Capitolul XVI.

Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe cel mititel.

Luni dimineaţa, început de octomvrie, bătrânul Manole Jder se strecură mai devreme decât de obicei din iatac. Dobândise acest nărav să iasă pe furiş, ca să nu-l apuce vreun cârlig de vorbă al jupânesei comisoaie. Dimineaţa, socotea dumnealui că sunt treburile mai cu spor. Încât ieşea la o altă încăpere, unde avea obicei să-şi lese încălţările şi brâul; şi, ca şi cum l-ar fi ameninţat vrăjmaş din urmă se grăbea încheindu-şi din mers o cataramă c-o mână şi îndesându-şi cu cealaltă cuşma în cap. Nu izbândea totdeauna în această retragere puţin ostăşească. Jupâneasa Ilisafta era de multe ori asupra domniei sale cu felurite mirări, întrebări şi griji, care făcuseră pui în cursul nopţii. De data aceasta, însă, ziua comisului Manole părea că începe bine. Deşi dumneaei era trează, căci o auzise oftând, nu se iscă nici o pricină de întârziere.

Mormăind în barba-i mare nişte vorbe tainice, pe care nu le putea înţelege nimeni, jupân Manole Păr-Negru nu ieşi, ca de obicei întâi în ogradă. Deschise uşa de la chilioara lui Ionuţ şi văzu patul gol. Mormăitul i se desluşi mai bine.

Acuma pricepea domnia sa de ce l-a lăsat să iasă cu pace jupâneasa Ilisafta. Dacă cumva fecioraşul nu s-a întors încă, să nu cadă asupra lui supărarea vorbelor de dimineaţă, căci de câte ori azvârlea dumneaei acel cârlig, comisul trântea şi bufnea prin încăperea cealaltă. Comisul nu făcu decât: Hm!

Ieşi în ogradă şi se uită posomorât la slugi. După ce le făcu astfel, numai cu privirea, să-şi grăbească umbletul, porunci să-i vie calul.

Dimineaţa era fără vânt, cu cerul îmbrobodit de nour. Se simţea că răsăritul soarelui, dincolo de zări şi de neguri, n-are să schimbe nimic dintr-acea întristare de toamnă.

Un cârdişor de raţe sălbatice trecu vâjâind pe sus întorcându-se la vadurile Moldovei de la topliţele din munte.

Comisul se ducea gânditor pe coastă, la deal, fără a-şi grăbi calul. Când ajunse la cele dintâi închisori ale mânjilor, văzu venind asupra sa pe Simion.

Bătrânul îl aşteptă să se apropie. Îşi poftiră bună dimineaţa unul altuia numai din vârful buzelor.

— Băietul nu-i la mănăstire, zise Simion fără nici o pregătire şi ca şi cum vorbele acestea le lepăda de la sine, neavând ce face cu dânsele.

— Cum ai zis? Răcni comisul.

Deodată parcă surzise, punându-şi mâna, leică, la ureche.

— Mie nu mi-a plăcut înfăţişarea lui, ieri dimineaţă, urmă comisul al doilea fără a-şi înălţa glasul. Mi se părea trudit şi nedormit. Dar nu-l puteam opri de la mărturisirea pe care se ducea s-o facă stareţului său. Avea tovarăş cu dânsul şi pe tătar.

— Avea tovarăş pe tătar… îngână bătrânul: omul meu cel mai de credinţă. Băietul e la mănăstire; nu poate fi în altă parte.

— Eu am avut altă socotinţă, urmă comisul al doilea. Asară m-am coborât la curte să aflu dacă s-a întors, cum îi fusese cătră mine făgăduinţa. Văzând că nu s-a întors, am repezit un om. Acel om mi-a adus înştiinţare acum un ceas. Băietul nu-i acolo; nici n-a fost; în Vânători nu l-a văzut nimeni trecând. A apucat alt drum; acel drum cred că-l înţelegi şi domnia ta; încă de sâmbătă sara nu mi-au plăcut mie istorisirile prea lungi din Ţara Leşască. Oamenii cuminţi ar fi trebuit să fie mai cu băgare de samă.

— Jupâne al doilea comis, mă rog domniei tale, care-s acei oameni cuminţi?

Din blândeţa prefăcută a acestui glas, bătrânul se dezlănţui deodată într-un răcnet împotriva calului. Puse pintenii şi în acelaşi timp strânse cu putere struna. Răsucindu-se şi ameninţând înăbuşit, aruncă la pământ harapnicul de piele împletită.

Simion descălecă uşor, culese harapnicul şi-l înfăţişă tatălui său.

— Între acei oameni cuminţi, cel dintâi sunt eu, tătuţă, zise el cu blândeţă. Ar fi trebuit să cuget mai din vreme că istorisirea are într-însa o primejdie. Cunoscând pe băiet şi ştiind şi firea altora, acuma nu mi-i greu să spun care-i drumul pe care a apucat Ionuţ. Dar ar fi trebuit să înţeleg chiar de-atuncea de ce a ieşit dintre noi şi s-a pitit ca s-asculte el singur, să nu-i putem ceti obrazul şi mişcările. La vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.

— Care-s acei alţii? Păru a tresări iar bătrânul din uimirea lui mânioasă. Însă privirea pe care o avea aţintită asupra comisului al doilea se îmblânzise. Într-adevăr, urmă el mai domolit, asta-i vârsta nebuniilor. Nu mă mai mir decât de tătar. Slujitor vrednic, acuma nu-i bun decât de ştreang.

— M-am supărat şi eu pe Botezatu, zâmbi Simion. Pe urmă am stat şi m-am gândit, până ce m-am desluşit.

Comisul îşi scutură barba şi se posomorî iar.

— Văd, zise el, că trebuie să-mi pun la un izvor capul. După ce m-oi răcori şi m-oi limpezi, am să văd ce-i de făcut. Vorbele-s fără de putere.

Punându-şi dintr-odată calul în mişcare, se duse până la şipotul dintre molizi, care bulbucea printr-un jghiab de scorbură. Descălecă, îngenunche pe lespezi, îşi zvârli într-o parte cuşma şi-şi vârî capul sub bătaia apei. Stătu aşa o vreme, apoi pufni aruncând stropi; trase peste ochi cu mânicile aspre ale contăşului; se şterse mai adânc şi mai îndesat cu poalele aceleiaşi haine; şi într-acelaşi timp nu înceta să cumpănească în sine întâmplarea.

Primejdie pentru viaţa copilului, cugeta el, e numai pe celalalt mal al Dunării, în olatul turcesc. Tătarul deci, are să-l ţie pe cestalalt mal. Cum ar putea să-l ducă pe stăpânul lui la o pieire fără greş?

Ce părere are Simion despre asta?

Simion are părere despre asta că nu porunceşte tătarul şi porunceşte Ionuţ.

Cea dintâi lămurire pe care o făcuse apa era alta pe care comisul al doilea o înţelese cu o plăcere ascunsă. Nu mai era vreme de spus cu ifos şi supărare, jupâne al doilea comis. Sună iar, în acea barbă zbârlită, numele adevărat al feciorului celui mare al lui Jder comisul.

— Atuncea, se miră bătrânul, nu mai putem sta aicea, pe loc, nici un ceas şi nici o clipă. Trebuie să ne ducem să-l căutăm.

— Asta-i cea mai bună poruncă, jupâne comise, zâmbi Simion. Armele şi straiele mi-s puse deoparte. Am învăţat pe vătaful Lazăr să ducă el singur, la noapte, harmăsarul domnesc în tainiţa de la schit pe care o cunoaşte şi el, în valea Largului, ca să nu mai am din partea asta nici o grijă. Când porunceşti, eu sunt gata.

— Apoi eu poruncesc acuma.

— Bine, tătuţă; te-ajung din urmă.

Când intră pe poarta ogrăzii de dindos bătrânul comis, ca zvârlit din puşcă, slujitorii se năpustiră în laturi cu spaimă; găinile dădură zvon cotcodăcind şi zburătăcind. Ca stropii dintr-o baltă în care s-a prăvălit o stâncă, ţâşniră în toate părţile, şi unele ajunseră în braţele jupânesei Ilisafta, care ieşise în cerdac să privegheze cum li se dă grăunţe.

— Doamne Dumnezeule! Strigă dumneaei pălindu-şi palmele, ce este? Au dat iar tătarii?

— Jupâneasă Ilisaftă, strigă comisul descălecând; băietu-i fugar.

— Vai de mine! Unde-i fugar?

— Unde poate să fie decât la Turc? Ca să găsească ce-i trebuie lui!

— Vai şi iar vai, comise! Strigă înjunghiată jupâneasa Ilisafta; plodul acesta are să mă puie de vie în pământ! Am bănuit eu că aşa are să se întâmple.

— Când ai bănuit? Nu mi-ai spus nimica.

— Am bănuit, am bănuit, săraca de mine! De aceea am avut astă-noapte acel vis. Se făcea că umblu calare în dosul lui Ionuţ, pe pagul lui, şi-l ţineam pe după braţe, iar el cerca să-mi desfacă mânile, ca să poată struni calul. Şi mergeam aşa cătră o apă mult mai mare decât Moldova. Călătoria cu el însamnă ştirbă şi sfadă; iar apa-i primejdie. Unde te duci, omule?

— Da' ce? Am să stau să ascult visurile dumnitale? Mă duc s-aduc băietul.

— Stăi, comise, să-ţi dau ce-ţi trebuie. Să scot straiele cele bune, căci doar n-ai să ieşi aşa în lume, să zică cele care te-or vedea că n-ai soţie vrednică. Să nu leşi sabia cu care ai ieşit bine de la atâtea năcazuri.

— Am alta nouă.

— Eu zic s-o iai pe cea veche. Stăi şi te sfătuieşte puţintel cu mine; nu te duce aşa ca în bătaie de vânt. Treizeci şi cinci de ani ţi-am fost sfetnic. Nu mă lepăda acuma. Cine ţi-a spus? Cum ai aflat? Poate nu-i nimic-adevărat.

— Cum nu-i adevărat? Domnia ta ai ştiut de mai nainte şi ţi s-a arătat şi-n vis? De ce nu mi-ai spus din vreme ce aveai de spus? Acuma nu pot aştepta; dacă întârzii aici, îl taie pe băiet turcii dincolo.

— Care turci? Unde dincolo?

— Turcii cei cu cealma şi cu iatagan, jupâneasă Ilisaftă; dincolo de Cetatea Chiliei, în ostroavele şi smârcurile Dunării.

— Vai de mine! Departe-i până acolo?

— Cale de cinci zile.

— Apoi ai mai fost domnia ta pe-acolo; de aceea te grăbeşti aşa de tare. Alei, comise, nu te supăra pentru toate câte le spune o femeie năcăjită şi supărată.

Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trăgând pe dânsui straie curate. Pe jumătate îmbrăcat ieşi în cerdacul de dindos şi răcni porunci la odăi, numind slujitorii care trebuiau să-l întovărăşească. Intră înlăuntru şi îndată ieşi iar, strigând chelarului ce să puie în desagii de merinde.

— Cui să-i vie în minte, se tângui jupâneasa Ilisafta, vărsând lacrimi pe straiele nouă cu grijă alese, cui să-i vie în minte că un copil poate săvârşi o poznă ca asta!

— Aşa? Cine i-a spus, jupâneasă Ilisaftă, poveştile cu Făt-Frumos? Iaca, acuma s-a dus să caute pe Cosânzana.

— Încaltea de-ar aduce-o, să-mi iau de-o grijă!

— Da' ce crezi, comisoaie, că mie îmi trebuiesc turcoaice? Dac-aş putea să-l ajung înainte de-a trece. Căci eu tot cred că Botezatu îl întârzie şi-l ţine pe loc.

— Asta! Să ştii că asta-i! Să ştii că alta nu poate fi! Răsări cu mare aprindere comisoaia. Tataru-i vinovat. Tătarul l-a luat şi-l duce!

Comisul Simion intră liniştit între asemenea cânguiri.

— Mămuţă, vorbi el, am venit să-ţi sărut mâna şi să mă binecuvântezi de drum lung.

Comisoaia îşi lepădă lacrimile, c-un deget, într-o parte şi într-alta, ca să vadă lămurit pe cel care intrase. C-un suspin greu, îşi înghiţi amărăciunea şi făcu o silinţă, ca să se liniştească. Întrebă şoptit, cu glasul dintr-odată schimbat:

— Te duci şi tu?

— Mă duc, răspunse Simion. Tătuţa trebuieşte, chiar în acest ceas, să purceadă la Domnie şi cum ajunge, să ceară intrare la măria sa. Eu întârzii puţin în urma domniei sale, ca să mă abat la fratele nostru Cristea, să-l gătesc şi pe el. După asta trec la mănăstire, ca să iau sfat şi binecuvântare de la părintele Nicodim. Cu acest frate al nostru avem datoria să ne iertăm încă o dată, deoarece se poate să nu ne mai vedem până la învierea cea din veac. Ş-apoi după asta, ajung şi eu pe tătuţa la Suceava, şi ne tot ducem la vale.

Comisoaia pe de o parte era îngheţată de rânduiala ce auzea şi pe de alta alintată de o adiere a unui cuvânt pe care nu-l mai auzise de multă vreme rostit între cei doi comişi.

— Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisaftă, să te grăbeşti, îi zise bătrânul Jder, căci avem de îndeplinit toate aceste lucruri pe care le-ai auzit şi pe care le-am poruncit eu.

Comisoaia sărută fruntea comisului al doilea, dându-i binecuvântare.

— Eu am ieşit acuma, Simioane, şi am încălicat, vorbi bătrânul, stând drept în picioare, cu armele pe el – sabia şi jungherul. Domnia ta treci Moldova, la vistiernic; v-aştept la scaunul măriei sale.

Comisul al doilea ieşi.

Jupâneasa Ilisafta veni şi sărută dreapta domnului său. El o cuprinse de după umeri şi o sărută pe ochi, cum făcuse, în somnu-i viclean, şi Jder cel mititel.

Rămasă singură, comisoaia păşi la icoana Pururea-Fecioarei, în lucirea candelei, ca să-i cerşească ocrotire şi izbândă pentru cei duşi în primejdie, pe drumuri depărtate.

Simion Jder, cu slujitorul său, coborî la apa Moldovei; ocoli podul umblător şi trecu de-a dreptul prin vad. Când intră la curtea vistiernicului, găsi cal înşăuat la scară; deci boierul era acasă. Era acasă şi, ca totdeauna, îşi căuta vremea plecării. Înainte de vremea plecării, căuta şi alte lucruri care-i făceau trebuinţă. Acele lucruri jupâneasa Candachia le găsea la locul lor, pe masa vistiernicului. Le lua şi le aducea pe altă masă.

— Poftim lanţugul de aur şi paftalele cu smalţ albastru, zicea ea.

— Să ştii, Candachie, hotărî vistiernicul, că unui bărbat frumos şi voinic i se potriveşte totdeauna lanţugul de aur; însă smalţul albastru e bun mai ales la brâu roşu. Eu aş avea plăcere, azi, să pun brâu albastru.

— Decât plăcere, îi răspunse Candachia, mai bine ai avea brâul, pe care ţi l-a făgăduit de optsprezece luni fratele dumnitale Dămian şi nu ţi l-a mai trimes nici acum.

— Atunci ce fac eu fără brâu albastru?

— Stăi aici ş-aşteaptă până ce ţi l-a trimete Dămian.

— Cum să stau, când eu nu-mi văd capul de năcazuri?

— Of, mult îţi trebuie dumnitale până ce te urneşti de-acasă! Îi întoarse cuvânt, fără răutate, jupâneasa Candachia. Unei neveste tinere, de asta nu-i poate părea rău. Iar unui bărbat fudul ca domnia ta îi şede bine cu orice. Aş zice să te îmbraci ca şi ieri, să se mire cei ce te-or vedea şi să se teamă. Nu uita pintenii. Acuşi vine ceasul să-i mai deie ţiganul alt rând de ovăs calului.

— Uită-te la mine, Candachie.

— Mă uit; m-am uitat; îţi şade bine.

— Nu de asta, ci ca să-ţi văd ochii. Ochii aceştia sunt lenea mea în toate dimineţile.

— Ştiu, vistiernice Cristea. Mai avem paisprezece zile până ce împlinim doi ani de la nuntă; pe urmă ai să începi iar a te hărnici.

— Nu cred, jupâneasă Candachie. Am auzit eu odată pe fratele meu părintele Nicodim spunând o poveste despre tinereţă fără bătrâneţă şi frumuseţă fără ofilire. Asta nu-i laudă; ci har de la Dumnezeu.

Candachia râse cu dulceaţă.

— Ah-ah! Cunosc eu meşteşugul domniei tale de vorbe. Nu mai sta. Pune-ţi repede straiul şi lanţugul. Mă uit afară şi văd că avem oaspete pe cumnatul Simion.

— Simion? Se miră nespus vistiernicul. Nu-l ştiam cu asemenea obicei; el şede sihastru la herghelie.

— Ba-i chiar el, şi nu pricep de ce vine aşa de aprig. Are cu el armele. Să ştii că s-a întâmplat ceva la Timiş!

— Puşchea pe limba dumnitale, Candachie, strigă spăriat vistiernicul. Poate-i slabă muţa! Unde mi-i calul? Să mă duc în clipă!

— Stai liniştit, nu-i asta! Îl opri cu agerime tânăra jupâneasă.

Cu aceste vorbe, feri în dreapta şi-n stânga canaturile uşii boiereşti. Din prag, Simion auzise schimbul repezit de cuvinte dintre soţi.

Îi ieşi întru întâmpinare numai Candachia, care făcea încă semne spre iatac, lui jupân Cristea, să-şi isprăvească îmbrăcatul. Vistiernicul umbla dincolo grăbit, după cele din urmă bucăţi de straie, şi-şi oprea din când în când urechea la firida unei sobe, care despărţea încăperile.

— Într-adevăr, cumnată, s-a întâmplat ceva la Timiş, vorbi Simion pe când pătrundea în casă.

— Ai! Ce s-a întâmplat? Se miră ascuţit jupâneasa Candachia, întorcând ochii cum văzuse în oglindă că i se potrivesc mai bine. Văd că purcezi de-acolo înarmat: atuncea umbli după cineva. Au dat hoţii?

Simion făcu semn de împotrivire cu capul; nu.

— Ionuţ?

Comisul al doilea încuviinţă.

— Să ştii, vistiernice, ţipă Candachia cu spaimă, că frăţiorul domniei tale a apucat drumul podgheazurilor şi al nohailor şi a fugit după fata aceea, în Ţara Leşască!

Simion zâmbi:

— Văd că femeile au mai multă agerime decât noi.

Din iatac vistiernicul se năcăjea să-şi vâre prin firidă capu-i mare.

— Vin şi eu să văd ce este! Strigă el de dincolo, cu aţâţare.

— Nu cred, nu se poate! Se frământa Candachia.

— Ba-i adevărat, o încredinţă cu destulă linişte comisul Simion; numai cât n-a fugit la leşi, ci la turci.

— Asta-i una care nu s-a mai pomenit! Vra să zică, acel copil se duce să bată război la Ţarigrad cu Mehmet-Sultan!

— Ceva mai aproape, o linişti comisul. S-a zvonit că cneaghinele de la Ionăşeni ar fi în robie dincolo de Dunăre în olatul Chiliei.

— Un copil care umblă după năluca lui! Cred, oamenilor şi boierilor, că n-aveţi să-l lăsaţi să se prăpădească.

Comisul Simion zâmbi.

— Fii încredinţată, cumnată Candachie, că nu-l lăsăm. Dacă nu-l aducem, jupâneasa Ilisafta se pune la pământ şi moare. Am lăsat-o acu o jumătate de ceas prăpădită. În urma mea, ştiu că s-a pus în pat. Comisul, de pe altă parte, s-a ridicat în scări şi ne-a poruncit să nu lipsim din prejurul lui. Dumnealui a şi purces la Suceava, să ceară dezlegare măriei sale ca să trecem dincolo.

La aceste vorbe, năvăli din cealaltă încăpere vistiernicul Cristea mai dezbrăcat decât îl lăsase jupâneasa Candachia. Îşi târâia pe jos lanţugul de aur. Când băgă de samă că-l are încă aninat de deget, îl zvârli la o parte cu piciorul.

— Mă duc să văd pe muţa! Strigă el, cu mare tulburare.

Simion îl opri.

— Nu mai ai vreme. Comisul îţi porunceşte să-l urmezi la măria sa, chiar în această clipă. Numai feciorul nostru Cristea, zice comisul, are să poată grăi aşa, ca să ne deie slobozenie măria sa să trecem în olatul Turcului.

Vistiernicul se umflă în sus, cu semeţie.

— Să trecem acolo numaidecât, strigă el. Dac-a fi trebuinţă, să batem război.

Candachia îşi rotea cu uimire foile, între cei doi bărbaţi.

— Cine să bată război, şi de ce?

— Eu să bat război, pentru că am eu aşa bunăvoinţă. Nu este alt leac pentru comisoaie decât să-i aducem puiul.

— Atuncea grăbeşte-te, îi porunci Simion. Dacă ai cal bun, poate să-l ajungi pe tata.

— Cum să n-am cal bun? Aruncă spre fratele său încredinţare vistiernicul.

Simion tăcu, privindu-l ţintă. Vistiernicul fu cuprins dintrodată de o hărnicie înfrigurată, desprinzând întâi din cuier armele.

Candachia îşi încrucişă braţele pe sâni, întorcând un zâmbet subţire spre cumnatul său.

— Când nebunul acela după care vă duceţi, zise ea, are să ajungă în vârsta domniei tale, are să-ţi samene întocmai.

Simion o cuprinse şi o sărută pe obrajii rumeniţi, apoi ieşi afară sunând din pinteni şi încălecă.

— Gata? Strigă el prin uşa deschisă cătră fratele său.

— Gata, ţi-l aduc numaidecât, îi şopti Candachia arătându-se o clipă în prag. Îşi răsuci foile zbătându-le ca pe nişte aripi şi intră iar înlăuntru.

Nu lungă vreme, vistiernicul ieşi cu o repeziciune care pentru toţi cunoscuţii lui părea uitată. Abia încălecă şi puse iarăşi piciorul la pământ.

— Nu mi-am sărutat nevasta, îşi aduse el aminte, râzând.

Simion porni. Fratele său îl ajunse din urmă la apa Moldovei, având după sine, precum se cuvenea măririi lui, doi slujitori.

— Îmi închipui, îi zise comisul al doilea, că vrei să treci întâi dincolo, ca să vezi pe muţa, după aceea te întorci iar în drumul Sucevii.

— Asta numaidecât, se încredinţă pe sine însuşi vistiernicul. De altminteri, cu asemenea cai, ca aceia pe care-i am eu, nu-i om pe lumea asta pe care să nu-l ajung din urmă.

— Cine nu se miră de caii domniei tale, frate Cristea? Dar eu tot aş zice că să te grăbeşti puţintel.

Vistiernicul găsi pe jupâneasa Ilisafta în aşternut, învălită cu pocladă până sub bărbie. Fruntea îi era înfăşurată cu pânză muiată în apă rece. Ochii i se cerniseră. Ofta şi se tânguia încet împotriva unor ţânci din ziua de azi. Chira cămărăşiţa se învârtea în jurul ei, pregătise pe un scaun la o parte sita cu bobii; îşi adusese într-ascuns frigarea de descântat; când se alina o clipă comisoaia, murmura şi ea asupra răutăţilor din lumea asta. Atunci veni acel copil al Candachiei, pe care şi comisoaia îl alintase mai mult într-o vreme, iar acum îi era răpit de o venetică din Ţara-de-Jos.

În vremea asta comisul Simion grăbea, prin ziua fără soare, cătră Târgul Neamţu. Ocolind pe sub cetăţuie, trecu la pas prin apa Ozanei şi apoi la aşezarea starostelui Nechifor. Ograda era goală; feciorii se aflau în munte cu cânii cei mari, împresurând un mistreţ, care le făcea trebuinţă. Sicriul cel în care se dădea orz la cai de-o bucată de vreme sta în preajma fântânii într-o rână şi spart la o coastă. Bătrânul îşi scoase capu-i pleşuv printr-o uşă scundă şi se bucură de vederea comisului al doilea.

— Oare ce să se fi întâmplat? Întrebă el cu zâmbetu-i încreţit şi strâmb, ce să se fi întâmplat de ies la lume sihaştrii? Într-o zi ca asta s-ar fi cuvenit să fie soarele la arătare, ca să aibă de ce se mira.

— Am mai ieşit, uncheşule, ş-acum şase săptămâni.

— Se poate; atunci ai făcut trebuinţă măriei sale. Acuma ce va mai fi fiind? Dac-ai descălicat şi binevoieşti a pofti în casă, să mă aştepţi numai o ţâră, până ce-oi aduce un pahar de vin, ca să-ţi fie limba mai dulce.

Comisul intră după staroste, dădu solemn bună-ziua şi se aşeză la locul de cinste, sub culme, pe patul din fund, împodobit cu scorţuri.

— Te poftesc, cinstite staroste, vorbi Simion Jder, să nu te osteneşti că limba mea nu se poate îndulci şi vestea pe care ai s-o afli nu-i bună. Ionuţ mezinul nostru e fugar de-acasă de ieri dimineaţă.

— Ptiu, drace! De asta s-a oprit aici şi a întrebat de el un slujitor de la Timiş. Cu toate acestea eu am dormit fără grijă. Ciolan bătrân şi minte puţină. Trebuia să mă scol, să ies şi să întreb eu pe acel slujitor. Nici nu mi-a venit după aceea în cap să încalic şi să vin eu până la Timiş să aflu ce este.

— Apoi ai fi aflat, cinstite staroste Nechifor, că, în vremea cât a fost copil de casă la curtea măriei sale, băietul a dat peste o dragoste. Şi acea dragoste, căzând în robie la nohai, a fost vândută la un turc din olatul Dunării.

— Înţeleg, răcni starostele Căliman, sculându-se în picioare cât era de lung şi bătând cu pumnul în grindă. Acel copil n-a găsit altceva mai bun de făcut pe lumea asta, decât să se ducă să-şi scoată dragostea de la Turc.

— Întocmai, cinstite staroste.

— Ei? Şi ce gând are comisul Manole?

— Comisul Manole a purces din astă dimineaţă. După ce trec pe la fratele nostru, părintele Nicodim, îl ajung şi eu pe comis din urmă. Vine şi vistiernicul Cristea. La Suceava, găsim pe celalt frate al nostru, Dămian.

— Da' ce să căutaţi domniile voastre la Suceava, comise Simioane? Nu vedeţi domniile voastre câte răutăţi se iscă la curtea măriei sale? Acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine. Am să-i spun eu odată măriei sale că eu trimet de aicea tot felul de bunătăţi, pe care le prind în codrii măriei sale şi în apele măriei sale; şi am aflat că păstrăvii pe care i-am juruit pentru sfinţirea Putnei, ca să se afle acolo pe masa măriei sale, au ajuns în altă parte şi i-au crompăit alţii; iar un mistreţ pe care l-am trimes la Suceava, cum a intrat în Cetate, a făcut picioare. De asemenea şi-au luat zborul nişte ierunci. Am să-i spun aşa măriei sale, că-i stau în preajmă prea mulţi lupi şi dihori. Tare i-aş dezbrăca eu pe aceştia de piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce-au săvârşit. Zău dacă nu-mi vine să încalic şi să mă duc să găsesc pe comisul Manole. Fiind doi, m-oi simţi mai în putere ş-oi spune cu îndrăzneală cele cuvenite. Dar iarăşi mă întorc şi zic că cinstitul comis are altă grijă. Ptiu, drace! Cum am să dorm eu la noapte? Căci văd că acel copil fără minte se duce în primejdie! Dacă nu m-oi grăbi să mă gândesc acuma, apoi mâni iar am să aflu că-s ciolan bătrân care nu mai preţuiesc nici o leţcaie. Acuma pricep eu de ce-au ieşit sihaştrii la lume.

— Într-adevăr, de aceea au ieşit, cinstite staroste.

— Ei, apoi să afle sihaştrii că se ridică în scări şi Nechifor Căliman pentru prietinii săi şi pentru acel prunc pe care el l-a ocrotit întâi. Ştim noi, eu şi comisul Manole, unele şi altele.

— Ştiu întrucâtva şi sihaştrii, cinstite staroste.

— Atuncea au ştiut c-am să umblu şi eu la Turc.

— Au ştiut, uncheşule.

— Ptiu, drace! Şi în care loc trebuie s-ajungem noi?

— Trebuie s-ajungem dincolo de Dunăre, în olatul Chiliei.

— Iaca-i bun, am mai fost noi pe-acolo, eu şi comisul Manole. Eu nu-ţi spun domniei tale să stai şi să mă aştepţi, căci treaba moşnegilor e cu negăială. Dacă te duci la mănăstire la Neamţu la celalalt frate al domniilor voastre, apoi te-ajung eu din urmă. Te poftesc să nu porneşti de-acolo fără starostele Căliman.

După ce se zvârli în şa, comisul Simion umblă cu repeziciune până la mănăstire şi opri la poarta ieromonahului Nicodim, în vremea amiezii.

În acel loc, sub munte, se mişca printre poieni o negură, din care picura umezeală. Chilia cuviosului Nicodim era plină de o umbră pustie. La geamul dinspre răsărit, unde era streşina mai îngustă, se afla singurul loc prielnic de cetit şi de scris slove pe dosul scoarţelor. Din spate, băteau flăcările de la sobă. Pe măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe foaia scorţoasă din urmă, sta aplecat cuviosul Nicodim, cugetând câţi ani sunt de la o întâmplare veche, a cărei amintire o înmormântase în sine. În acea zi de negură, de singurătate desăvârşită şi gânduri de mâhnire, se ridicau întâmplările trecutului ca fantasme cenuşii. Ca să le depărteze de la sine, călugărul se închinase şi cetise vorbe de mângâiere. Apoi îşi adusese pană şi cerneală şi însemnase cu luare-aminte aceste vorbe: „Ceaslov sfântă carte care este a ieromonahului Nicodim. Doamne, miluieşte pe smerit robul tău.”

Când se pregătea să scrie ziua, adică întâi octomvrie, şi anul, adică 6978, auzi afară glasul lui Simion. Sări de la locul său, deschise pe rând două uşi şi întâmpină pe comis în pridvor. Îl cuprinse de după grumaz şi-l sărută, apoi îl binecuvântă asupra frunţii, după care se trase un pas. Întoarse pe fratele său cu faţa spre lumină şi-l privi eu luare-aminte.

Îl întrebă cu glas scăzut:

— Acasă e bine?

— Muţa e bine, răspunse comisul Simion, numaicât mâhnită tare pentru nebunia pe care ai aflat-o şi cuvioşia ta.

— N-am aflat nimic.

— Ba ai aflat, căci am trimes om să întrebe de Ionuţ. Băietul a plecat după dragostea lui.

Călugărul trase în casă după sine pe comis şi ascultă nu cu prea multă uimire lămuririle.

— Am înţeles că în acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.

Privi fără să vadă ceea ce scrisese şi împinse cu palma la o parte cartea deschisă. Se înălţă după aceea în picioare şi se învârti de câteva ori prin chilie, ca într-o cuşcă cu gratii.

Păru că se linişteşte. Întoarse ochii spre Simion cercetându-l.

— Văd că ai la tine armele.

— Da, căci mă duc după tătuţa, la Suceava.

— Şi de la Suceava?

— De la Suceava, tot înainte. Aştept numai să vie din urmă starostele Nechifor; cum vine, nu mai stau nici o clipă.

— Ai vreme până atuncea să îmbuci ceva. Nu poţi găsi la mine decât mâncare călugărească, dar trebuie să te mulţămeşti şi cu aceea. Înţeleg c-ai venit pentru iertarea noastră; se poate să nu ne mai vedem. În pustia întru care mă aflu, nu încetez de a mă ruga pentru toţi şi mai ales pentru dumneata, Simioane. Am fost în zilele noastre ca doi căluţi fără grijă de la Timiş; iar pe urmă a venit peste noi un vârtej ca şi acesta care-l poartă pe Ionuţ. Eu mi-am găsit aicea mângâierea şi pacea; nu ştiu domnia ta dacă mai ai rana deschisă.

— Părinte Nicodim şi frate Nicoară, zâmbi Simion, trăiesc şi eu cum dă Dumnezeu. Numai câteodată mă uit într-un izvor alinat şi văd semnul prostiilor de altădată. Atuncea îmi vine să încalic, să dau fuga până aici, să te îmbrăţişez şi să ieşim iar la lume. Mă gândesc că poate ni se cuvine să facem şi altceva. Mă ispitea, la Lipinţi, Vodă, zicând că are nevoie de alţi boieri decât cei vechi.

— Oi, frate dragă, suspină monahul, drumul domniei tale e deschis. Pe mine iartă-mă şi lasă-mă aici.

— Părinte Nicodim, noi amândoi am fost cea dintâi păreche dintre feciorii comisului. Nu mi se cuvine să ies singur.

— Însă eu, bădiţă Simioane, sunt îngropat aicea şi uitat.

Comisul al doilea oftă cu mare sfâşiere a sufletului, încât călugărul se opri, aţintindu-l îndelung. După aceea prinse iar a se frământa, umblând prin cuşcă.

— Ascultă, bădiţă Simioane, grăi monahul dintr-odată, poticnindu-se asupra fratelui său. Pentru ce ai venit să mă tulburi? Deschide uşa ca să ies şi du-mă la porunca ta.

Simion clătină din cap.

— Nu-ţi poruncesc eu, părinte Nicodim. Muţa noastră-i slabă, părintele nostru-i bătrân. Trebuie să le ocrotim zilele pe care le mai au.

— Bine, se umili călugărul. Să încalic şi eu pe un asin, cum se cuvine tagmei noastre, să iau o carte şi să vă urmez, ca să vă ajut cu rugăciunile mele şi, dac-om găsi pe răzvrătit, să-l îmblânzesc şi să-l înduplec.

Cei trei călăreţi, urmaţi de slujitorul comisului Simion, ieşiră de la mănăstire într-un târziu, după-amiază. Când suiră sus pe opcină între brazi, ca să coboare după aceea la Râşca, sună din urmă stâns toaca, pe urmă cântară clopotele, prin cernerea negurei. Erau tustrei înfăşuraţi în contăşuri de pănură, şi purtau glugă. Cel mai înfricoşat la înfăţişare, din pricina bărbii şi comanacului, era cuviosul Nicodim.

În lipsă de asin, călugărul fusese nevoit să încalece un cal mănăstiresc, dintre cei care rătăceau pe sub pădure. Împrumutase de la stăreţie o şa naltă cu scări de lemn; pusese pe dânsul un strai larg ca pentru acea vreme de toamnă şi comisul îl poftise să treacă înainte pe poteca muntelui, ca să sperie jivinele şi arătările umbrei. Dacă ar fi ieşit hoţi în acea vreme în faţa unui asemenea călăreţ, care se înălţa cu comanacul până între cetini, numaidecât s-ar fi prăvălit într-o parte în râpă socotind că dă peste dânşii un moroi al pădurii.

— Eu credeam să-mi schimb la Suceava această cuvioasă înfăţişare, zise părintele Nicodim cătră fratele său mai mare. Din ceea ce spui domnia ta, văd că-i mai bine să mă duc aşa înainte. Se vor milostivi slujitorii măriei sale să-mi împrumute o suliţă, ca să nu fiu cu mâna goală; încolo nu mai am nevoie de nimica. Văd că trebuie să mă duc înainte, ori ca să vă fiu domniilor voastre de mângâiere, ori ca să fiu altora spaimă.

— Mai mult ca să facem spaimă altora avem noi trebuinţă, fu de părere cinstitul staroste al vânătorilor.

La al treilea ceas al nopţii, printr-o întunecime deasă şi prin ploaie, un străjer răcni într-adevăr, cu groază, la marginea drumului.

— Care-i acolo? Stăi pe loc. Ce matahală-i asta?

Era la locul unde se desface calea în două: un drum apucă spre târg şi altul spre Cetatea Sucevii.

La răcnetul caraulei, călugărul răspunse cu blândeţă:

— Oameni buni, cinstite oştene. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Umbra străjerului se întorsese iar la drum, cu suliţa aplecată.

— Cine sunteţi domniile voastre?

— Suntem oameni de la Timiş. Ne ducem la Suceava. Avem treabă la Domnie.

— Dacă sunteţi de la Timiş, atuncea îl căutaţi pe comisul Manole Păr-Negru.

— Întocmai, cinstite oştene.

— Atuncea staţi pe loc şi nu treceţi mai departe. Treceţi domniile voastre la dreapta şi apucaţi drumul Cetăţii. A ieşit poruncă la poartă de la luminăţia sa ca să treceţi ori şi la care ceas aţi veni. Dumnealui comisul Manole Păr-Negru vă aşteaptă înlăuntrul Cetăţii, la odăile chelarului măriei sale. Acolo s-au dus şi alţii care au mai venit în noaptea asta.

Călăreţii trecură la Cetate, bucurându-se de această întâi biruinţă. Auziră de departe chemările străjerilor de pe ziduri şi din turn, prin pâclă. La o cotitură, văzură pâlpâind făchii de răşină sub bolta neagră a porţii.

— Oameni de la Timiş şi de la sfânta mănăstire Neamţul, strigă cu glas gros cuviosul Nicodim.

Năştea în el iarăşi plăcerea uitată a călăreţului care se simte în putere.

— Slujba măriei sale! Adăogi cuvioşia sa.

Comisul Simion se ţinea cuviincios mai în urmă, socotindu-se cel mai mititel. Trecu fratelui său sabia, ca s-o sune spre străjeri.

— Trebuie să mă întorc în noaptea asta la postul şi rugăciunile mele, îi şopti nu fără oarecare voie bună călugărul; căci păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu.

Primi totuşi arma şi o păstră.

Căpitanul de la porţi veni peste punte, ca să-i cunoască şi-i pofti înăuntru.

Cum ajunseră şi descălecară, îi împresurară slujitorii. Un aprod îi desfăcu de straie şi-i călăuzi într-o cămara largă şi bine luminată cu lumânări de seu. La un capăt de masă lungă, stătea aplecat asupra unui pergament proaspăt ieşit de la logofeţie un bărbat subţiratic, cu puţină barbă şi cu părul mai scurt tăiat decât al moldovenilor. Îmbrăcămintea lui era întunecată; la cingătoare n-avea decât o singură armă pe care o purta în dreapta şi puţin îndărăt. Acea armă scurtă era un stilet veneţian cu mâner de argint. La stânga şi la dreapta lui, în laturile mesei, se ţineau pe scaune fără spătar, aplecaţi şi ei deasupra pergamentului, bătrânul comis Manole Păr-Negru şi feciorul său vistiernicul Cristea.

Cum intrară ceilalţi trei oaspeţi ai Domniei, cetitorul subţiratic cu strai întunecat împinse la o parte cartea domnească şi se repezi asupra călugărului sărutându-i mâna dreaptă. În acelaşi timp fu cuprins şi de Simion. Umblând de la unul la altul, în îmbrăţişări repetate, acel bărbat, care era Dămian neguţătorul, şchiopăta abia văzut din stânga. Pe obrazul lui brăzdat de timpuriu apăru puţin zâmbet. Stătu fără cuvinte între fraţii săi. După aceea trecu la starostele Căliman, care-şi căuta loc lângă comisul Manole. Amândoi bătrânii se uitară de asemenea unul la altul, socotind că n-au nevoie de vorbe în acel ceas.

Neguţătorul Dămian îşi plecă fruntea lângă umărul bătrânului Căliman. Cu pasu-i uşor alicnit se duse să-şi ia locul în capătul mesei şi trase iar cătră sine cartea.

Simion şi Nicoară luară şi ei loc la sfatul de război.

— Poftesc pe Dămian să mai îngăduie, grăi, cu posomorala-i obişnuită, bătrânul comis. Trebuie să spunem fiului nostru Simion, şi altui fiu al nostru părintele Nicodim, precum şi cinstitului staroste Căliman, cum ne-a primit măria sa îndată ce-am ajuns la Cetate, ascultându-ne cu multă milă. Ne pare rău, cinstite al nostru comis, a zis măria sa, că a intrat în astfel de primejdie un oştean tânăr al nostru, întru care noi aveam nădejde pe mai târziu.

Eu am stat în genunchi în faţa măriei sale şi l-am rugat să-mi deie drumul ca să-mi caut copilul.

— Ridică-te, cinstite comise Manole, a grăit măria sa, şi aşează-te în faţa noastră ca un prietin şi ca un frate mai mare. Ai stătut cu mine altădată în primejdie; se cuvine să-ţi răspund şi eu acuma. Îţi dau domnia mea carte, cu care să te înfăţişezi oriunde la dregătorii noştri. Dacă băietul a trecut dincolo şi ai nevoie de oşteni, ţi se vor da oşteni. După ce-l prinzi, adămi-l, ca să-l cert şi eu.

După aceea măria sa a zâmbit a râde, bătându-mă pe spate:

— Să ştii, comise Manole, a zis măria sa, că acest prunc a săvârşit o faptă ce-mi place.

Cinstitul staroste Căliman mormăi la locul lui, lângă urechea bătrânului comis:

— Îi place măriei sale, căci pruncul nu e al său.

Bătrânul Manole Păr-Negru îşi încreţi fruntea şi privi în jur.

— Acuma, zise el, poftesc pe fiul nostru Dămian să cetească.

Cei de faţă se foiră şi se aşezară mai bine pe scaune. Neguţătorul prinse a ceti şi a tălmăci în acelaşi timp, trudnic, cartea măriei sale: „Din mila lui Dumnezeu noi Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a domniei noastre, tuturor dregătorilor noştri mari şi mici, să deie, după a sa cerere, orice fel de sprijin de cai, arme şi slujitori, credinciosului nostru comis Manole Păr-Negru, carele se duce în Ţara-de-Jos pentru a săvârşi treburi ale domniei noastre. Nimene să nu cuteze a face într-alt chip, văzând pecetea noastră la această carte. Scrisu-s-a în Cetatea Sucevii, s-a atârnat pecetea şi s-a dat în mâna comisului Manole de cătră domnia sa Toma logofăt, octomvrie, zintăi.”

Ciudat glas, ca de cântec, avea neguţătorul Dămian. Un glas care învăluia plăcut urechea ascultătorilor.

Ieromonahul îl privea, zâmbind. După cât ştia cuvioşia sa, toţi neguţătorii lioveni învăţau, în acea vreme, asemenea meşteşug, ca să poată cumpăra ieftin şi vinde scump. Deci tuturor plăcea cartea măriei sale.

— Socot eu, urmă neguţătorul, privind pe rând pe toţi cei de faţă, că cel mai vinovat pentru neplăcerea părintelui nostru sunt eu. Necunoscând bine suferinţa fratelui nostru mezin, am trimes pe sluga mea Iosip să spuie felurite veşti la Timiş. Iar greşala n-am cunoscut-o decât după ce Iosip s-a întors la mine. Iar astăzi am văzut şi pe părintele meu, alergând la măria sa. L-am rugat pe părintele meu să mă ierte şi domnia sa m-a iertat. Dar eu socot că greşala totuşi trebuie să mi-o plătesc în bani cu dreptate cântăriţi. Am cu mine, deci, destul ca să cumpărăm ce ne lipseşte, să plătim cai proaspeţi, s-ajungem cât mai degrabă la Chilia şi acolo, dacă ne va face trebuinţă, pe lângă slujitorii măriei sale, să năimim şi slujitori străini. Acolo, mă gândesc eu, fratele nostru nu poate face nici o răutate, ca să-i cadă capul. Ce poate face alta decât să umble, întrebând de-o fată? Iar haremurile fiind închise şi eunucii muţi, el nimica nu poate afla. Cât umblă el întrebând, noi dăm de dânsul şi, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl târguim şi-l răscumpărăm; dacă nu-l putem răscumpăra, îl luăm cu de-a sila. Toate în viaţă sunt neguţătorie. După moarte, de asemeni, Dumnezeu cântăreşte ca un drept-neguţător toate ale noastre.

Poftesc pe părintele nostru, sfârşi râzând Dămian, să mă primească şi pe mine tovarăş fără câştig la afacere. Eu mai ales pot duce înainte cartea măriei sale, plecându-mă la unii dregători şi uitându-mă de sus la alţii. Dacă trebuie, găsesc între supuşii lui Mehmet misiţi care să înlesnească târguiala. Un neguţător are datoria să cunoască pretutindeni orice, să lege, să deslege, să cumpere, să vândă, nu ca să agonisească aur, ci ca să poată face cel mai bun dar maicei sale.

Sfatul ascultă cu mirare asemenea vorbe.

Starostele Căliman se plecă la urechea comisului Manole şi zise destul de tare:

— Mie mi-au plăcut totdeauna neguţătorii mai mult decât curtenii măriei sale. Aşa acuma, domnia sa Hărman, chelarul, nu găseşte de cuviinţă să puie un ulcior de vin pe această cinstită masă!

Vistiernicul Cristea, care de mai de mult se frământa simţind bolduri la limbă şi socotindu-se părăsit de cuvenita laudă, găsi prilej să se ridice cu îndârjire şi să arate că, oricât de bună ar fi iscusinţa şi blândeţa unora, cu necredincioşii nu se poate face nimica; şi, după cum a dovedit luminăţia sa Ştefan-Vodă, de la spurcatul Mehmet nu poţi lua înapoi ce e al tău decât cu arma.

— Aşa că, dacă nu se poate altminteri, noi intrăm acolo şi batem război.

— Eu şi cu fratele nostru cuviosul Nicodim nu ne pricepem bine ce-avem de făcut, mărturisi comisul al doilea Simion. Poate să facem negoţ, poate să tragem sabia; dar până ce n-om sta la faţa locului, părintele nostru comisul nu ne poate porunci aşa – ori altfel. Aş îndrăzni să arăt luminatului sfat că se apropie miezul nopţii şi băietul fuge cu treizeci de ceasuri înaintea noastră; deci e vremea să încălicăm.

— Ptiu, drace! Îşi scutură pletele starostele Nechifor, mi se pare mie că toţi au dreptate. Am şi eu, carele n-am pus în gură pită şi vin de la ceasul al treilea al dimineţii. Dacă dumnealui comisul porunceşte să vie caii, apoi n-avem alta de făcut decât să ne sculăm de aici şi să ne ducem.

— Să vie caii, mormăi posomorât comisul Manole Păr-Negru, iar Dămian să puie în sân cartea măriei sale.