II.Cât de repede se câştigă bătăliile

La ţipetele prelungi ale surlelor, la bătaia tâmpenelor, oastea care aducea în scaunul Moldovei pe Tomşa porni cu călărimea din mărgini mai înainte, cu pedestrimea mijlocului şi cu tunurile ceva mai îndărăt; şi-n cotul Prutului cu maluri joase, între luncile cenuşii, oştenii Movileştilor se opriră furnicând, ca în faţa unei furtuni care se apropia grabnic.

Tomşa, tinzând să ajungă a învălui aripa de la deal a duşmanilor lui, îşi ducea din ce în ce mai iute pâlcul lui de călărime, spionând cu ochiu-i neliniştit pregătirile grăbite ale lui Potocki. Cu dinţii strânşi, cu buzele lipite în barba-i scurtă, neagră, aştepta ceasul hotărârii lui Dumnezeu. Movileştii au oşti mai puţine; cele pe care le au sunt strânse în pripă… Aşa cum au pornit lucrurile, se pare că izbânda e apropiată. După zdruncin şi umiliri, va da Dumnezeu să ajungă în scaunul pe care-l râvnise cu chinuit dor. Şi atunci, va şti el să facă dreptate în ţara boierilor moldoveneşti, – cum de multe ori spusese cu un zâmbet soţilor lui.

O bubuire de puşcă mugi în tabăra lui Potocki şi Tomşa tresări cu sângele fierbând în vine.

— Ne apropiem!… strigă el cu un zâmbet silit spre bătrânul căpitan Recia, care călărea aproape.

— Pornesc cazacii!… zise oşteanul. Ce porunceşti, măria ta?

— Să ne aşteptăm rândul şi vremea… grăi înăbuşit Tomşa.

Fumul întâiei puşti se pierdea în văzduhul plin de soare; a doua năvală de fum acoperi o parte din ostile duşmane, şi în adevăr, în curând, începu a se prevedea prin el ca printr-o pânză rară îmbulzeala căzăcimii. Pe caii lor mici şi iuţi, zaporojenii se repeziră cu două mii de suliţi în vânt. Un freamăt sălbatic de glasuri porni, se înălţă ca un huruit de tunet, scăzu şi iar se înălţă umplând câmpia Prutului; şi-n faţa navalei care se îndrepta spre ei, tătarii din Bugeac, la glasul lui Cantemir şi la semnul steagului lui de cozi de cal, îşi struniră caii şi se plecară pe oblâncuri. Când porniră ei, sosiră şi cazacii ca o vijelie şi izbitura lor fu ca trăsnetul. Cu suliţile şi cu săbiile, zaporojenii bătură în rândurile necredincioşilor; o clipă se risipiră, apoi se adunară pâlcuri-pâlcuri şi prinseră a se înşira înapoi; războinicii beiului Cantemir puseră zimţii în coastele cailor şi ieşiră cu ropot greu în câmpie. Cu blănile lor de oi, de urşi şi de lupi, cu cuşmele buhoase, fugind pe sirepi, tătarii scoteau ţipete ascuţite. O fugă şi o învălmăşeală cumplită lega cele două oşti.

Potocki dăduse drumul altui pâlc: acum venea în straie viu colorate călărimea leşască. Dar steagurile turcilor se închinară spre Prut şi porniră ienicerii cu armele fulgerând în soare. Şi de la cele dintâi izbituri ale pedeştrilor, leşii şi cazacii prinşi în cotlonul Prutului, mai puţini la număr, simţiră groaza aceea nebună a bătăliei pierdute. În ramat nesfârşit de ţipete de învinşi, de răcnete de biruitori sălbatici, – dădură toţi îndărăt, şi pâlcul moldovenesc al Movileştilor, pornit aprig în harţ, cel dintâi aruncă armele.

Atunci cu un zâmbet straniu pe buze, îşi porni şi Tomşa trâmba lui de călăreţi.

În straiele lor mohorâte, cu săneţe şi suliţi, răzăşii de la Nistru se zvârliră la năvală. Cele trei pâlcuri biruitoare se amestecau acuma. Asupra moldovenilor Domniei căzură însă întâi săbiile oamenilor lui Tomşa. Glasuri spăimântate strigau, după ce biruiţii înţelegeau ce mână-i loveşte:

— Nu daţi, fraţilor, nu ne omorâţi! Ne dăm prinşi!… Dar Tomşa, cu ochii încruntaţi, striga înălţând pala:

— Nu ierta! ucide!

În învălmăşeala din ce în ce mai strânsă, sângele curgea ca o ploaie; în curând se prefăcu în bălţi care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui.

Husein aga privea ţintă cu ochii lui rotunzi şi pătrunzători învălmăşeala cea mai strânsă. Ca o grămadă de prund bătută de apă mânioasă, se frământa, se risipea cheagul oştirii lui Potocki. Tomşa trecu pe lângă el cu zâmbet biruitor; îl întrebă din fuga calului:

— De ce nu vii cu noi, Husein aga?…

— Acuma m-am liniştit iar, zise turcul. Aici nu-i război: lucruri de acestea am văzut multe…

Dar Tomşa nu-l auzea: năvălise asupra unui leah, cu sabia înălţată. Cel urmărit, cu strai roş, şi cu platoşă, deodată se întoarse şi-i puse înainte o sabie grea şi dreaptă. Tomşa se opri şi se cumpăni îndărăt pe cal; leahul, tânăr, fără de mustaţă, ridică cu amândouă mânile, ca pe o secure, sabia grea. Dar nu lovi. Venea un duşman mai primejdios şi tânărul şleahtic poate îl cunoştea: era Cantemir, care mânuia cu agerime o suliţă uşoară cu vârful înroşit de sânge. Lăsă în jos sabia, îşi întoarse calul şi porni în fugă prin învălmăşeală, cotind în zigzag, printre pâlcurile de luptători. Cu calul lui alb, în curând îl ajunse Tomşa şi-l tăie sub greabăn. Capul leahului se frânse întâi scurt înainte, apoi trupul se prăvăli în laturi şi calul se opri tremurând şi sforăind.

Un ţipet grozav întâmpină pe cei doi urmăritori: Tomşa se abătu în laturi; Cantemir tătarul se găsi faţă în faţă cu alt leah, un uriaş cu obrazul roş, ras peste tot. Răcnea cumplit şi învârtea pe deasupra capului o sabie care-şi însutea fulgerele în soare. Tătarul îşi găti suliţa care sângerase în ziua aceea multe trupuri. Atinse cu ea pe leah, dar o trase înapoi grăbit: lovise-n zale. Îşi feri calul şi capul lui cu obraz palid şi cu ochi mici se cufundă aproape între umeri. Ca o fiară sprintenă stătu o clipă la pândă, aţintind obrazul stacojiu al duşmanului, parcă-n el voia să lovească cu vârful de sânge al suliţii lui. Dar în vârtejul ei, sabia leahului îi izbi calul. Cantemir simţi sub el golul, dădu drumul scărilor, şi sări în picioare, tocmai când calul i se prăvălea. Sabia leahului, ca o morişcă ascuţită de fier, se apropie îndată. Îl grămădi, îl făcu să dea îndărăt. Scrâşnind, tătarul se abătu în laturi, apoi se năpusti cu suliţa în coasta vrăjmaşului. Dar leahul râdea c-o gură mare şi ştirbă şi-i făcu faţă: şi-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir bei se simţi pierdut. Uriaşul ridicase într-o parte sabia şi cu răsuflarea oprită voia să dea lovitura năprasnică, aşa cum dau tăietorii de lemne, când despică butuci.

Dar în clipa de primejdie, un călăreţ, care se oprise aproape şi privea în juru-i cercetând învălmăşeala, îl zări şi-l cunoscu. Alt călăreţ venea în goană strigând:

— Vină după mine, Şoimarule!

Amândoi, ca-ntr-un fulger de înţelegere, căzură cu paloşele asupra leahului. Sângerat, omul cel roş şi ştirb se bătea încă retrăgându-se, strigând şi înjurând în limba lui. Apoi se prăvăli; şi cel dintâi dintre călăreţi, căruia al doilea îi zisese Şoimaru, îi dădu lovitura cea din urmă.

— Asta-i lovitura cea mai dulce; n-o mai simte… zise el cătră Cantemir bei.

— Să mergem, că se isprăveşte, zise iar cel de-al doilea… Mi se pare că unde se bat haiducii leşeşti avem să găsim pe Potocki şi pe puii lui Irimia Movilă…

Cantemir se luă după ei. În urmă-le, Husein aga, cu grosul oştii, închidea ca un zid Cornul lui Sas. Haiducii, îmbulziţi între carăle lor, începeau să se închine biruitorilor. Dintre ei, c-o haină proastă aruncată pe umeri, ieşea încet, palid şi trist, mândrul Potocki. Tătarii şi moldovenii iui Tomşa, repeziţi cu caii şi cu săbiile, se opriră. Bătălia se ogoia pretutindeni şi învinşii îşi plecau fruntea în pulbere.

— Acesta-i Potocki, zise tovarăşul lui Şoimaru; sub mâna lui se războiesc copiii lui Movilă…

Leahul îşi auzise rostit numele. Privi o clipă spre cel ce vorbise, cu puţin dispreţ şi nepăsare, apoi zise fără să privească pe nimeni:

— Să vie aici Husein aga. Sunt prinsul lui…

— E şi Vodă Tomşa aici… strigă unul dintre călăreţii noului domn.

Potocki clătină cu dispreţ din cap. Apoi ridică privirile şi se văzu aţintit cu vrăjmăşie de un om smead, cu gugiumanul scump aplecat pe sprâncene. Îl văzu că pune mâna pe paloş şi că se repede. Făcu un pas înapoi.

— Câne! îi strigă Tomşa. Îţi arăt eu cum să vorbeşti de mine!…

Dar, semeţ şi drept, i se puse lui Tomşa în cale Cantemir tătarul.

— Robul e al nostru!… zise el scurt şi hotărât.

Ochiul fugar al lui Ştefan sclipi. Îşi lăsă paloşul în jos. Nu zise nimic. Dar buza-i subţire tremura de mânie.

Un pâlc de tătari cu suliţi înălţate îşi făcu loc. Oştenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. Apoi, gâfâind încă, stropiţi de pulbere şi sânge, aşteptară.

— Ce este? întrebă Cantemir.

— Beiule, am prins pe coconul cel mezin al lui Movilă… E între noi…

Dintre tătari, împins de boturile cailor, ieşi la iveală un copilandru bălan şi fraged. Era cu capul gol şi pe jumătate dezbrăcat. Oamenii lui Cantemir îl despoiaseră de gugiuman, de contăş şi de arme. Cu ochi care cercau să pară dârji, privea în juru-i. Potocki îi zâmbi cu blândeţă. Ceilalţi se uitau la el în tăcere.

— Ş-acesta e al lui Husein aga? întrebă Tomşa.

— Ş-acesta e al nostru… zise cu mândrie Cantemir. Tomşa nu zise nimic; îşi tremură mâna pe lângă buzduganul lui; apoi răsuflă greu pe nări.

— Dar celălalt frate unde-i? întrebă beiul.

— Încă nu se ştie… răspunse unul din tătari. Unul dintre cazacii robi strigă cu glas mare:

— L-au furat tătarii tăi, beiule, să-l ducă plocon hanului… Am văzut eu…

— Ai văzut tu? strigă aprins deodată Cantemir.

— Am văzut.

Beiul se întoarse şi aţinti mânios pe călăreţii tătari.

— Aţi auzit?… Nimeni nu răspunse.

— Aţi auzit? strigă iar beiul. Cine-a îndrăznit să ne fure robul?… Şi puse mâna pe pumnalul care-i atârna la coapsa dreaptă.

Tătarii rămaseră neclintiţi.

— Să pornească o sută de oameni, cu Mahmud, după ei!… porunci Cantemir.

Mahmud, un tătar spătos şi stricat cumplit de vărsat, ieşi cu calul înainte şi întinse braţul spre bei:

— Stăpâne, chiar acum pornesc c-o sută de călăreţi…

Între acestea, biruitorii se aşezaseră deplin asupra biruiţilor. Jefuiţi de arme, scule şi haine, robii stăteau îmbulziţi între suliţile tătărăşti. Carăle de oaste şi poverile erau încă cercetate şi împunse pretutindeni. Între arme şuierau acum bicele cu şase şi opt curele înodate. Prinşii se rânduiau cu sila, cu capetele plecate, păşind peste morţi şi lunecând prin sânge.

Husein aga venea liniştit mângâindu-şi barba. Tomşa îi ieşi înainte.

— Ziua de azi, zise turcul, ne-a fost într-ajutor Alah. Am avut o biruinţă uşoară şi deplină.

— Am spus eu c-o să biruim… vorbi Tomşa râzând.

— Ai spus, dar nu puteai să ştii… răspunse turcul, privindu-l cu seriozitate. Acuma, cată să odihnim oastea în satele de-aproape; pe urmă mergem la Iaşi să împlinim poruncile măritului nostru Sultan.

Cantemir încălecase pe alt cal; şi, ca şi înaintea bătăliei, căpiteniile, în şa stând, se sfătuiră puţin cu privire la robi şi la prăzile de război. În jurul lor se iscase acum un murmur de iarmaroc; parcă erau certuri şi dezbateri de preţuri; nimeni nu mai lua în samă pe cei căzuţi în sângele lor, grămădiţi cu pieptul în pământ, ori întorşi cu ochii spre cer, zdrobiţi, tăiaţi, împietriţi în spasme. Plângerile răniţilor parcă îngânau plângerile de jale ale calicilor… Cei vii se pregăteau să lase singurătăţii şi tăcerii pe cei căzuţi. Tătarii începeau a mâna pe cei prinşi, a-i sfârcui şi a-i împunge; cu toţii lunecau prin sânge, săreau peste morţi, peste răniţi, într-o învălmăşeală ş-o învăluire de lume nesfârşită, amestecată cu cai şi boi, cu chervane şi cară… În vremea asta, ţăranii lui Tomşa făcuseră voloc şi cercetau prin zăvoaiele Prutului pe fugari; împlinind o poruncă a lui, pe cei prinşi îi tăiau pe loc cu topoarele. Puţinii care se lăsaseră înot pe apă şi ajungeau la celălalt mal, cădeau între căruţele şi străjile tătărăşti. Moartea pândea în toate cotloanele; şi cele dintâi roiuri de muşte şi cel întâi zbor de vulturi din Carpaţi, cunoscători ai bejeniilor şi războaielor, se şi arătară în limpezimea zilei îndată ce convoiurile se depărtară.