I. La Cornul lui Sas

În anul Mântuitorului 1612, pe vremea când înfloresc teii, singurătăţile Prutului, la cotitura care se chiamă Cornul lui Sas, vuiau de furtuna războiului.

Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară.

Tomşa era nerăbdător. Pe harmăsarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în şaua adâncă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strânse de ieniceri, de tătari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Ţara-de-jos. Cercetaşii tătari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, târându-le în arcane.

— Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas.

Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sângeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între tătari:

— Vine într-acoace toată oastea?

— Vine… răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicând spre Ştefan ochi alburii.

Celălalt, mărunt şi spătos, rânji în barba-i mare:

— E oaste tare şi creştinească!…

Husein aga, trimesul împărăţiei, care mergea alături de Tomşa, întrebă:

— Ce spun ghiaurii?

— Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mâna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi.

Tătarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcând privirea-i neagră spre tovarăşul lui:

— Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvânt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. Ieri a fost Mahmud până la marginea taberei lor.

— Eu venetic? strigă Tomşa scăpărând din ochiu-i fugar. Venetici sunt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pământenilor şi a Porţii…

— Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan.

— Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întâi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rândul. Acuma avem să înfrângem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei…

— Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curând vom vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah!

— Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari…

— Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sunt semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gândurile Celui-de-sus!

— Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu tătarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pământeni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mârza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alţii.

— Localnicii sunt azi cu tine şi mâne cu duşmanul tău.

— Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sunt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sunt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii.

— Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrângându-şi buzele palide între mustaţa şi barba tuşinată.

— Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la nemţi şi la unguri…

— Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi sub sprâncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbârci la îmbinarea frunţii.

— Ce este? zise el repede.

Privea şi Ştefan Tomşa, aţâţat, în depărtare; deodată înegrise ceva pe zare şi se stârniseră nouri uşori de pulbere din pământul ars de secetă.

— Duşmanii! strigă înăbuşit Tomşa şi-şi strecură privirea-i nesigură spre Husein.

Turcul tresărise deodată din moliciunea şi încetineala lui. Trase sabia încovoiată, o înălţă drept deasupra capului şi slobozi un răcnet aspru. În tropotul de copite, în murmurul de valuri al oştilor, porniră îndată strigătele căpiteniilor care zăriseră fulgerul oţelului. Oastea împânzită în şes şi-n fânaţurile şi imaşurile uşor ondulate se opri şi-şi domoli frământările, ca apa în zăgaz. De la aripa dreaptă, unde călăreau tătarii, în preajma apelor cenuşii ale Prutului, cei doi zăriră cum vine în galop năprasnic un călăreţ: în soarele dimineţii, hainele lui aveau luciri, şi o piatră scumpă îi fulgera la cuşmă. Era o căpitenie.

— E Cantemir bei… zise Ştefan Tomşa.

— A văzut şi el pe duşman; trebuia să vie… răspunse turcul şi ochii lui vii cercetau, parcă pipăiau împrejurimile şi depărtarea.

Turcul, încruntat, rumega un plan, clipind des din ochi. Tomşa, din ce în ce mai neliniştit, îşi pipăi zaua de sârmă de sub haina-i de catifea înflorită cu noduri de argint, îşi îndesă în cap gugiumanul cu pene de struţ şi-şi strânse în cătărămi chimirul îngust de care-i era aninat paloşul scump de Damasc. Se gândi o clipă la Dumnezeu şi se rugă în gând, fără să-şi facă semnul crucii, căci turcul era lângă el. Cantemir, călăreţul tatar, sosi ca adus de vânt pe calu-i scurt şi încordat tare şi strigă înălţând în sus braţul drept:

— Ce facem?

Husein nu răspunse. Îl salută numai cu mâna la buze şi la frunte. Tomşa îi zâmbi cu prietinie. Cantemir îi privi pe rând pe amândoi şi nările i se umflară ca şi fugarului său. Era călăreţ tânăr şi mândru, palid la obraz, cu ochii foarte mici şi foarte negri.

— Dacă-i izbim în drumul pe care merg, chiar acuma, în cotitura apei, – zise iute beiul tătarilor, – îi covârşim şi îi răpunem!

— Ai grăit cuvânt de înţelept, prietine… zise Husein.

— Atunci să pornim! strigă Tomşa făcând mişcare de nerăbdare, atingând cu nelinişte de câteva ori mănunchiul buzduganului atârnat la oblâncul şelei.

După un sfat scurt şi grabnic, grăit ca şi până acuma în limba turcească, hotărâră tustrei rânduiala bătăliei: tătarii la dreapta, pe malul Prutului, turcii cu tunurile la mijloc, muntenii şi moldovenii la stânga, cu Tomşa. Într-o mişcare iute de învăluire trebuiau să grămădească pe duşmani în cotitura Prutului.

Cantemir bei îşi trase iataganul înflorit cu argint şi se repezi spre hoarda lui; Tomşa se plecă în şa şi se furişă în larg printre rândurile oştilor. Husein rămase tăcut un timp, apoi se întoarse domol şi solemn spre răsărit, spre Meca. Ienicerii, ca la comandă, se întoarseră şi ei şi un răstimp se făcu în oaste tăcere desăvârşită. Numai de la aripa dreaptă, a românilor, din rândurile boierilor, a mazililor, a prostimii, sosea un murmur greu, ca o vâjâire de pădure.