XXXV.Morţii poruncesc celor vii

Şoimaru nu s-a arătat până a doua zi în sat. Pe după miezul-nopţii trecuse pe la fântâna lui Grozav şi avusese tainic sfat cu oştenii lui; după aceea nimeni nu ştia pe unde rătăcise. Nu ştia nici Lie, care se întorsese singur acasă, îngrijat şi uimit, – dar cu straşnică poruncă de la stăpân să nu crâcnească nimic nimănui de cele ce văzuse şi auzise.

Un soare blând răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o lumină prietinoasă se împânzi peste sat, asupra căsuţelor albe ş-a livezilor desfrunzite. Clopotul sună în turnul bisericii vechi prelung, şi tremura cântarea lui până la mari depărtări, unde s-amestecau cerul şi pământul într-o brumă alburie şi-ncepea spre Mare sălbatica stepă.

Oamenii fuseseră îngrijoraţi, dar vestise Constandin, slujbaşul de la Murgeni, pacea boierească, – şi acuma, împreună cu preotul, mulţămeau lui Dumnezeu, „că-i scăpase de tot vrăjmaşul, mânia şi primejdia…”

— Poate tot aveau dreptate moşnegii… şopteau muierile cu mâna la gură. Suntem şi noi şi boierul de-o lege şi ne închinăm lui Hristos!… Ne fereşte Cel-de-sus să ne vedem feciorii sângerând subt ochii noştri. Destule suferinţi au fost în trecut!

Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi gospodarii ieşiră în ţintirimul larg. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau. Femeile umblau, îşi căutau morţii şi le aprindeau candele. Iar bătrânii, rezemaţi în toiegele lor, grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire lungi şi argintii de matasa-morţilor.

În liniştea aceasta a satului, deodată se făcu un uşor zvon. Lostun, care fusese pândar la Murgeni, se repezi în ograda bisericii şi vesti pe cei adunaţi că boierul Stroie Orheianu a intrat în sat cu puţini slujitori, şi vine să steie de vorbă cu fruntaşii Şoimăreştilor.

— Vine fără sfială… grăi Lostun. Se leagănă pe cal şi-şi mângâie barba mare… Se uită la unii şi la alţii pe care-i întâlneşte, şi râde…

— Ciudat lucru şi foarte de mirare!… mormăi clătinând din cap Mihu.

Dar Lostun parc-ar fi vestit şi pe Tudor Şoimaru: căci neamurile lui îl văzură venind încet pe poarta bisericii. Era tăcut, îi ardeau ochii, dar părea foarte liniştit. Privi spre femei şi spre copiii strânşi la o parte; după aceea se alătură de sfatul bătrânilor, fără să zică nici o vorbă. Cu braţul drept îşi pipăi mâna stângă, să vadă dacă stă bine în chinga ei, – apoi îşi rezemă pumnul de straja săbiei şi scoase un picior înainte.

— Ai auzit? îi şopti cu oarecare îngrijorare uncheşul Mihu. Vine la sfatul nostru boierul Stroie…

— Da, răspunse Tudor; să aşteptăm!

Măreţ în straiul lui bogat, călare pe un roib nalt de Lehia, Orheianu se arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi. Erau mazuri voinici, cu ochii verzi şi cu umerii obrajilor roşcovani şi ieşiţi în afară. Boierul coti la podeţ şi intră călare în ograda bisericii. Răzăşii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-şi scoaseră cuşmele.

Orheianu se opri şi zise c-un fel de mulţămire, rotindu-şi ochii asupra tuturor celor care erau de faţă:

— Bine v-am găsit, oameni buni!

— Îţi mulţămim, boierule… răspunse preotul cu bunătate şi cu privire bună, făcând un pas înainte. Ceilalţi murmurară încet salutarea şi priveau cu luare-aminte la vechiul lor duşman.

— Aţi auzit, oameni buni, grăi deodată cu glas gros boierul, – că domnia Tomşei s-a petrecut din lumea asta ş-a venit în scaunul ţării Alexandru-Vodă, pe care şi noi l-am ajutat şi l-am apărat…

— Am auzit! răspunse îndesat uncheşul Mihu.

— Acest Domn al nostru a auzit de toate câte s-au petrecut aici. Ştie că Orheiul a dat oşteni lui Tomşa, ştie că Şoimăreştii au dat şi căpitan de steaguri, şi cu toate acestea m-am milostivit eu ş-am pus cuvânt să ierte toate…

Răzăşii nu răspunseră. Boierul dintrodată dădu cu ochii de Şoimaru, şi-ncepu a râde c-o veselie ciudată.

— Cum, căpitane Tudore? şi dumneata eşti aici? te-ai întors de la oaste?

— Da, boierule… răspunse liniştit răzăşul.

— Foarte bine se nimereşte atunci întâlnirea, şi mă bucur, căci am venit aicea la împăcăciune…

— Dumnezeu îţi va ajuta pentru tot binele ce-l vei face… grăi popa mulţămit; şi moşneagul ar mai fi spus ceva dacă privirea aprigă a lui Şoimaru nu i-ar fi îngheţat vorba pe buze.

— Bătrânii ajung o vreme rea, şopti oşteanul la urechea lui Mihu, când nu înţeleg nimica şi, ca şi copiii, nu se pricep s-aştepte!…

Mihu îşi încruntă sprâncenele şi-şi întoarse o ureche cătră boier.

— Eu vă rog, gospodarilor, zise cu umilinţă Orheianu, aveţi bunătate şi mă răsplătiţi pentru toate ostenelile mele… Daţi-mi mie de bună-voie moşia voastră, – căci eu mi-am pus obrazul pentru voi şi v-am cerut iertarea de la Vodă!…

Răzăşii deodată se priviră înfioraţi ş-apoi începură să se frământe. Acuma pricepeau râsul cel bun al Orheianului!

— Nu-mi răspundeţi nimica, oameni buni? întrebă cu aceeaşi înmlădiere moale de glas boierul.

— Cum, boierule? întrebă Mihu, azvârlindu-i o privire ageră. Dumneata ne ceri moşia pe care-ai stăpânit-o şi noi am câştigat-o prin dreaptă judecată acu patru ani?

— Nu, moşule, răspunse zâmbind Orheianu. Cer toată moşia voastră: daţi ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu!

— Şi noi ce să facem?

— Ce vă va lumina Dumnezeu!…

Bătrânii rămaseră înmărmuriţi. Femeile prinseră a plânge.

— Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi deodată boierul cu semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi sunt eu!…

Şoimaru făcu doi paşi şi grăi:

— Boierule, eu nu te-nţeleg!

— Ce nu-nţelegi? strigă Orheianu privindu-l ţintă. Iată judecata mea. Asta-i! Care din voi va îndrăzni astăzi să ridice un deget asupra mea? Astăzi nu mai este mişelul vostru Tomşa, şi Domnia v-ar spulbera de pe faţa pământului de-aţi îndrăzni… De aceea eu am venit în mijlocul vostru, şi nu va cuteza unul să mişte braţul! Ha-ha!

— Boierule, te-nşeli, zise cu linişte Şoimaru.

— Aşa? Ha! mă-nşel? Nu mă-nşel, căci dacă mazurii mei vor răcni numai o dată, cu străşnicie, în limba lor, – vor veni toţi ceilalţi şi vă vor pune pe toţi cu feţele la pământ! Îndrăzneşti tu poate, Şoimarule? Nu îndrăzni, că ţi-i braţul frânt. Şi te iert pentru cuvântul tău prost, căci o dată, în viaţă, mi-ai făcut un bine…

— Boierule, strigă Şoimaru cu ochii scăpărând, ai greşit dac-ai venit în vizunia lupului! Eu mai am un braţ tare, şi te voi aşeza cu pieptul pe mormântul părintelui meu, pe care tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron! Ai ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei!

Boierul atunci smuci năpraznic frâul calului. Mazurii chiuiră deodată prelung, şi le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului.

— Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, mişele! rânji el cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi nemernicii ca tine…

Izbucnind într-o mânie grozavă, de mult stăpânită sub vorbe blajine şi rânjite, – Orheianu îşi repezi din şa trupu-nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică asupră-i buzduganul, pe care-l scoase de sub cingătoare.

Dar oşteanul trăsese sabia. Atunci îl văzură întâi neamurile lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var. Se schimbase într-o clipă şi nu-l mai cunoşteau. Cu braţul drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr-un arc, şi lovi în creştet pe Orheian. Şi-nălţând a doua oară sabia, răcni aşa de cumplit, încât mazurii, înfricoşaţi, smunciră frâiele şi se năpustiră pe poartă.

Urletul lui Tudor era o chemare. Pe uliţa satului, din râpa din dosul bisericii, se repeziră toţi flăcăii Şoimăreştilor călări, cu săbiile şi suliţile. Lie venea în frunte ducând de căpăstru calul căpitanului. O clipă se opriră, îmbulziţi în uliţă până departe, în urmă, aşteptând. Iar pe Şoimaru îl priveau neamurile lui cum c-o mână trage de barbă trupul greu al boierului şi-l leapădă lângă piatra de mormânt pe care era însemnat numele lui Ionaşcu şi anul cumplit al morţii lui…

Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă; Lie îl prinse de subsuoară şi-l ajută să salte în şa; şi la ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot spre Murgeni, spre mazuri şi spre curtea boierească.

În urmă, numai uncheşul Mihu se urni din loc, se apropie de boier, îl privi cum zăcea în balta-i de sânge, îşi scoase domol contăşul din spate şi i-l aşeză cu grijă peste piept şi peste faţă.

Se întoarse apoi la ceilalţi şi cuvântă cu voce răguşită parcă de trudă:

— Să-l ierte Dumnezeu!

Iar Şoimaru îşi duse într-o întinsoare călărimea întărâtată ca şi el spre curtea boierului. Izbiră pe mazuri, îi întoarseră în loc, şi începură a-i bate şi a-i tăia până ce-i năruiră în iazul Răutului. Şi trecură mai departe şi se opriră cu caii în răsuflet greu la curtea boierească.

— Aici e ghizunia duşmanului! zise Şoimaru arătând cu sabia. S-o risipim şi s-o dăm vântului!

Ludno şi cu domniţa lui, înspăimântaţi de neaşteptata năvală, ieşiră în pridvor, coborâră scările; – apoi, văzând săbii sclipind spre ei, se răsuciră ca să scape îndărăt. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. Leahul trase pala. Flăcăii năvăliră asupra lor. Dar Şoimaru se repezise, şi acoperi pe Magda cu sabia.

— Fraţilor, nu ucideţi! strigă el.

Când ceilalţi se traseră îndărăt, el zise gâfâind celor căzuţi în genunchi.

— Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. Vă vor întovărăşi oameni de-ai mei până-n târg la Soroca!

Dar numai Magda-i înţelegea graiul lui moldovenesc. Şi din mânia stăpânită, din tulburarea lui, din ochii sticloşi ca de fiară, ea pricepu o parte de adevăr, – şi gemea cu mâinile la tâmple, îl privea cu groază, şi se lăsa dusă de subsuori de flăcăii răzăşilor.

Atunci porunci Şoimaru că s-aducă şumuioacele de paie şi tăciunii, şi dădu foc curţii de la Murgeni el singur cu mâna lui. S-au zbătut şi s-au răsucit flăcările toată noaptea. Ş-a porunci pe urmă răzăşilor s-o dărâme şi s-o împrăştie în patru părţi. Şi, până luni la amiazi fiind curtea asemănată cu pământul, a hotărât să vie pluguri.

Era un cer fără soare şi mohorât deasupra şi soseau de la munţi, pe vârfurile înălţimilor, nouri zdrenţuiţi. Tudor sta drept pe cal şi neînduplecat; şi ieşiseră şi toţi Şoimăreştii, bătrâni, muieri şi copii; şi priveau cum trec fără încetare brăzdare cu şase boi şi apasă pe cormane oşteni, înegrind şi asemănând încet bătătura unde sălăşluise stăpânirea Orheianului.