Fântâna dintre plopi

Soarele bătea în hanul Ancuţei, scânteind în geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cot­loanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu- şi începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept han coti, căci aici îi erau sorţii să se oprească, - îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti pe toţi la bună-ziua şi noroc-bun.

Era om ajuns la cărunteţe, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stins şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.

Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietenie şi privindu-ne cu ochiu-i limpede şi albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând cu mare glas:

Oare mă-nşel? Nu eşti domnia ta prietinul meu Neculai Isac, căpitan de mazâli?
Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi aţintit.

—         Da, răspunse el cu glas moale şi blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc şi eu. Dumneata eşti
comisul Ioniţă, de la Drăgăneşti.

Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrăţişându-se. Şi tovarăşii ceilalţi erau mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei se înduioşară.

Iapa cea bătrână şi slabă a comisului rânji şi râncheză în dosul hanului.

—         Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, semeţind capul şi desfăcând braţele.
Străinul îşi întoarse ochiul spre dihania cea bătrână şi zâmbi uşor, fără să pară prea mirat.

Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi aduci aminte? Am bătut drumurile
şi ne-am părăduit tinereţile! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o lumină.
Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... Şi
Dumnezeu m-a întors iarăşi prin locurile acelei dureri...
Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare? Da, prietine. îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-l grijesc şi să-i dau grăunţe. Pe
urmă om bea un pahar de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii...

Păşind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-şi calul de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el şi grăi în şoaptă spre comis:

Aista-i omul cel din Ţara-de-Jos, de care vorbea maică-mea, când eram copilă? Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Am fost prieteni
buni în tinereţile noastre.
Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val şi erau să-l omoare nişte ţigani aici, la
vad la Tupilaţi. Era o poveste înfricoşată, de care nu-mi mai aduc aminte.
Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulţămire răzăşul. Şi
ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi
grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos - şi rău. Bătea
drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i
era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice către toate zările. Ş-adulmeca pe
drumuri fără hodină şi fără astâmpăr...

La aceste vorbe, noi, răzăşii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne-am uitat unii la alţii prea bucuroşi, ş- am cunoscut că mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. Iar Ancuţa cea tânără şi-a înălţat strâncenele zâmbind, şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel, mlădiindu-se, cum ştia ea că-i sade bine.

Căpitanul Neculai păşi la butucul din preajma focului. îşi scoase blăniţa şi îşi înfăşură în contăş pistoalele. Puse şaua şi frâul deasupra şi se aşeză mulţămit alături, privind în juru-i.

Ca şi cum ar fi ştiut ce doreşte, Ancuţa ieşi ca o şerpoaică pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin şi-n stânga ulcică nouă. Cu obrajii rumeni şi gâfâind, se opri lângă foc şi întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe nesimţite aproape şi rânjeau cu viclenie sunând din strune.

Când văzui pe moş Leonte, cititorul de zodii, că-şi caută loc lângă cei doi prieteni, fără să stau prea mult la îndoială, mă ridicai de la proţapuri, făcui doi paşi şi grăii cu îndrăzneală:

Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulţi gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-
Sus, care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi s-ascultăm întâmplarea cea de
demult...
Iubiţilor prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi.
Numai dragostea cere singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!

Pe loc cufundând noi ulcelele în cofăiel, le-am închinat căpitanului şi ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat şi Ancuţa de la foc cu pui: fripţi în ţiglă.

După ce-a venit alt vin ş-am închinat iar, într-o vreme a rămas căpitanul Isac de la Bălăbăneşti puţintel mâhnit, şi, cuprinzând pe comisul Ioniţă de umăr, a oftat ş-a zis, uitându-se spre pâcla munţilor, la asfinţit:

—        Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele!

Pe urmă s-a întors spre Ancuţa, tulburat, îngânând cel din urmă viers al lăutarilor:

Trage, mândro, cu bobii…

Trage, mândro, şi-mi ghiceşte

Codrul de ce-ngălbeneşte,

Omul de ce-mbătrâneşte...

A apucat pe hangiţă de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâţă desmierdată. Iar noi am rămas tăcuţi, căci am înţeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult.

—         Domnilor şi fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea liturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea ş- o privea într-o parte, căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniţă să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi.

Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ţinutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuţei, cu cărăuşul şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acesta se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuţe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc.

Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălecat ş-am purces încet, pe-un drumuşor, printre mirişti. Ş-ascultam în singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi luncă. într-un răstimp au început clopotele la biserica de la Tupilaţi. Am oprit calul şi le-am ascultat cu jale, până ce au contenit. Şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - şi picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, ca de o vedenie.

Am pornit iar, şi umblam pe gânduri; până ce-am auzit zvon de glasuri. Treceam pe după o perdea de răcniţi şi nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă şi mi s-au arătat deodată gârle arzând în soarele asfinţitului, printre scruntare. Ş-o liotă de ţigani tocmai sfârşea de răstocit o creangă a apei, aproape, ş-acuma se împrăştiau după peşte răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli.

Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit. Pe urmă, la acelaşi glas, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un ţigan bătrân şi nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe catalige, prin gârlă.

Cineva 1-a strigat din urmă:

—         Und' te duci, măi Hasanache?

El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal.

Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La un braţ de apă dădu a adânc şi prinse a ţipa ş-a râde, ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede şi porni pe prund înaintea bătrânului.

Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu pumnul:

—         Fă-napoi, fa!

Ea-şi scutura capul gol, şi-şi sticlea dinţii. Aproape de mine se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară.

—         Fă-napoi, fa Margă! strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace!
Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde.

Era o fetişcană de optsprezece ani. îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.

Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească.

Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi dinţii dinainte îi erau rupţi.

Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume.
Marga chicoti, la malul bălţii, şi păru-i negru şi lins avea luciri de păun.
Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine.
Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos... Da, dar de unde ştii?

—         Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz străin ş-am înţeles că dumneata
trebuie să fii acela. Dacă mi-i da de-o găleată de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic bogdaproste măriei tale.
îţi faci o pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic!

încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea zâmbind, cu coada ochiului.

Am tras de la şold taşca, am deschis-o ş-am scos din ea un bănuţ de argint. Hasanache 1-a prins din zbor şi 1-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban ş-am făcut un semn ţigăncuşei. Ca o şopârlă s- a zvârlit spre mine ş-a primit banul în poală.

Hasanache prinse a urla către ceilalţi ş-a-i mâna înapoi spre baltă.

Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o.

Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe ţigăncuşa cu fusta roşă. Cotii după colnic; şi dintr-o dată mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor.

Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă. îl strunii şi-i dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt. în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra.

Pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care şi moş Irimia, vatamanul cărăuşilor, îmi lămurea ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce aşteptam eu însă nu se vedea.

Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când înalţ capul, Marga la doi paşi de mine. întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. în picioare avea încălţări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. însă nu mă privea.

Mi-am simţit inima bătând, ş-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: „Tu eşti?", răsări şi i se înfiorară nările.

—         Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă
jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciuboţele!

Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi săltându-şi fusta cu vârful degetelor. Moş Irimia se trase mormăind la cărăuşii lui. îmi cunoştea el năravurile. Mă apropiai de fată. îi zisei râzând:

—        După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca o duducuţă.

Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap şi mă privi în faţă:

Nu m-am îmbrăcat pentru biserică! Atuncea pentru ce? Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheşul Hasanache. Şi să
mulţămesc boierului, cum am spus.
Eu socoteam c-ai venit să-mi ghiceşti.

19

Nu, cuconaşule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ţi-aş fi putut ghici? Credeam că mi-i ghici cu cine aş dori eu să mă-ntâlnesc într-un loc. Unde? şopti ea râzând cu toată faţa. La fântâna dintre plopi? Da. Cu cea pe care-ai văzut-o acolo asară? Da; de-atuncea o doresc. Se poate, cuconaşule, îngână ea blând, şi ochii i se umbriră; dar aceea-i o biată fată din şatră
şi dumneata numai cât şăguieşti şi te duci. Iaca, boii îi înjugaţi şi carăle pornesc. încaleci şi dumneata,
şi ea te poate aştepta hăt şi bine. Desară cine ştie unde ai să înseninezi.
Ba s-aştepte, îi răspunsei eu privind-o ţintă, fără zâmbet. La două ceasuri după înserat, eu mă
întorc şi sunt acolo.

Ea-şi plecă nasu-n pământ şi tăcu un răstimp. Apoi, fără să mă privească, începu cu alt glas:

Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum şi nu poposeşti aici? Ba da. însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit boierul de la Paşcani banii. Aşa?

Se răsucea uşor în loc, la dreapta şi la stânga mlădiindu-şi mijlocul şi privindu-şi cu stăruinţă ciuboţelele. Apoi deodată îmi apucă mâna cu care ţineam dârlogii calului, mi-o sărută, se întoarse şi fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai aşteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui.

Ancuţa ieşi în uşă, ca să-şi primească banii de gazdă. Măcar ca nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină şi voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea şi toate le vedea. Era ca şi Ancuţa astălaltă, care se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără şi mai frumoasă.

Oamenii îndemnau boii şi carăle ieşeau scârţâind la şleah. Când a trecut şi cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am zvârlit şi eu în şa. Lăutarii s-au ploconit cu cuşmele în mână, din colţul gârliciului. Eu am trecut la drum, şi Lupei, câinele cel mare, sur, slobozit de moş Irimia din lanţ, începu să latre şi să salte împrejurul roibului. Era o dimineaţă limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunând în depărtări. Acuma zvonul lor venea până la sufletul meu blând şi cu dulceaţă.

Am mers multă vreme aşa, având soarele-n spate şi apele Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzăşilor de la Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti. Pe urmă am lăsat valea Moldovei ş-am prins a sui dealul cel lung spre Brăteşti. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. Dar eu nu v- aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea.

Cătră asfinţitul soarelui am fost la Paşcani şi m-am înfăţişat la curte. M-am închinat cu sănătate în faţa lui Cânta şi i-am arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe spate şi mi-a zis „brava"; mi-a orânduit odaie de mas şi mâncare ş-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a mai po­ vestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea băgăm de samă, căci se ridicau pâcle de pe Şiret şi venea sară.

După ce-am mâncat ş-am făcut cercetarea oamenilor şi rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moş Irimia, care mi-a scos pe furiş calul la poarta curţii. Cu Lupei după mine, am pornit întâi la pas. în sat am luat-o în trap uşor. Pe urmă am pişcat roibul cu harapnicul. Ş-am mers într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. Şi la două ceasuri după înnoptat am văzut hanul Ancuţei scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit ş-am apucat prin mirişti. Am dat pe urmă în drumeag. Ş-am pus pe roib în pas când am simţit că m-apropii de fântâna cu patru plopi. îmi bătea inima şi mă temeam să nu găsesc locul mort. O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o pustie.

Deodată, când simţii freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor. Atunci descălecai. Poruncii cu glas scăzut: „Fii cuminte, Lupei!" Şi mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată fiinţa. Marga era lângă mine. în lucirea ştearsă a lunii, sta puţin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. Când am atins-o, şi-a lăsat braţele în jos şi mi-a făcut faţă. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le simţeam pipăind-o. N-avea duh de tutun şi capu-i mirosea a flori.

în acei ani ai tinereţii, nopţile-mi păreau mai scurte. Şi vorbeam mai puţin. Cum a asfinţit luna, roibul a nechezat încetişor. M-am înălţat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de umăr, şi-a grămădit capu-n pieptul meu ş-a prins a plânge.

—         Nu fi proastă şi nu plânge! i-am zis eu. Desară mi-i drumul înapoi. Vreau să-ţi aduc o
scurteică de vulpe de la Paşcani.

Ea se strângea în mine suspinând.

—         N-ai să te-ntorci. Că eu îs o roabă ş-o nemernică. Dar am să te aştept ş-am să mor lângă
fântână dacă nu vii!

Am stăpânit-o un răstimp sub braţ, ş-am învelit-o-n contăş, căci tremura toată. Şi după ce m-a sărutat şi i-am mângâiat ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălecat ş-am purces repede c-un

20

gând necontenit şi stăruitor să mă opresc şi să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta o simţeam mai aprig în mine.

La Năvrăpeşti, am prins a zări pe Moldova pâcle nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am coborât la Paşcani, răsărea soarele-n negura Şiretului. Am descălecat la poarta curţii, mi-am dus calul la grajd. M-am întors la cişmea şi mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe urmă m-am îndreptat spre pivniţă, unde auzeam glasul supărat al lui moş Irimia.

Am descărcat cu bine vinul. Şi toate antalele de la podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârţâit de cară şi-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin cu trestioare. Şi la urmă a venit şi boierul în fiinţă, a gustat o cupă, ş-a ciocnit cu mine şi mi-a zis iar: Brava! - De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după mine în cerdac să facem socoteală şi să-ţi dau dreptul tău!

Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut taşca. M-am închinat supus către cinstitu- i obraz, i-am pupat mâna ş-am coborât către tovarăşii mei. Era vremea de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, către locurile noastre.

Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust şi preţ. Am înfulecat hulpav ceva, în fugă. Şi, cu gândurile nopţii, mi-am lăsat tabăra ş-am dat o raită printre oamenii şi slujbaşii curţii, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găseşte ce-ntreabă. Aşa c-am găsit îndată o blăniţă cu faţa de postav roş. Ş-am simţit, luând-o în mână, plăcerea ţigăncuşei, şi-n suflet mi-au scăpărat ochii ei iuţi.

Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, fără boare de vânt. Şi-n făgetul nalt, bătut de brumă, frunzele se desprindeau singure şi cădeau domol fâşâind: codrul parcă era o fiinţă şi ofta trudnic. Mergând în pas leneş, mângâiat de soare, dormitam în şa. Şi-mi visam ibovnica la fântâna cu patru plopi.

Cu carăle, am mers astfel până către sară. N-aveam de ce mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniştea ca un pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, şi i-am spus şoptit:

—         Moş Irimie, popasu-i la han la Ancuţa. Eu mă duc înainte. V-aştept acolo.
Bătrânul şi-a întors cu mustrare ochii către mine:

—         Bine, căpitane Neculai. Du-te unde ştii şi ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. După
douăzeci de obraţe, în jurul meu începu să salte şi să latre vesel Lupei. Moşneagul, mă gândeam eu, e
cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimes străjer.

Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, bătaia potcoavelor pe şleah. Stele se aprinseră în cerul curat. Câteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi câmpurile! înţepeniseră în linişte, ca-ntr-o taină.

Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul ştiut. Luna încă nu răsărise.

Sub plopi, la fântână în vălcică, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am simţit numai freamătul neostoit al frunzişului. Am legat calul sub unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş.

Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un ţipăt înăbuşit: mă văzuse. Apoi se repezi şi mă cuprinse de grumaji. Gâfâia şi mă strângea către ea, scâncind. Rămase lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi adânc.

Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. îi vorbii, mângâind-o:

—         Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am adus scurteică juruită.
Ea pipăi haina, râzând fericită, şi o trase pe mâneci. Grăi alintându-se:

Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată... Se întinse lângă mine. Am
cuprins-o în braţe. O desmierdam şi ea avea o înfiorare ş-un gemăt ca de sălbătăciune rănită.
Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp.

Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi bate fruntea cu pumnii.

—         Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă-n fântână căci nu ţi-am spus mai
degrabă!

I-am cuprins braţele strâns, îngrijat deodată.

—         Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit!

Ea acuma plângea, şi se apleca spre mâinile mele, sărutându-le.

—         De ce nu mă baţi? de ce nu mă zdrobeşti? Iaca ce-i. Uncheşul Hasanache m-a trimis ieri
dimineaţa la crâşmă. A băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi să-ţi intru în suflet şi
să ne-ntâlnim... Şi să-i spun lui unde mă găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi Turcu,
să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi doi să sară şi să te doboare...

Abia-i desluşeam vorbele din tânguire.

—        Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc?

21

Le-am spus, că altfel mă omorau. Şi de ce n-au venit asară? Au aşteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin. Ş-acuma au să vie? Au să vie! răcni ea, înăbuşit. N-am putut răbda de dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, de-
aceea nu ţi-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci vor să te omoare şi să-ţi ieie
banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-au să mă înjunghie,
căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă!

Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi îmbrăţişa genunchii:

—         Du-te repede! du-te repede!

Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!" răcni Marga cu obrazul la pământ. în urma mea, în întunecime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui Hasanache.

Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!" Era un câine tare şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea.

Am smuls frâul, am încălecat ş-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după larma câinelui. Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am desluşit pe zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câine. Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-l nimerisem.

Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă simţeam că mă alungă şi pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să-mi taie lăturile.

Pe mirişti, luna ştirbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam. întorsei capul la dreapta şi la stânga. Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini. Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înţelesei, - când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea şerpuit prin mirişte; cei din urmă mă ajungeau.

Şi deodată-mi ieşiră pe lături înainte. Săltau ghemuiţi şi răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ şi făcu pieziş din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu şi el în stânga, înţelesei într-o clipă primejdia. Dar eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ş-am căzut. însă eram deprins şi cu de-acestea. în clipa prăbuşirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuşi peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi hârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt.

Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii în sus. în ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ş-a-mi da târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se aprinseră făclii.

Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; şi, cu acelaşi glas schimbat şi răguşit, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.

Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână... am grăit eu slab. Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moş Irimia.

Eu n-am mai simţit putere să răspund. Pe sub batistă m-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii.

Când îşi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soareli în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea tânără grăi:

Tot aşa îmi povestea şi mama, demult, despre întâmplarea asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi
s-au mistuit în codru...
Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră.. întări, tot fudul, comisul Ioniţă de la
Drăgăneşti.

Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu, ş-am întrebat:

22

Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi? Nu mai este... a răspuns încet moş Leonte, cititorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii...
Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul

plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului.

Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână ş-a cerut, pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă.

Share on Twitter Share on Facebook