XXXVI.Orice istorisire are sfârşit

Priveghiul conteneşte; cartea se-nchide. Se cuvine, după rânduiala bunilor povestitori de odinioară, să arătăm că sfârşitul văduvei lui Irimia-Vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei, căci după un an, în 1617, turcii şi tătarii şi gloatele pământenilor, pătrunzând până la Iaşi, i-au zdrobit oastea aşa de frumos întocmită de ginerii ei, – şi pe ea au prins-o ş-au ruşinat-o păgânii, cum spune cu durere cronicarul. Casa ei în ţara moldovenească a fost risipită şi feciorii înjosiţi. Numai domniţele ei, în Lehia, s-au bucurat de averi şi nume; dar, după firea mamei lor, semeţe şi poftitoare s-ajungă tot mai sus, la puterile lumii, au stârnit zâzanii, certuri şi războaie, – până ce s-au stâns, şi numele le-au rămas pomenite cu blăsteme de şleahtici.

Când Tomşa, târziu, a venit în ţară, într-a doua domnie, – a lăsat să cadă un ban de argint celui dintâi calic orb de la scara bisericii domneşti. După glas, nevolnicul, care era Nicoriţă, fost armaş odată, l-a cunoscut, şi a bătut cu umilită mulţămire mătanie Domnului său. Iar Vodă, cuminţit acum şi mult îmblânzit, a suspinat – aducându-şi aminte cât de schimbătoare sunt toate ale oamenilor.

Bârnova, precum se ştie, a venit domn în ţara lui şi-l chema Barnovschie; iar în vremea lui niciodată nohaii lui Cantemir n-au călcat pământul nostru.

Domniţa Magda şi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas până la mormânt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereţă a rămas pentru totdeauna în taina poienii de unde se vedeau satele şi apele Orheiului.

Au pierit codrii; s-a stâns şi această rămăşiţă a ei, ca mireasma unei flori.

Iar Tudor cu soţia lui Aniţa, şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei ce-au venit după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea necontenit i-a lovit până ce le-a plecat frunţile adânc spre pământ.

Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor.

SFÂRŞIT