean să ne ducă la mai-marele său.

Călătorii îşi lăsaseră în sama slugilor caii şi armele şi se grăbeau să vadă masa întinsă despre care se pomenise.

— Înţelept este, zise Dămian tatălui său, ca să mâncăm întâi. După aceea, supărarea are să ni se pară împuţinată.

Dumnealui Golan Albu, părcălab, primi pe trimeşii măriei sale cu fruntea descoperită, închinându-şi spre ei pletele-i cărunte. Era îmbrăcat cu strai scump şi purta la gât lanţ cu zale de aur.

— Noi cunoaştem de mult pe cinstitul comis Manole, binevoi el să vorbească; şi-l ştim mai ales din faptele lui, în vremea când luminăţia sa stăpânul nostru era la munteni. Nu înţeleg de ce după aceea nu s-a arătat la curte şi s-a poprit într-o singurătate, sub nişte munţi.

— M-am poprit tot pentru slujba stăpânului meu, zâmbi comisul Manole, aşa cum domnia ta ai venit în altă singurătate, pentru acelaşi lucru.

— Într-adevăr, suspină jupânul părcălab; şi încă într-această singurătate nu adie miroaznă plăcută de la brad; aproape de noi sălăşluieşte Suleiman-Beg; câteodată suflă putreziciune dinspre el, încât nici nu putem mânca de greaţă. Noroc avem astăzi că bate vânt dinspre Marea.

În cămara unde era întinsă masa, se adunaseră boierii de ajutor ai jupânului părcălab: patru care aveau în pază cele patru cornuri ale Cetăţii şi al cincilea stăpânul porţilor, spătarul al treilea Dima Voruntaru.

Părintele Agapie, preotul paraclisului, lipsind, cuviosul Nicodim binecuvântă acea masă îndestulată cu mult peşte.

Dumnealui pârcălabul porunci cuparului să toarne întâi vin dulce de la ostroavele grecilor, apoi se umili astfel cătră călători:

— Domnilor mei cinstiţi oaspeţi, vă rog să iertaţi sărăcia noastră; că noi altceva nu vă putem pune dinainte decât morun, nisetru şi păstrugă, nesuferită hrană de care suntem sătui până în gât, iar acest crap de nouă ocă l-a trimes medelnicerul numai să vă uitaţi la dânsul, că de plăcut ştiu că nu vă place. Dor ne este nouă de păpuşi de brânză şi de ierunci de la ţinutul Neamţului!

Numai după aceste vorbe comisul Manole şi starostele Căliman lepădară orice fel de sfială faţă de cinstitul părcălab şi-l socotiră prietinul domniilor lor. Întrucâtva fu de folos însăşi mâncarea, ca să îmblânzească desăvârşit privirile lui jupân Manole.

Cuprinzând de după grumaz pe comisul al doilea Simion, bătrânul îl aduse lângă părcălab.

— Jupâne Goian, întrebă el cu blândeţă, am fi doritori, eu şi feciorul meu Simion, să cunoaştem dacă sosirea noastră v-a fost vestită. Şi unde se găsesc acei oameni care v-au vestit-o?

Pârcălabul Goian îl privi nedumerit.

— Credeam, jupâne comise, răspunse el, că treaba asta s-ar cuveni să fie vorbită între mai puţini. Aşteptam sfârşitul ospăţului, ca să trecem în cămara mea de taină.

— Răspunsul domniei tale mă miră mai mult pe mine, jupâne pârcalabe. Nu putea nimene cunoaşte sosirea noastră.

— Cu toate acestea sosirea domniilor voastre a fost vestită, şi a fost vestită anume de un fecior al domniei tale, care fecior avea la mână carte domnească, pe care carte domnească am pipăit-o şi cetit-o eu singur. Şi acel fecior nu poate să fie decât al domniei tale pentru că are nume Ionuţ şi poreclă Păr-Negru. Mai avea de asemeni semnul pe care-l văd la domnia ta şi la ceştialalţi feciori ai domniei tale.

— În viaţa mea n-am fost mai mirat decât acuma, şopti comisul, după care stătu cu gura căscată, aşteptând o urmare a istorisirii.

— De ce să fi vestit acel prunc sosirea noastră? Se trezi el din nou. Şi unde-i acel prunc? Dacă l-ai pus la închisoare, n-ai făcut rău, jupâne pârcalabe.

— Aş socoti, comise, întoarse cuvânt dintr-o lature jupân Goian, că şaga domniei tale nu-i destul de potrivită cu aceste bărbi cărunte ale noastre. Dacă nu s-ar şti anume de ce a venit feciorul domniei tale Ionuţ, n-aţi fi nici domniile voastre aici. A intrat în Cetate cuviincios cu slujitorul său; s-a înfăţişat la mine şi mi-a sărutat mâna; a arătat că va veni o putere după sine, la două ori trei zile. „Dacă nu vine acea putere, atuncea însamnă că hotărârile s-au schimbat, a adăogit el, şi eu de unde mă duc nu cred să mă mai întorc. Însă dacă acea putere, cu părintele meu şi fraţii mei, vine, atuncea nădăjduiesc să pot iarăşi ieşi la lume.” I-am cerut o lămurire mai bună şi el mi-a răspuns că asta e o taină pentru care a jurat. Fiind în slujba măriei sale, să am în el credinţă. Orice-ar săvârşi, să nu mă mire, căci aşa i-i poruncit să facă. Poate să mă învrednicesc acuma să aflu şi eu ce taină se săvârşeşte fără ştirea mea şi de ce iscodire aveţi domniile voastre nevoie. Dacă-i taină legată, vă rog să tăceţi. Dacă se poate spune, nu mă lăsaţi întru neştiinţă. Cum s-a făcut sară, feciorul dumnitale s-a mistuit ori în cer, ori în pământ, căci nu l-am mai văzut. Calul şi straiele sunt aici, lăsate în sama slugilor mele.

Comisul Manole bău un pahar dulce şi ochii i se înfierbântară.

— Cinstite jupâne, grăi el, domniei tale nu se poate şi nici nu se cuvine să-ţi ascund ce este. Află că acest fiu al nostru a fost fugar de-acasă şi noi am pornit întru căutarea lui.

— Înţeleg, încuviinţă zâmbind pârcălabul. Şi acest fugar se poate să fie acuma în prinsoare la turci; iar domniile voastre vă duceţi să-l căutaţi şi să-l scoateţi.

— Întocmai.

— Înţeleg, înţeleg şi mai bine, deoarece vinul grecesc, oricât de tare ar fi, ascuţeşte duhul omenesc. De alte vorbe nu mai am nevoie; poţi să te opreşti aici, cinstite comise Manole. Precât se poate lesne vedea de un om priceput, este aici treabă diplomaticească. Avem nevoie să se afle în lume ce fel de fapte groaznice săvârşesc aceşti ismailiteni care se află în coasta noastră. Nu numai prădăciuni de averi, pojaruri şi morţi, ci şi silnicii de prunci, încât vin părinţii şi fraţii din alt capăt de ţară, să-i caute, primejduindu-şi şi ei vieţile. Deci neguţătorii de pe mări împrăştie vestea până la crai şi împăraţi şi până la papa de la Râm. Se cuvine, prin urmare, să se scoale iar papa de la Râm şi să îndemne pe toţi domnii şi craii săi să vie întru sprijin fraţilor lor tot de-o lege creştinească. Să se ridice iar oşti împotriva necredincioşilor cum s-a mai făcut odinioară, în vremea fericitului întru pomenire Iancu-Vodă de la Ardeal.

Bătrânul Manole înmărmuri, nemaifiind în stare să întoarne pe părcălab cătră un adevăr mic şi de aşa de puţină însemnătate. Îi veni în sprijin numaidecât neguţătorul Dămian, nu cu vorbe, ci cu o privire ascuţită de încuviinţare spre înfierbântatul vorbitor. De asemeni vistiernicul Cristea nu se putu opri să nu arate că domnia sa de la începutul începutului a fost de partea săbiei.

— Războiul trebuie pornit fără de nici o întârziere! Încheie dumnealui bătând cu pumnul în masă.

— Eu îmi spăl mânile şi nu ştiu nimica, râdea pârcălabul, închinând alt pahar şi îndemnând şi pe bătrânul comis să nu rămâie în urmă; eu şi cu măria sa ne spălăm mânile şi nu ştim nimica. Ne mirăm numai de asemenea fapte, de care sunt vinovaţi numai ismailitenii şi trimetem cărţi la domni şi crai. Nu m-aş mira să iasă de aici dărâmarea cetăţii lui Suleiman-Beg şi pojarul saraiului său; însă eu am martori pe neguţătorii din Cetate că slujitorii domneşti nu s-au clintit de pe ziduri. Chiar dacă v-aş da sprijin într-ascuns, nimene nu poate şti că l-am dat. Daca înlăturăm din coasta noastră putreziciunea, n-are să ni se mai aplece când bate vântul dinspre Ormanlî-Ghiol. Strigăte, răcnete, cărţi: noi avem mărturie pe aceiaşi neguţători fie de la Veneţia, fie de la împărăţia nemţească, fie de la Levant, că răutăţi mai mari decât ale lui Suleiman-Beg nu s-au mai pomenit pe lume.

Starostele Căliman stupea mormăit în barbă pe demonul său şi-şi muşca vârful limbii în dinţi, ca să nu s-amestece într-aşa vorbire. „Iaca ce poate face un copil!” cugeta el cu grijă, şi, din când în când, îşi desfunda cu degetul cel mic urechea stângă, cea de cătră cinstitul părcălab.

Nu cu puţină mirare şi spaimă aflară îndată oaspeţii, fie de la cinstitul părcălab, fie de la boierii şi căpitanii de faţă, că, într-adevăr, Ormanlî-Ghiol nu-i decât o răsuflătoare a spurcatului Tartor.

Ascultaţi, oameni buni şi creştinilor; nici în poveşti nu s-a pomenit una ca asta!

În alte părţi ale ostroavelor şi a bălţilor Dunării, înfloresc flori după bunăvoinţa Domnului Dumnezeu. Acolo, la Ormanlî-Ghiol, asta nu se pomeneşte; asinii lui Suleiman-Beg rod tot. Chiar dacă n-ar roade asinii, ies ienicerii şi spurcă, de nu mai poate încolţi nicăieri sămânţa adusă de vânt. De asemenea, primăvara, la luna plină a lui mai, aicea în sălcii, pe plăviile cele nouă de cătră Marea, cântă privighetorile de ţi se pare că eşti într-un colţ de rai. Marea se leagănă sclipind din talazuri, iar străjerii stau sus şi nici nu suflă, ascultând cu dulceaţă. Să se ştie că la Ormanlî-Ghiol stă tăcerea ca pe o baltă moartă. Numai într-un fund de dumbravă pustiită şi uscată, croncănesc dimineaţa cormoranii, închinându-se cu pliscurile spre saraiurile lui Suleiman.

Să spuie pescarii de la ţărmul moldovenesc, care trec dincolo, să spuie de asemeni pescarii turci şi greci care trec dincoace şi s-adună cu ai noştri la foc de noapte, aşteptând să cadă peştele în închisori, ce fel de om e acel Suleiman-Beg.

Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască. Cât e vară, se prăjeşte şi tot geme: Ala-Ala! Când vine toamna, se trage în casă şi-i pun slujitorii primprejur tipsii cu mangal aprins.

Se zice că ar fi având pe lângă sine un vraci, care-l caută de păcătoşenia lui. Acel vraci grec altă doftorie nu i-a găsit decât asta: în culcuş, lângă şale ori coastă, să-i puie trup tânăr, ca să-i încălzească sângele.

Aşa că are acest Suleiman-Beg un neguţător care umblă la Oceacov şi la Crâm. Îi cumpără roabe tinere de la hoţii din pustie ori de la hoardele ieşite în pradă şi i le aduce la Ormanlî-Ghiol. Nu trece mult şi acele fete tinere se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se azvârl ele singure într-o gârlă, de le mănâncă racii. De aceea, la o mie de stânjeni depărtare împrejur de Ormanlî, creştinii nici nu se ating de racii din baltă. Cum văd om acei raci, cum bat din foarfece. Au băltăreţii de aici o zicală: Fă binele şi-l aruncă în Dunăre; dacă l-a înghiţit un crap, apoi peste nouăzeci şi nouă de ani Dumnezeu are să-şi amintească de fapta ta! Nu ştim cum are să steie la judecata din urmă Suleiman-Beg, pentru tot binele căzut în baltă din pricina lui. Socotim că Dumnezeul lui cu numele de Alah nici n-are să-l mai cheme la cercetare, are să-l lese cufundat în balta lui de smoală topită. De asemeni şi în această lume stăpânul său Mehmet-Sultan, nemaiputându-l suferi în apropierea sa, l-a trimes la surgun aici, la marginea împărăţiei.

Auzind de întâmplarea care-i pe cale să se făptuiască, se poate ca chiar Sultanul să întoarcă fruntea încolo şi să zică: Eh! Mai bine şi mai curat în lume este fără acea dihanie pe care am lepădat-o de la faţa noastră!

Între toate aceste vorbe şi poveşti, comisul al doilea Simion Jder îşi păstra cu destulă greutate cumpătul. Abia îşi atinsese buzele de vinul grecesc, mâncase cu stăpânire, făgăduindu-şi pe mai târziu o dezlegare înfricoşată, dacă Dumnezeu se va milostivi acuma să-i scoată din strâmtoarea în care intrau.

La acel ceas oamenii se găseau cam aprinşi, vorbele lor erau destul de amestecate, însă, ceva, Simion putea desluşi. Anume că mezinul Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî-Ghiol şi cerea un sprijin de la ai săi. Acest copil a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l-a sculat şi l-a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se folosească de puterea care vine după el.

Ce poate face acuma acest copil şi unde se află? Nu înceta să-şi puie întrebări chinuite comisul al doilea Simion. După felurite socoteli cu sine însuşi, ajunse la o încheiere dintre cele mai de mirare, anume că numai vorba vistiernicului Cristea are în ea adevărul, cum sămânţa cuprinde în ea floarea viitoare. Căci dacă prevederea lui Ionuţ s-a adeverit şi puterea pe care o aşteaptă a sosit, el n-are să se mulţămească să iasă din trestii, să se închine, să se supuie şi să plece acasă. Putere, lui îi trebuie ca să desfacă seraiul acelui balaur Suleiman-Beg şi să scoată de la pedeapsă pe Nasta.

Unde poate să fie deci Ionuţ? N-a aşteptat în Cetate, ca să nu fie prins în capcană. A ieşit cu slujitorul său, însă nu se poate depărta prea mult. Chiar dacă ar fi izbândit să se apropie într-un chip oarecare de serai, ori de cetăţuia de ceamur, el nu se poate să nu vie iar în vederea Cetăţii Chiliei, ca să aştepte întâmplările.

În dimineaţa ce vine – urma a-şi cumpăni socotelile Simion Jder – trebuie să iasă el însuşi, singur, să cerceteze malurile şi pescarii. Îndată după aceea oaspeţii părăsesc cetatea, în vederea neguţătorilor străini. Cinstitul părcălab are să se arate supărat asupra lor şi are să-i ameninţe cu mânia măriei sale, sfătuindu-i să se întoarcă înapoi de la fapta pe care au pus-o la cale. După supărare, are să se vadă că se închid porţile şi ei rămân desfăcuţi de pârcălăbie, lucru pentru care toţi neguţătorii, ca nişte creştini ce se află, au să se frământe cu supărare, şi unii dintre ei au să îndemne pe slujitorii de la corăbii ca să vie întru sprijinul obijduiţilor. Neguţătorul Dămian şi cu Simion Jder purced cu luare-aminte în lungul grindului. Au în apropiere doi pescari, care poartă pe gârle două luntri. Dămian încearcă să umble cu vorbe de pace şi de neguţătorie spre serai. Simion Jder îl priveghează din urmă. În acele ceasuri dinaintea amiezii, nu se poate să nu iasă la arătare şi Jder cel mititel.

S-a adeverit chiar a doua zi că întâmplările nu s-au depărtat prea mult de prepusurile comisului al doilea.

Se găsea acolo, la Ormanlî, pe grind, între cetăţuia ienicerească şi seraiul lui Suleiman, nu departe de umbra stejarilor, un mormânt sfinţit al unui oştean vechi. Cu o sută treizeci de ani în urmă, când stăpânea Sultan Murad şi avea curte la Odrii, acest vestit luptător cu numele Ibraim, din neamul Osman, pătrunsese cel dintâi cu bulucurile sale până la malul cel mai de miazănoapte al Dunării şi căzuse aici. Împărăţia îi zidise boltă şi clădise în jur stâlpi de cărămidă cu acoperământ de olane. Se sădise lângă acea clădire şi un copac din Anatolia, care la Dunăre nu avea nume. Mulţi credincioşi ai prorocului veneau până acolo ca să se închine şi să anine ceva în crengile copacului. Deci acel copac străin era înflorit, iarna şi vara, de bănuţi şi bucăţele de pânză colorată. În fiecare semn era o dorinţă a unui suflet şi acele dorinţi vegheau la mormântul vechi, aşteptând să fie înfăţişate de cătră Ibraim sfinţitul la picioarele prorocului, iar prorocul să dea samă de ele lui Alah-Dumnezeu.

Joi, înainte de asfinţitul soarelui, au fost văzuţi de cătră slujitorii lui Suleiman-Beg, în singurătatea de la mormânt, doi străini care stăteau de mult îngenunchiaţi cu mare înfrângere a inimii. După ce au aninat şi ei în crengile desfrunzite nişte aţe albastre, acei străini s-au sculat din umilinţa rugăciunii şi s-au tras mai la o parte pe un dâmb, privind pojarul asfinţitului de soare în meterezurile cetăţii de ceamur. Unul din ei a scos din desagă o pită şi a dat şi celuilalt. Au trecut pe deasupra lor doi cormorani dintre aceia care se puieziseră într-o dumbravă, pustiind-o: ei au ridicat frunţile şi au privit îndelung după zborul lor.

Fiind sara spre vineri, slujitorii aveau felurite treburi mărunte, de la care nu puteau lipsi; aşa că străinii rămaseră neîntrebaţi, până ce se osteni vătavul să se ducă să-i cerceteze.

Isac ceauş, bătrân credincios şi milostiv cătră călători, veni clămpănind din papuci spre ei şi-i întrebă:

— Cine sunteţi voi, bre, şi de unde veniţi?

S-au ridicat cuviincios acei străini, dar numai cel mai în vârstă dintre dânşii a vorbit.

— Stăpâne, a răspuns el, eu sunt un oarecare Tamur, pribeag tătar, carele am avut neamuri la Crâm, iar acuma am rămas prigonit şi sărac. Nu am altă avere decât acest frate al meu care, din spaima bătăilor şi asupririlor câte au fost asupră-ne, a rămas mut. De auzit, aude prea puţin, când îi spui „du-te” ori „vină”; însă de grăit nu poate grăi nicicacum. Precum vedeţi, e frumos fecioraş, bun să slujească la un stăpân îngăduitor. Ne-am ostenit lungă cale, ca să venim până la acest sfânt mormânt, ca să cer pentru fratele meu deslegarea graiului. Dacă n-om găsi aici de lucru, ne-om îndrepta în altă parte, căci lumea-i plină de puterea dreptcredincioşilor. Unu-i Alah şi Mahomet e prorocul său, în vecii vecilor, şi-ţi doresc domniei tale, stăpâne, sănătate şi pace.

Isac ceauş îi cercetase repede cu privirea ca un bun cunoscător, şi-i văzuse sărac şi subţire îmbrăcaţi, cu iminei sparţi şi cealmale zdrenţuite. Îmbrăcăminte pe deasupra aveau numai câte un ilic de pânză de in.

— Se vede, zise el, că veniţi de cătră miazăzi, unde-s locurile mai văratice.

— Adevărat este, stăpâne, mărturisi Tamur.

— Apoi să ştii dumneata că aici, cu asemenea îmbrăcăminte, vă străpunge gerul şi rebegiţi de moarte. Veniţi acasă la mine, ca să vă dau câte-un strai vechi de lână, dintre ale mele.

— Alah să facă parte celor darnici; pentru una, o mie! Se închină, lăcrămând, Tamur tătarul; şi, după el, se închină smerit şi tătăraşul cel mut.

Cei doi oameni străini trecură după vatav. Soarele asfinţise şi Suleiman-Beg se scula gemând cu nemulţămire de pe covorul lui. Căuta sprijin în umerile a doi robi negri. După ce se puse greoi pe picioare, împinse cu vârful toiagului la o parte pe robi de la domneasca sa apropiere. Era unsuros şi copt de grăsime şi pleşuv cu desăvârşire. Făcea doi paşi şi se oprea, gâfâind: Af! Af! Îl străbătea şi câte o înfiorare de răceală, ş-atunci iar îşi descleşta umbletul cătră cămările seraiului.

— Cine-s mişeii aceştia? Întrebă el deodată pe vatav, sucindu-şi într-o lăture capul şi zbârcindu-şi nasul.

Isac ceauş se opri, cu sărmanii lui.

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi.

Ca totdeauna când era posomorât, Suleiman-Beg n-auzea bine. Îşi îmbrăcă urechea cu palma, răcnind:

— Ce-ai spus? N-aud bine. Mai grăieşte o dată.

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi; îi duc la mine, să le dau pomană câte un strai de lână.

— Ha? Spune-mi, Isac ceauş, ce caută aici la Ormanlî-Ghiol păcătoşii aceştia? Dacă nu-s buni de nimica pune-i în butuc şi dă-i cu capu-n jos în baltă.

— Au venit să se închine la sfinţitul Ibraim.

— Ce-ai spus? N-aud bine. Mai grăieşte o dată.

— S-au închinat la sfinţitul Ibraim. Unul dintr-înşii e mut.

— Cum?

— Unul dintr-înşii e mut.

— Care-i mut?

— Cel tânăr.

— Apoi dacă-i mut, ce foloseşte pe lume? Dă-l cu capu-n jos.

— Se roagă de milostivirea ta pentru lucru, luminate stăpâne. Amândoi sunt în putere şi pot face orice treabă. Dacă milostivirea ta nu-i primeşte, ei se închină cu umilinţă şi se duc.

— Ce-ai spus? N-am auzit bine. S-or duce când voi pofti eu. Până atuncea să-i pui în jug. Mâni să nu lucreze, fiind vineri; ci să mănânce pilaf cu seu şi să doarmă. Iar sâmbătă să care apă pentru feredeul haremului.

Gemând, af! Af! Şi împungând cu vârful toiagului pe robi, Suleiman-Beg intră în serai. Isac ceauş sculă din genunchi pe pribegi şi-i luă la sine ca să-i îmbrace şi să-i ospăteze.

Vineri, stăpânul locului a ieşit iar să se prăjească la soarele de toamnă, iar străinii s-au ferit pe cât au putut de vederea lui.

Sâmbătă, au pus pe umăr cobiliţile şi au luat câte-o păreche de bracace de aramă, cu care au cărat până la amiază apă din baltă, la harem. Partea aceea a clădirii era toată întunecată de zăbrele. Veneau la uşă nişte babe cu şalvari, luau căldările din mâna străinilor, le deşertau înlăuntru, şi le înturnau iar la dânşii goale. Cât au umblat Tamur şi fratele său mut primprejur, nu s-a auzit dinlăuntru sunet sau murmur.

Sâmbătă după amiază, au ieşit de la cetăţuia de ceamur doisprezece ieniceri bătrâni. S-au înşirat la malul bălţii, şi după ce au stupit toţi în apă, au început sfat pentru pescuitul chefalilor. Unii au hotărât să întocmească coteţe, alţii să aşeze la marginea gârlelor rogojini. În coteţe intră singuri peştii şi nu mai pot să iasă; rămân între îngrădituri de trestie ocolite şi întortochiate. Cu rogojinile, pescuitul se face noaptea. Chefalii au obicei de sar din gârlă la mal şi cad în rogojini. Obiceiul coteţelor îl cunoşteau acei slujitori păgâni de la moldoveni; iar al rogojinilor îl aduseseră cu dânşii de la Anatolia. Cinci dintre ienicerii bătrâni pofteau numaidecât să întocmească coteţe, fiind acesta un meşteşug mai iscusit şi mai trainic. Atunci ceilalţi şapte s-au supărat şi s-au hotărât pe loc să-i taie pe ceilalţi cinci dacă nu se supun obiceiului lor turcesc. Cei cinci au început a râde şi s-au supus.

Aşa, venind ziua de duminică, ienicerii cei bătrâni au lepădat de pe ei şalvarii şi au zvârlit din picioare imineii, umblând în baltă după tăiat papură, ca să facă rogojini. Isac ceauş a dus pe ocrotiţii săi iarăşi la seraiul stăpânului şi le-a poruncit să care altă apă, dintr-acelaşi loc, cu aceleaşi bracace. De astă dată are nevoie de slujba lor însuşi Suleiman-Beg, căci vraciul lui i-a poruncit de două ori pe săptămână abur fierbinte într-o chilioară, ca să se încălzească pe el carnea şi să i se moaie scoarţa pielii.

La prânzişor, Tamur şi fratele său au contenit un răstimp scurt din munca lor. Tamur a venit cătră mormântul sfinţit, iar tătăraşul a urmat mai departe linia grindului, în lungul bălţii, spre Cetatea moldovenească. La o cotitură, se desface în două dumbrava de sălcii şi se vede flamura cu bour umflându-se lin şi căzând moale. Străjerii stau scrişi pe cer. De la meterezuri cască guri rotunde balimezurile cele mari. În fundul fundului se bănuia numai Marea, tot aşa de cenuşie ca şi cerul.

Tătăraşul stătu neclintit, privind într-acolo cu luare-aminte. Aşa era lipsit de mişcare, încât un stârc alb veni asupra lui fulguind din pene, ca să se aşeze la doi paşi pe un plop tânăr. Dar înainte de a se aşeza, paserea se zbătu îndărăt dând un strigăt şi coti fâlfâind pe deasupra bălţii. Mutul nu se clintise ca ş-un trunchi cafeniu al luncii; dar stârcul simţise apropiere de oameni adevăraţi.

Veneau cu luare-aminte, pe sub trunchiuri scorburoase şi aplecate, comisul al doilea Simion şi neguţătorul Dămian. Întâi se afla Dămian fără arme, numai c-un postav siniliu pe braţul sting şi c-o vargă ruptă din luncă în mâna dreaptă. În urma neguţătorului, comisul Simion purta suliţa, cumpănind-o în dreapta, şi la şoldul stâng avea sabie.

La mişcarea zăvoiului, tătăraşul ieşi din neclintirea lui şi zvâcni înainte cu repeziciune. Se opri la zece paşi de cei care înaintau:

— Bădiţă! Bădiţă! Strigă el c-un glas fără răsunet. Mă rog domniilor voastre nu mai întârziaţi. Acuma-i vremea cea bună, cât stau ienicerii în baltă. N-au decât cosoare la dânşii, cu care taie papură. După aceea toate-s în primejdie.

Dămian se oprise şi aşteptă pe Simion să se apropie.

— Cine-i acest turcaleţ? Se miră el.

— Cum? Nu-l mai cunoşti? Râse cu amărăciune comisul al doilea. Din pricina lui am nebunit şi noi.

— Tu eşti, Ionuţ? Se răsuci Dămian.

— Eu sunt, amărâtul şi năcăjitul; căci văd că bădiţa Simion se întoarce de cătră mine.

— Na mă întorc, răspunse Simion; caut să înţeleg care-s acelea toate în primejdie; căci, afară de viaţa ta, nu văd nimic altceva ameninţat. Iar pe viaţa asta a ta, tu singur ai pus puţin preţ. Pas între noi, ca să ne întoarcem cu ceilalţi.

Turcaleţul se zbătu în loc şi se trase îndărăt câţiva paşi.

— Nu se poate, bădiţă, până ce nu deschidem haremul. Eu am nădăjduit venirea domniilor voastre. Vă rog încă o dată cu lacrimi să păşiţi înainte. Altfel nu-mi rămâne decât să mă dau cu capu-n baltă.

— Îl auzi cum grăieşte asemenea copil! Strigă Simion cu supărare. Vin-aicea, lângă noi, ca să te ştiu la adăpost.

— Nu vin, dragă bădiţă Simioane, se ruga băiatul răsucindu-se în loc, cu palmele împreunate.

— Atuncea cum să venim şi pe unde?

Turcaleţul zvâcni iar înainte, cu ochii scăpărători!

— Ocoliţi, bădiţă, prin cealaltă parte a grindului şi veniţi drept asupra seraiului. Eu mă duc să înştiinţez pe Botezatu şi să fac spaimă.

În ceasul acela dinaintea amiezii, în liniştea de toamnă, fără să se ştie de ce, de unde şi cum, a izbucnit dintr-odată în Ormanlî-Ghiol cutremur de furtună. Fapta aceasta de război, de care se uimeşte cronicarul leşesc Bronislav Leşinski în hronicul său din acel timp, a fost aţâţată şi sporită mai cu samă de neguţătorii creştini aflaţi în acea zi la Chilia. Cu îndemnuri de mânie s-au adunat în jurul celor unsprezece călători sosiţi în ajun şi au cerut sprijin şi de la cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea zidurilor cetăţii. Slujitorii de la corăbii n-au pregetat o clipă, aflând că-i vorba de răpiri de suflete creştineşti şi de feciori ai unui cinstit comis moldovan gata să fie traşi în ţapă. Au pus mâna unii pe căngi, alţii pe topoare şi au ieşit cu mare zvoană la uscat, împresurând pe comisul Manole Păr-Negru şi privind îndeosebi cu plăcută mirare pe cuviosul Nicodim, mai nalt decât toţi prin comanacul său şi mai înfricoşător prin cuvioasa-i barbă. N-au lipsit a se burzului şi oşteni ai pârcălăbiei. Însuşi jupânul părcălab stătuse la îndoială, cerând la oamenii săi sabia cea grea. Numai în cea din urmă clipă se domolise şi se suise pe ziduri, ca să vadă măcar de departe, cu chiar ochii domniei sale, ce se întâmplă.

Suleiman-Beg era încă la abur fierbinte când zvoana a detunat pe pământul mişcător al ostrovului, într-o apropiere numai de trei sute de paşi. Tamur tătarul, care venea cu bracacele în cumpănă, urmat de fratele său mut, lepădă de după grumaz cobiliţa şi lăsă căldările să se ducă de-a rostogolul într-o parte. Aceeaşi mişcare de spaimă o făcu şi mutul. Sărind amândoi asupra seraiului, prinseră a urla şi a bate în uşi.

— Luminăţia ta, vin ghiaurii să te taie! Strigă Tamur. Iar mutul slobozea numai nişte chiote ascuţite de spaimă.

Înturnându-se amândoi spre balta unde tăiau ienicerii stuh, arătară nişte ochi rotunzi aşa de înfricoşaţi, încât slujitorii împărăteşti lepădară totul şi dădură fuga la şalvari şi la iminei. Nu trecură mai mult decât câteva clipe ca să se vadă ieşind la lumină din luncă năvala de suliţi şi de săbii. Unii din ieniceri grăbiră spre cetăţuie numai cu jumătatea de sus a îmbrăcămintei pe ei.

Slujitorii negri scoteau afară de subsuori, din aburul cămării, pe Suleiman-Beg.

O clipă, stăpânul locului stătu încordat, simţind în tălpile picioarelor cutremurul şi auzind răcnetele de război. Îmbrâncind în dreapta şi în stânga pe robi, dobândi pe loc o sprinteneală ce nu se putea bănui de la grăsimea lui amorţită. Adunând pe sine halatul de păr de cămilă, se prăvăli spre cetăţuie, chemând c-un glas ca de trâmbiţă pe ieniceri.

La meterezuri şi pe ziduri apărură slujitorii care erau de strajă. Slugile de la odăile dinlăuntru ieşiră la porţi cu suliţele. Altele se întoarseră în loc, ca să scoată din armurărie, pentru Suleiman-Beg, cămaşa de sârmă, coiful cu obrăzar şi sabia de Damasc.

Pe când slugile îl înarmau cu grabă, stăpânitorul de la Ormanlî răcnea cu învierşunare:

— Unde-i Isac ceauş? Să vie numaidecât aici Isac ceauş! Să-mi aducă pe pribegii tătari. Numai cânii aceştia vânzători au adus asupra noastră primejdia. Să mi-i aducă şi să le văd în clipă capetele retezate!

Năvala asupra seraiului se desfăşură repede. Cei care nu cunoşteau pricina zurbalei se îndemnau cu chiote de mânie înspre cetăţuie. Dintr-acolo bubuiră două puşti, învăluind meterezurile în fum. Se ridicase însă căpitenie a oştenilor ce umblau cot la cot, în număr de unsprezece, un fecioraş învierşunat, cu capul gol ras tătărăşte, care nu era altul decât feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru.

Îndată ce împresurarea cuprinse aşezarea lui Suleiman-Beg, haremul fu spintecat cu topoarele şi gratiile rupte cu căngile, Ionuţ şi Botezatu pătrunseră înlăuntru, izgonind afară babele cu şalvari în număr de şase. Din odaia cea mai din fund traseră cătră lumină şi scoaseră afară pe femeile cele tinere, care alcătuiau desfătarea lui Suleiman. Erau patru. Între ele nu se afla Nasta. Tătarul se întoarse şi mai cotrobăi o dată. Când ieşi iarăşi la lumină, ridică din umeri nedumerit:

— Nu este.

— Nu se poate! Strigă fecioraşul spumând. Trebuie să fie. Dacă nu-i aici, poate-i ascunsă în altă parte. Întreabă pe aceste patru muieri. Pune-le cuţitul la beregată şi să răspundă fără întârziere.

Cu mişcări pripite Botezatu înlătură iar feregelele femeilor. Erau îngrămădite unele în altele; nu păreau prea înfricoşate, întrucât ştiau care poate fi soarta frumuseţii lor.

Comisul Simion şi cuviosul Nicodim pătrundeau şi ei la faţa locului, ca să-şi dea samă ce este.

Botezatu trase jungherul asupra muierilor întrebându-le turceşte.

Una răspunse moldoveneşte, c-un glas dulce:

— Mă rog domniilor voastre, pe cine căutaţi?

— Căutăm pe o jupâniţă de la Moldova, se încruntă împotriva ei căpitanul cel tânăr cu ţeasta rasă tătărăşte. Am aflat că ar fi fost vândută de nohai la Oceacov şi adusă cu altele aici la Suleiman-Beg.

— Pe cine căutaţi, mă rog domniilor voastre? Spuneţi anume. Altcineva nu se mai află aici. Dacă vorbiţi poate de o jupâniţa cu numele Nasta…

— Pe dânsa o căutăm! Izbucni ţeasta rasă tătărăşte, holbând ochii.

— O, n-o mai căutaţi, suspină glasul cel dulce. Jupâneasa Tudosia, mama ei, a fost ruptă de lângă dânsa şi dusă înainte la Volga cu ceilalţi robi. Iar jupâniţa Nasta a fost pusă cu mine într-aceeaşi cuşcă de roabe. Când am intrat cu corabia în Marea, am fost schimbate din închisoarea noastră şi duse într-o cămara cu covoare şi cu slujitoare bătrâne. Atuncea căutând vreme potrivită, acea copilă a strigat un nume, s-a răsucit ca o zvârlugă şi s-a dus cu capu-nainte peste punte. A intrat sub corabie şi înotătorii n-au mai putut-o găsi.

Ţeasta se clătină într-o parte şi-n alta şi neguţătorul Dămian o primi în braţe.

Ajunşi în locul unde stăteau tupilate cele patru femei ale haremului, comisul al doilea Simion şi cuviosul Nicodim ascultaseră tocmai cele din urmă cuvinte ale acelei roabe cu glas plăcut care ştia moldoveneşte. Întâi priviră fără de nici o spaimă, şi chiar cu o mulţămire crudă a adâncului fiinţii lor, spre şovăirea ameţită a mezinului. Era o cufundare iute, din care oricine se întoarce.

— Cine eşti dumneata? Întrebă Simion pe roabă. Cum se uită la ea, cum tresări în sus şi întâlni privirea lui Nicoară. Era o privire în care ceti, într-o fărâmă de clipă, clocotul renăscut al unei patimi înfricoşate de altădată, patimă întocmai ca şi aceea a ticălosului lor mezin.

Când bărbaţii îşi văzură chipurile rătăcite şi se opriră ca de o lovitură în creştet, femeia, nemaiauzind întrebarea, ridică fruntea şi cunoscu şi ea ceea ce-i înfricoşa pe dânşii. La răsăritul soarelui era veşnicia unei uitări între ei toţi – ş-acuma se făcea întuneric în soarele amiezii şi năştea din plaur o fantasmă a morţii.

— Vai! Vai! Se apără femeia, punând palmele înainte şi răsucindu-şi într-o parte fruntea.

Cuviosul Nicodim suflă cu stăpânire pe nări dinlăuntru în afară o flacără.

— Asta-i Sofia greaca, zise el cu linişte cătră Simion. Am cunoscut-o amândoi cândva.

Comisul al doilea înlătură pe roabă şi trecu la ţeasta rasă tătărăşte. Păşind, pintenul stâng i se aninase în şalvarii de matasă galbenă ai femeii. Trase rupând pânza, înlătură cu piciorul ceea ce i se anina de genunchi; apucând pe Ionuţ, îl cunoscu că se îndârjeşte din nou, după cum îl vedea că strânge jungherul în pumnul stâng.

— Daţi la o parte băietul, porunci bătrânul Manole Jder. Păgânii vin asupra noastră.

Suleiman-Beg îşi bulucise în grabă ienicerii şi-i aducea asupra vrăjmaşilor. Ienicerii cărunţi, care cu un ceas mai înainte se năcăjeau în baltă la tăiat papură cu cosorul, veneau acuma cu semeţie de vechi oşteni. Oaspeţii de la Suceava şi marinarii de la corăbii se rânduiră şi ei în bătaie, steclindu-şi armele în soarele de amiază.

Tânguirea pe care o lăsaseră în urmă cei doi fraţi se umflă în chiar acest răstimp de un strigăt de deznădejde. Greaca se răsuci în sus, apucă furiş de la un slujitor domnesc sabia, o întoarse cu iuţeală punându-i straja în pământ şi se lăsă în ascuţiş. Fierul o pătrunse prin grumaz; ea rămase la pământ, înotând în tresăriri uşoare, cu braţele, pe apa veşniciei.

La strigăt, toţi cei de faţă întorseseră obrazul şi văzuseră. Bătrânul Jder îşi trecu mâna pe frunte şi-şi sparse deodată răcnetul poruncind retragere spre Cetatea Chiliei, căci toată acea învălmăşeală se arăta a fi fără noimă. Domnia sa înţelesese asta mai din vreme; dar alţii păreau a nu înţelege încă.

Mânia lui Jder cel mititel, înviată iar şi crescută de disperare, era sprijinită mai cu samă de vistiernicul Cristea. De asemeni cuviosul Nicodim avea un cap înfricoşat, de sub comanacul căruia se răsuceau şi se zbăteau, şuierând, şerpi. Comisul al doilea Simion îi stătu mai mult în preajmă, ca să-l apere şi să-l sprijine.

În asemenea cumpănă, în care se puteau prăpădi suflete de oameni pentru visuri şi fantasme, îşi ţinu firea, lângă comisul cel bătrân, mai ales, cinstitul staroste Nechifor Căliman.

— Ptiu, drace! Grăi el cătră prietinul său. Hai să-i ţinem pe loc şi să-i întoarcem. Asemenea nebuni, când se înfierbântă, sunt în stare să moară până la unul, din pricină că noi cei cuminţi am fost mai nebuni decât dânşii.

Învălmăşeala nu conteni decât printr-o întâmplare tot aşa de ciudată.

Atât Ionuţ, cât şi Simion, cât şi Nicoară ţinteau să iasă mai cu samă asupra lui Suleiman-Beg. Cum ajungeau la el, trebuiau să se izbească şi cu ienicerii. Între ei îşi făcu loc cu repeziciune din urmă Gheorghe Botezatu Tătarul. Trecând într-un salt înainte, se opri. Îşi cumpăni jungherul întâi în jos, apoi deasupra capului, ţinându-l de vârf; apoi îl repezi, pălind pe Suleiman-Beg în deschizătura dintre coif şi cămaşa de zale. Stăpânul de la Ormanlî-Ghiol căzu dintr-odată cu faţa la pământ, fără nici un răcnet. Un sânge puturos se împrăştie subt el ca o baltă neagră. Ienicerii îşi ridicară armele în sus, strigând: Ala-Ala! Cunoscând în acel sânge un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu.

După această din urmă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.

La 15 octombrie, Domnia era la târgul Iaşilor. Comisul Manole Jder ceru cu umilinţă învoire măriei sale ca feciorul său mezin să nu-şi descopere ţeasta, atunci când măria sa va binevoi să-l primească şi el va sta în genunchi cerând iertare pentru nebuniile lui. Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru-Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într-o parte.

La 20 octomvrie următor, Ionuţ Jder se înfăţişa muţei sale comisoaia Ilisafta, având capul descoperit. Comisoaia Ilisafta Jderoaia îl îmbrăţişă şi-l sărută furtunatic, după aceea stătu, se uită la dânsul şi începu a-şi face cruce, înălţându-şi ochii la sfintele icoane.

La 21 octomvrie, cuviosul ieromonah Nicodim se întoarse cu întristare la sihăstria sa şi intră singur în chilie, unde, pe masa de la ferestruică, se afla încă ceaslovul. Înainte de a-l deschide în altă parte, la sfinte rugăciuni, cuvioşia sa muie pana de hultan în cerneală şi scrise data întoarcerii sale, după care adăogi, ca să fie amintire, pentru mai târziu: „Când am fost noi în pământul Turcului.”

SFÂRŞIT