Balaurul

Fraţii mei! a început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a desfăşurat în picioare cât era de nalt şi de uscat; adevăr mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai
înfricoşat! S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu glasu-i repezit moş Leonte Zodierul. S- ascultăm povestirea cinstitului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie şi s-ascultăm. Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniţă, să nu-ţi uiţi datoria şi cuvântul. Noi, aici, de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei de demult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, - aşa vin, - în alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş-asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor... Nu trebuie să;ţi încrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci eu am fostprietin maicii tale. I-am căutat şi ei în cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumnitale. Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas nemulţămită. Ba am fost mulţămită, răspunse hangiţa râzând. Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă; căci eu în taşca asta de la şold am carteveche întru care se spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ţi-am spus toate după rânduială: mai ales căporţi după dumneata miros de busuioc şi faci pe bătrâni să dorească anii tinereţii. Asta-i foarte adevărat, întări răzăşul de la Drăgăneşti; însă asta o puteam spune şi eu, fără
carte de zodii. Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-fi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat. Vă spun drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simţit aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului.

Hangiţa a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit:

Când ai văzut întăi balaurul, moş Leonte! Da, încuviinţă bătrânul, când am văzut întăi balaurul. Toţi ne-am întors pe dată către zodier,
şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa. Ce vorbeşti de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniţă, şi s-a aşezat la locul lui.
Care balaur? - Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci căzuse între noi.

—         Când am văzut întâi balaurul... grăi cu linişte moş Leonte. Eram aşa, flăcău trecut de
douăzeci de ani, şi părintele meu mă învăţa meşteşugul lui, căci şi el a fost zodier şi vraci care nu se
mai afla pe lume. Şi pe după Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta ziua
buruienile şi rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul.

Răzăşul de la Drăgăneşti răsuflă prelung şi aruncă o privire ca de duşman spre moş Leonte.

Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat... mărturisi el şi glasul parcă-i era slăbit şi fără
curaj. Spune repede, moş Leonte, căci avem vreme destulă. Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniţă,
am să povestesc - şi mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale...

Moş Leonte îşi potrivi cu coatele chimirul, îşi pipăi taşca, şi se uită în juru-i ca să se încredinţeze că oala cu vin i-i la îndămână. Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras şi cu mustaţa albă, plin la obraz, voinic şi c-oleacă de pântece. Şi când grăia şi râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă.

—         Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinţii-lungi...
începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul.

—        Apoi cum ţi-aş spune eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilaţi, pe vremea aceea, un boier mare şi fudul: îl chema Nastasă Bolomir. Era nalt şi-ncruntat ş-avea pe piept o barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două ori, cu toatărânduială. Şi luase întâia oară o fată de boier de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut suferi mâniile şi asprimile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii săi. Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec Negrupunte: frumoasă femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa cununiile pe cap - şi-ntr-o toamnă am văzut-o galbenă şi ovilită, parc-o bătuse bruma; şi s-a dus la doftori prin străinătăţi, unde-a şi murit. A rămas boierul nostru singur o vreme, şi i se dusese numele că-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir moare văduvoi - dar nu-i pasă, căci are curtea plină de ţigănci tinere... Aşa trecând o vreme, numai ce s-aude că boierul se- nsoară iarăşi. Cum se poate? Cu vreo văduvă de cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, care umblă cu ciubote de iuft şi cu nagaică: numai aşa femeie ar fi potriva lui... Când colo, ce vedem noi? S-a dus la Ieşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la Tupilaţi, în droşcă cu patru cai, o copilă ca de şaptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara curţii, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Şi era bălaie şi râdea, parcă era soarele. Iar babele de la poartă şi de pe lângă odăile slugilor au prins a o căina ş-a o plânge: că-i aşa de puţintică şi de frumoasă, - ş-are s-o răpuie şi pe asta bărbosul. Iar Bolomir a luat-o aşa, frumuşel, de două degete de la mâna stângă ş-o purta ca pe un odor de mare preţ pe treptele de piatră, aşternute cu covor.

Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors către dânsul râzând, a clătinat din cap şi parc-a vrut să-l împungă cu nişte corniţe; s-a desprins de el ş-a fugit singură înainte.

Era şi tătuca de faţă. Şi-a scuturat pletele şi nu i-a plăcut o treabă ca asta.

Aşteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că cucoana Irinuţa nu-şi pleacă fruntea. Ba-i ieşiseră două ruje în obraji, şi râdea totdeauna arătând nişte dinţi mititei ca de şoricel.

Dar erau pesemne dinţi ascuţiţi, căci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut.

Avea cucoana Irinuţa gust să se plimbe până la Roman, ori să se repeadă până la Ieşi, apoi numai un deget mişca ş-o vorbă îngâna şi cuconu Nastasă îşi pleca barba şi-i făcea pe voie.

Acu, nevasta grămăticului şi cu cămărăşiţa aflaseră nu ştiu de unde că drăcuşorul boierului nu-i nici bogată şi nici din cine ştie ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a părintelui Mitropolit... Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu înţelegeam nimica.

într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, şi de Sântilie venise la oi şi tata; şi stăteam într-o colibă de frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Şi de-acolo de la noi se zăreau gârlele şi scruntarele şi hanul acesta; la spate, departe, erau pădurile şi munţii până unde se vede ca o negură. Ce se mai întâmplase în sat, nu ştiam, şi nici nu mă îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur şi priveghind ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal şi văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se şi descălecând la coliba noastră, în singurătate.

Noroc bun, băiete, - zise. Tu eşti feciorul lui Ifrim zodierul? Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt. Unde-i tată-tu? Tătuca, - zic, - îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să vie la mâncare. Dă o fugă şi-l cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stăteam în cumpănă; dar
boierul s-a uitat aşa de urât la mine ş-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am şi apucat-o pe
coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-l cheamă aşa
de aprig boierul, a făcut: Hm! ş-a clătinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorbă. Când am ajuns la
colibă, am găsit pe Bolo-mir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în şa şi cu barba-n piept. Eu m-am dat în
dosul frunzarului. Tătuca a păşit cu îndrăzneală înainte. Ce cauţi aicea, bre Ifrime? grăieşte boierul cu supărare. Eu umblu după tine în sat şi tu
sălăşluieşti în pustie? Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi
trimes măria ta un cuvânt, aş fi lăsat tot şi m-aş fi înfăţişat la curte. Ştiu, grăieşte boierul tot supărat; dar eu n-am când aştepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu ştie, şi
poate nici tu nu ştii ce amărăciune mare apasă sufletul meu. Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, şi trece. Nu trece. Vorbeşti ca proştii, pentru că nu ştii. Ba ştiu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, dar trec ş-acestea...
Boierul s-a uitat la el încruntat: Ce ştii tu, bre Ifrime? Măria ta, zice tata, eu ştiu multe, că aşa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci şi pe
obrazul omului. Atuncea ştii tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un demon şi că nu mai pot avea linişte? Ştiu, luminate stăpâne.

—         Ştii tu că mă chinuieşte ca pe Domnul nostru Hristos? şi-s ca un om însetat pe care-l
pedepseşti legându-l de colacul fântânii?

—        Aşa este, stăpâne, precum spui.

—         Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugămintea; şi pentru puţin lucru mi-am supus toată fiinţa mea ca un rob. Iar acuma, chiar în dimineaţa asta, cămărăşiţa mi-a adus ruşinoasă veste: că drumurile soţiei mele sunt pentru ocara mea şi obrazul cuconaşului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, poate l-ai şi văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două ori sub cuvânt că are de vânzare nişte cai albi din ţara muscălească. El însă venea pentru altceva, şi eu n-am înţeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am venit însă şi la tine, ca să nu greşesc cumva. Tu eşti un om care poţi cunoaşte adevărul şi vreau să mi- l ceteşti şi mie...

Boierul nostru era aşa de tublurat şi aşa de rătăcit, cum am văzut puţini oameni în viaţa mea. îşi rodea barba şi n-avea astâmpăr. Iar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă şi a ieşit în clipă cu taşca aceasta pe care o vedeţi la şoldul meu. Şi scoţând cartea, s-a aşezat lângă foc pe scăunel, a îmbăiat de­getul şi a început a întoarce foile. Boierul aştepta în picioare lângă cal.

Măria ta, în ce lună şi-n ce zi ai văzut lumina lumii? M-a născut neneaca într-o marţi, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie. Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n
alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta eşti
om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te Ieşi în voia ei.

Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul nostru. Şi cugeta că poate va putea să-l domolească. Dar Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare:

Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte şi i-a
răspuns astfel: Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta
în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este însoţirea cea bună şi
adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, atuncea va
avea mare noroc cu muierea lui... Şi mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este
Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii... Aşadar, slăvite stăpâne, dacă
sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, şi trebuie să
depărtezi de la inima măriei tale gândurile cele rele.

Boierul a stat puţin cugetând.

Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu? Slăvite stăpâne, aşa este precum spun. Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuţa? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi. S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe
minciunoase şi mânie... Se poate... a mormăit boierul ceva mai domolit. într-adevăr, altfel s-ar fi întâmplat faptă
cumplită... Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară ce socoti tu că
trebuie să fac? S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine...

Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu 1-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amândoi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, - şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată.

O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag:

Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuţa de la Tupilaţi
spre Roman? Trecut, cum nu, nănaşule... Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors? Nu; poate a trece mai cătră sară. Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu. Dar ce este? Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir - ş-acuma el îşi scutură
barba, crâşcă şi vrea să verse sănge.

—         Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? - a ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o
omoare şi pe asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să
fie Caraoschi, - încaltea las' să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume...

Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi s-au sfătuit s-aţie drumul cucoanei şi să-i deie ştire să se păzească.

într-adevăr, cinstite comise şi oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se-nvăluise la amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins umbra asupra şleahului, iaca vedem venind de către Roman, în nouri de pulbere,

15

caleaşca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpuşoi, pe lângă un colţ de dumbravă, - şi tătuca iese înainte în mijlocul drumului, şi începe a face semne de primejdie cu braţele.

Ţiganul de pe capră opreşte. Atuncea de sub colb s-a arătat către tata un călăreţ tânăr pe-un hărmăsăraş negru. Tata 1-a cunoscut numaidecât, după frumuseţă şi după îndrăzneala ochilor.

Cucoane Alixăndrel, zise tata; întoarce-te, că-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe. Ce este, omule? - s-a auzit şi glasul cuconiţei; ş-am văzut-o plecându-se la scara trăsurii, cu
gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu şi mititel.

Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ş-a mânat pulberile pe mirişte ca pe nişte perdele. Şi-ntr-acelaşi timp am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu barba-n două părţi, cu slujitorii după el, răcnind cu mare glas.

Am rămas înlemniţi, şi eu am simţit pe mine cămeşă de gheaţă. Alixăndrel şi-a opintit hărmăsăraşul în două picioare ş-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuţa a slobozit un ţipet şi s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe tata ş-au dat jos din şa pe feciorul vornicului Vuza.

—         Mişele! răcnea cu străşnicie Bolomir cătră tătuca. Asta-i credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa?
Luaţi-l şi legaţi-l şi să-mi jupiţi din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă
pielea c-o crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Şi tu, hoţule! Eşti feciorul vornicului Vuza? - eşti
neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, şi ţie, şi jupânesei, cum ştiu eu să plătesc... Măi! - se-
ntoarse el către argaţi, apucaţi şi desfundaţi căruţa solomonarului şi descălecaţi-i roatele de ciolane, şi
după ce-ţi lăsa-o numa-n pinteni, să-i legaţi pe amândoi de dânsa, - c-aşa vreau să-i duc numa-ntr-o
goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie!

Ţiganii au şi înşfăcat căruţa ş-au prins s-o fărâme şi s-o descalţe. Alţi slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. Unii au început a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar spre cucoana Irinuţa s- a îndreptat, pufnind de mânie şi gâfâind, însuşi boierul, cu biciul plumbuit în mâna stângă. îi căzuse cuşma din cap şi vântu-i împrăştia şi-i amesteca barba cu pletele.

Atunci a răsărit de sub cortelaşul ei cuconiţa, sprintenă, subţire şi mlădioasă ca o viperă. Şi 1-a înfruntat c-un ţipet şi cu ochi plini de ură:

—         Nu te-apropia de mine, urâtule şi blăstămatule! Zvârlise cortelul şi deodată îi crescuseră la
mâni gheare agere cu care-şi ameninţă soţul. Mi s-a părut că văd în părul ei şi corniţele cu care voise
odată să-l împungă.

în acelaşi timp tatăl meu răcnea cu glas înalt sub cuţitul lui Pârlea ţiganul:

—         Cucoane Nastasă, are să te-ajungă mânia lui Dumnezeu! Când a răcnit astfel sub cuţit
bătrânul, s-a făcut o clipă tăcere. A scăpărat ş-a trăsnit cu sunet mare în munte. Şi deodată am văzut
cerul îmbrăcat cu boltă joasă de nouri, şi vântul veni de la asfinţit c-o izbitură, închizând şi detunând
uşile hanului.

Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mişca şi se apleca rotindu-se împotriva pământului; ş-un muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; şi toată lumea care se afla faţă, întorcând ochi holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuţeală.

L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri de case şi copaci dezrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră.

La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu feţele la pământ. Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am repezit la tata să-l dezleg, - ş-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa cu roatele fără ciolane. Droşca cu caii învăluindu-se, a întors în loc ş-a apucat-o în goană spre Roman, având şi pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealaltă pe boier, 1-a cuprins, 1-a sucit şi 1-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, - pân'ce 1-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. Şi cum s-a întâmplat asta, năvala de ape şi piatră a stătut, şi numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, - ş-am văzut-o cum se ducea către miazănoapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile.

Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească, - însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor. într-adevăr, de drăcuşorul cel bălan nu s-a mai auzit nimic, şi nimene nu 1-a mai văzut niciodată.