Capitolul 1

La hanul lui Goraşcu Haramin.

De la adormirea bătrânului Ştefan-Voievod, părintele Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani. Urgii felurite se abătuseră asupra ţării: foametea şi ciuma se dovedeau tot aşa de cumplite cât şi războaiele pentru stăpânirea ţării. Ca şi cu un veac mai nainte, se perindaseră feciori legiuiţi ori copii din flori ai Domniei, care râvneau să ia puterea, stârnind tăieri, pustiiri şi pojaruri, cu ajutor de la munteni, Ieşi ori tătari, şi gloabele le plăteau bieţii pământeni. Aceştia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor şi bucuria nebunilor. Sărăciţi şi prigoniţi de poghiazuri şi bulucuri de pradă, se îngreţoşau şi moldovenii de asemenea viaţă; puneau şi ei mâna pe sabie şi se amestecau în războaiele timpului. Ajutau la ieşirea în asemenea treburi şi asupririle cnejilor care îşi sporeau tot mai mult lăcomia de a apuca silnic ocinile răzăşilor şi storceau fără nici o cumpătare pe ţăranii plugari.

În acea vreme s-a stârnit o altă zicală a norodului:

Cătră sfârşitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.

Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspântene de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dâmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crâşmă. fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bârne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa Ilie. Îi mai zicea Popa-lui-Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan-Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zâmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său Popa-lui-Vodă.

În adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece-doisprezece gospodari; şi, pe lângă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion-Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.

Goraşcu Haramin închinase a treia oară ulcica lui cu vin acru, vărsând încă o picătură intru pomenirea Voievodului Ion. Picăturile închinate i se prelingeau pe barbă şi apoi în sân pe pântece, căci era un bătrân mare, spătos şi gros. La a treia închinare, cu picăturile de vin i s-au prelins şi lacrimile aducerii-aminte. Gospodarii l-au împresurat şi au ridicat spre el ulcelele de lut.

Moş Leonte Spânu de la Miroslăveşti, ştergându-şi cu mânica ochii înroşiţi de alean şi obrazul uscăţiv, a gângăvit cu jale:

— Măria sa Ion-Vodă a fo-fost Domnitorul norodului. Dumnezeu să-l ierte pentru câte va fi păcătuit; că multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărimani a miluit. Un an şi nouă luni s-au petrecut de la pieirea lui. Îl mai pomenesc popi la biserici ferite.

— Numai la domnia lui Ştefan-Voievod a fost tot astfel, s-a împieptoşat, foindu-se cu mărire, Haramin. Sabia lui Vodă a ocrotit pe mişei. Dar eu aş putea spune cu dreptate că a lui Ion-Vodă sabie a tăiat mai mulţi boieri decât a bătrânului. Căci în vremea bătrânului, boierii n-au cutezat să facă atâtea blăstămăţii câte se văd săvârşindu-se în zilele noastre.

— De-drept, drept cuvânt, a gângăvit mazâlul de la Miroslăveşti.

— Bun şi drept! au încuviinţat alţi gospodari trăitori pe lângă apa Moldovei.

Savu Frăsinel de la Miţeşti a bătut cu talpa ciubotei în pământ. Pe cât era de mic şi de tupilat, pe atât mai tare i se zbârlise ariciul bărbii pe care i-l tuşina baba Cireaşă în fiecare săptămână.

— De aceea mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut! Se mai afla pe lume un capăt de răzăşie din partea bătrânului nostru Ipate. Şi toţi ceilalţi răzăşi Ipăteşti fiind împresuraţi şi călcaţi de cneazul Bârlădeanu, vornicul lui Petru-Vodă, numai eu am stat în picioare. Şi când a venit şi asupra mea cneazul Ursu Bârlădeanu cu poruncă şi călăraşi de la vornicie ca să mă scoată din ocina părintească, feciorii mei Gavril şi Naftanail au ieşit la codru. Toată lumea ştie de pătimirea mea. Şi plângea baba mea Cireaşă de câte ori îşi aducea aminte că feciorii noştri trăiseră împăcaţi în pământul rămas de la bătrânul nostru Ipate. iar acuma umblă prin lume câştigându-şi pânea cu baltagul. Amară pâne în ţară străină, oameni buni. Ş-au umblat ei, în vremea lui Bogdănuţ-Vodă, să-l răpuie cu puterea pe cneaz; dar erau să-şi piardă capetele. Până ce, iaca, a adus Dumnezeu stăpânitor în ţara Moldovei pe Ion-Vodă al nostru; el ne-a fost frate; la dânsul am găsit ascultare. S-au sculat feciorii mei şi l-au pârât pe Bârlădeanu, şi ne-a venit poruncă să ne ducem tot satul la Domnie; şi ne-am înfăţişat la scaunul lui Ion-Vodă toţi Ipăteştii. Aşa că a ieşit pentru noi dreptate şi pieire pentru cneaz. Dacă n-ar fi fost atunci pieirea lui, apoi s-ar fi întors iar acel Bârlădeanu asupra Ipăteştilor. Căci acuma nu mai avem cu noi puterea săbiei lui Vodă Ion; căci Vodă Ion al nostru şi-a pus capul pentru ţara Moldovei.

— Ş-acuma unde ţi-s feciorii, Savule? a întrebat Haramin privind de sus, din trufia lui, pe răzăşul cel mărunţel.

— D-apoi unde pot fi? S-au pustiit prin Ţara-de-Jos, unde l-au urmat pe măria sa Ion-Vodă. Poate s-or întoarce, poate nu s-or întoarce. Dacă s-or întoarce, bine ne-a părea mie şi babei Cireaşă. Dacă nu s-or întoarce după război cum a fost acela de anţerţ, apoi pomeni-i-va şi pe dânşii norodul, alăturea cu toţi credincioşii care s-au prăpădit cu măria sa.

— Fost-a mare cumpăt, creştinilor… s-a dezumflat crâşmarul, clătindu-şi fruntea pleşuvă la dreapta şi la stânga.

— Într-adevăr, cum spui… s-a umilit bătrânelul de la Miţeşti. Spune baba mea Cireaşă, că aşa i-i dat ţării aceştia şi norodului din ţara asta, să aibă hodina vântului şi tihna valurilor. Dacă nu ni s-or mai întoarce feciorii, no-am duce şi noi, eu şi eu baba Cireaşă, unde se duc toate… unde se duc ş-aceste frunze de frasin zburate de vânt…

Moş Savu a privit cu mâhnire pe fratele său copacul, care îşi scutura în boarea vântului de asfinţit frunzele pălite de seceta acelei primăveri. Privirea lui s-a dus mai departe, spre oglinzile râului, care scânteiau printre lunci şi spre munţii încununaţi de ceţuri albăstrii.

Coborâseră de sub nuci şi ceilalţi gospodari, ascultând tânguirea bătrânelului de la Miţeşti.

Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicând nasul, a zâmbit cu blândeţă oamenilor din jurul său, frecându-şi cu palmele negre şi arse ariciul bărbii.

— Mă îndeamnă azi baba Cireaşă, a urmat el. să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din câte am auzit la Tuchilaţi, nu-i pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm.

Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vântul le purta în vârtej spre culmea dâmbului.

— Zice baba mea Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă câte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tânguie ea; – nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atâta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.

S-a auzit răspuns de la un bărbat, după câte se vedea, străin:

— Ba, dacă este întrebare, se va răspunde.

Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise până în acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tânăr decât el, sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră la vremea prânzişorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la îndămână.

Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ străin care vorbise.

— Prietine drumeţ, s-a umflat din foaie Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara-de-Jos şi ai cules vorbe.

— Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii toate câte s-au întâmplat.

— Fost-aţi poate chiar în oastea lui Ion-Vodă?

— Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.

— Ş-acuma unde vă duceţi?

— Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.

— După câte bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin crâşmarul, domnia ta nu eşti moldovan de-ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean.

— Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zâmbit străinul. Eşti cântăreţ la biserică?

— Sunt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.

— Ai ghicit; sunt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblând după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion-Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.

— Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi suntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.

Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe tâmplă.

— L-ai sărutat pentru noi to-toţi, bade Ghiţă, a gângăvit Leonte răzăşul de la Miroslăveşti.

A făcut rânduială Goraşcu Haramin:

— Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă picuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat care l-a sărutat la tâmpla stingă sub cuşma domniei sale brumărie are nume Ghiţă Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazâl. Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupâneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se oştească cu Alisandru Machidon în ţara lui Por-împărat. Să se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decât târgul Romanului.

Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mângâiat puţina barbă bălaie; zâmbind, după aceea, a apucat în palmele lui mâna dreaptă a străinului drumeţ.

După ce rânduială închinării vinului s-a săvârşit, străinul a stat un timp parcă privind cu ochii deschişi o nălucă. Apoi a grăit astfel:

— Să ştiţi domniile voastre că Ion-Vodă a fost dintre acei viteji care ies rar în lume şi apoi îi pomenesc în veac noroadele. Dar măria sa n-a ţinut numai sabie în mână; ci a fost vrednic şi cu înţelepciunea. Ani şi ani, chibzuind să agonisească aur cu neguţătorie de pietre scumpe, a ţinut să ajungă stăpân în moşia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea ţării slobozenia ei cea veche şi ca să scoată de sub sabia boierimii pe birnicii şi credincioşii săi. Uitaţi de Dumnezeu, asemenea obijduiţi numai la un voievod al lor puteau găsi milă.

„Cei mulţi care robotesc sunt sarea pământului”, a zis măria sa la praznicul cel mare de Sfântu-lon Botezătorul în mitropolia de la Iaşi. Iar la ospăţul de la palatul domnesc din aceeaşi zi ar fi spus râzând o prorocire, cum că va veni o vreme când va să schimbe Domnul Dumnezeu oaspeţii raiului, şi vor fi acolo numai boieri, iar mişeii se vor bucura aicea pe pământ de bunurile acestei vieţi.

„Sula de aur zidul străpunge”, mai spunea măria sa în pofida turcilor. Le-a vărsat aur şi a încăput la domnie. Şi cum a venit în ţară n-a avut stare pe loc nici cu stăpânirea dinlăuntru a boierilor, nici cu stăpânirea dinafară a ismailitenilor.

Dădea tot ce avea la sine năimind oşteni, şi degetul său ameninţa pe gâde să nu ostenească, să-i fie paloşul totdeauna gata şi cu tăiuşul ager. Pe unii cneji i-a scurtat, pe alţii i-a surghiunit. Averile lor le-au scris diecii vistieriei în condicile ţării. Şi astfel, în doi ani a dobândit puterea ce râvnise. Şi când a adunat oştenii în leafă şi ţara în jurul său, şi când a alungat beii şi beglerbeii şi a închis vadurile Dunării, s-a cunoscut că s-a ridicat un leu la miazănoaptea împărăţiei.

—. un leu la marginea împărăţiei… a mormăit cu înfiorare moş Savu bătrânelul.

— Ion-Vodă îşi punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei sale. Ion-Vodă avea o credinţă şi o socotinţă: că ţara-i mai tare decât ostile năimite. Acestea se împrăştie ca pulberile; ţara rămâne statornică, ştiind că-şi apără ale sale. Astfel măria sa a biruit multe oşti ale asupritorilor, albind cu oasele lor câmpurile de bătălie de la Jilişte, Bender, Brăila şi Cetatea Albă.

Dar împărăţia ridica alte puhoaie de oşti din Rumelia şi Anadol, îmbulzindu-le la noi în Ţara-de-Jos. Ahmed-paşa aducea o sută de mii de ismailiteni şi Adel Ghirai altă sută de mii de crâmleni, şi măria sa cu aceiaşi luptători, mai puţini şi mai îndârjiţi, legase tabără între codri şi smârcuri, într-o pustie, în domnia zimbrilor.

Moşnegelul a şoptit iar:

—. babă Cireaşă, în domnia zimbrilor au stat şi feciorii noştri…

— Mai era cu măria sa şi un steag de călărime a boierilor de ţară care juraseră credinţă; şi şaptesprezece sotnii de zaporojeni de la Pragurile Dniprului. Cu aceştia venise şi Nicoară Potcoavă hatman, frate de mamă al măriei sale, viteaz tare, căruia îi stârnise cântece de slavă căzăcimea. Au venit şi alte săbii vestite de la Praguri, ca să se bată împotriva paginilor asupritori.

Înaintea bătăliei de la Cahul, Vodă chemase la sfat de război căpiteniile şi au stat alături faţă de măria sa „neamurile” cot la cot cu vătămanii ţărănimii.

A şoptit la urechea lui Ion-Vodă reimentar Buzenchea:

— Potrivit ar fi fost, mărite stăpâne, să nu ne pui alături de aceşti ţărani cu mânile ciotoroase.

— Într-adevăr ciotoroase, a răspuns măria sa; dar bine mânuiesc suliţa şi coasa, şi dacă n-ar fi ţara, n-ar fi nici boierii.

Poate de la aceste vorbe ar fi luat aminte pârcălabul Irimia să se ajungă prin solii ascunse cu paginii; şi când a pălit Ahmed-beglerbei tabăra legată a creştinilor dinspre partea Cornului Dumbrăvii, călărimea boierilor a trecut cu flamurile fâlfâind la năvrapii împărăţiei.

Cu mare mânie atunci măria sa, numai cu zaporojenii şi răzăşii, a pălit din săbii pe năvălitori, despicându-i, iar pedestrimea a proţăpit suliţele într-o parte şi-n alta, stropşind bulucurile şi dându-le îndărăt. Când s-a făcut seară, Domnul s-a găsit cu ai săi mai împuţinaţi, iar în zare s-au aprins focurile ordiei, clipind ca stelele cerului.

—. babă Cireaşă, focurile ordiei erau ca stelele cerului…

— Aşa-i, Savule uncheşule; ş-atunci a poruncit măria sa credincioşilor săi să se tragă cătră Roşcani.

Când s-au oprit în Finţa, la parcane de mai nainte pregătite, au venit la Vodă Ion prietenii săi asaulii zaporojeni şi ţăranii şi l-au sfătuit să-şi scape capul, pe cărări ascunse, ştiute de ei.

— Doamne, du-te şi ne lasă au zis. Oşteni ca noi se mai găsesc; voievod ca măria ta, ba.

— Ba cu voi am să mor, fraţilor. Cadă capul meu unde vor cădea capetele voastre!

Aşa, ordiile au legat împresurare de pretutindeni.

Şase zile şi şase nopţi a stătut oştirea creştinilor fără pită şi mai ales fără apă. Oamenii îşi întindeau, noaptea, cămăşile pe iarbă, ca să se moaie de rouă, să-şi poată umezi buzele arse.

Vodă a încercat ieşiri năprasnice. N-a izbândit. Ş-atunci, la soliile ce-i tot trimitea beglerbei Ahmed, s-a înduplecat,’ ca să-şi scape pe credincioşii săi.

Pe măria sa Ion-Vodă să-l ducă viu la împărăţie, în faţa lui Sultan Selim.

A intrat măria sa în cortul lui beglerbei.

— Ai jurat, Ahmed-bei, să-mi laşi viaţa.

— Am jurat să nu te ating, viteazule… a zâmbit Ahmed, pe când Cigala turcitul, blestemat să fie în veci, îl pălea pe la spate cu jungherul.

—. blăstămat să fie în veci şi să nu mai putrezească; atunci vor fi pierit şi feciorii noştri, babă Cireaşă…

Răzăşul bătrânel de la Miţeşti lăcrăma cu fruntea plecată pe umărul stâng, ca un răstignit.

— Astfel a pierit Ion-Vodă al nostru, şi Ahmed-beglerbei a poruncit să-i fie legat leşul cu patru odgoane şi patru cămile să tragă în patru părţi, sfârtecându-l.

Când glasul străinului drumeţ a contenit, oamenii din popasul lui Haramin au rămas un răstimp tăcuţi, ascultând parcă din fundul fiinţii lor un vechi cântec al întristării.

S-a auzit o muiere suspinând şi bocind mai la o parte.

Badea Ghiţă cel spânatic a sughiţat cu amar şi, cuprinzând pe străin de după grumaz, l-a sărutat pe umărul drept; părea scăzut şi cu neputinţă de a ajunge mai sus.

— Atâta-i? a întrebat el cu glasu-i subţiratic. Diacul a tăcut, cu sprinceana nouroasă.

— Dar noroadele, şi zaporojenii, şi fratele lui Ion-Vodă ce-au făcut?

— Au petrecut fiecare după norocul său; mulţi şi-au lăsat acolo capetele. Cele şaptesprezece sotnii au ajuns în bună stare la Pragurile Dniprului; cu ele a hălăduit şi Nicoară, fratele lui Ion-Vodă, şi celălalt frate mai mic, Alexandru; au ajuns acolo şi alţi puţini credincioşi ai măriei sale.

— Apoi stăi, frăţioare dragă, a răsărit zbârlindu-şi ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilaţi? Că Nicoară Potcoavă, fratele măriei sale, a pălit acum patru zile la Iaşi…

— Se poate… a răspuns diacul, zâmbind subţire.

— Ar fi pălit la Iaşi cu multă oaste.

— Ştiu eu?

— Ar fi tăiat străjile palatului domnesc, şi au cătat pe Petru-Vodă, care ar fi uneltit la împăratul turcesc pieirea lui Ion-Vodă al nostru.

— Poate fi şi asta. Se vede că Vodă, oricât de şchiop ar fi, a scăpat şi nu l-au putut ajunge; a intrat la cetăţuia Galatei, speriind din somn bulucul de ismailiteni care-l păzesc. Dar poate să fi căutat Nicoară Potcoavă pe domnia sa pârcălabul Irimia.

— Numai asta poate fi! s-a dezumflat cu uimire crâşmarul Haramin; căci pârcălabul Irimie a vândut pe Domnul său.

— Întocmai precum spui, nene Goraşcule, a lămurit străinul. Pârcălabul Irimia l-a vândut pe Domnul său turcilor pe treizeci de pungi… ca Iuda, carele a vândut pe Hristos fariseilor pe treizeci de arginţi. Dar nu s-aude să fi fost prins Irimia, cum n-a fost prins nici Vodă Şchiopul.

— Atuncea cum? s-a mirat crâşmarul cu măreţie; n-a pălit Nicoară, fratele măriei sale, cu oaste la Iaşi? De şase săptămâni umblă zvon cum că va să vie voievod de la Praguri…

— N-aş putea să-ţi răspund bine, neică Haramine… şi-a încreţit fruntea diacul.

— Nici tovarăşul domniei tale nu ştie? Poate să fi oblicit el ceva.

Crâşmarul băgase de samă că tânărul cel smead scapără de neastâmpăr în chilna de dinapoi a căruţii căzăceşti, unde stătea ascultând.

— Cine-i dumnealui şi cum îl chiamă? stărui Haramin.

— Asta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăş de cărăuşie cu mine. Dar el cunoaşte mai mult cântări din gură şi strune, decât veşti care vă trebuiesc domniilor voastre.

— Apoi de ce nu spui aşa? Dacă nu ne poate spune veştile de care avem nevoie, măcar să ne zică din alăută.

Bărbatul cel tânăr din căruţă a părut a alunga o muscă supărătoare de dinaintea ochilor.

— Ba! a îngânat el c-un glas dulce de cântăreţ. Nu mi-i inima a cânta, mi-i inima a plânge. Să nu spun minciună: ştiu că a pălit la Iaşi măria sa Nicoară cu puţini tovarăşi.

Adunarea a ciulit urechile, ascuţindu-şi auzul.

— Ei? l-a îndemnat crâşmarul.

— Atâta ştiu.

— Cât de puţini tovarăşi?

— Apoi cam câţi ar fi mers în petrecere, la o vânătoare.

— Ce spui, omule? a strigat cu spaimă Haramin.

— Spun ce-am auzit, a urmat Caraiman cu acelaşi viers de blândeţă; zice că la Praguri s-ar fi aflând voinici care uneori se mânie că nu le-a izbândit bine o treabă, şi apoi trag cu săgeata în nouri.

— Împotriva pajurilor?

— Ba împotriva lui Dumnezeu.

— Maică-măiculiţă, aşa de păgâni să fie?

— Ba nu-s păgâni; îs drept-credincioşi; fac cruce ca mine şi ca dumneata; da-s aprigi ca săneţele care au ieşit acuma la curţile crailor şi împăraţilor: iau foc dintr-o scânteie.

— Am auzit. Să fie adevărat? Ai văzut dumneata cu ochii dumnitale?

— Văzut.

— Au cumva şi cazacii asemenea meşteşuguri?

— Au. Dobândite când au fost cu dubasurile lor dincolo de mare, la Anadol.

— Măi, măi – poznă mare! Dacă au venit cu săneţe de acelea, cine să le steie împotrivă? Şi după ce-au pălit la Iaşi ce isprăvi au mai săvârşit?

— N-aş putea nici eu spune.

— Apoi dacă n-au găsit ce căutau, s-or fi întors înapoi, şi-or veni altădată.

— Aşa socot şi eu.

Sfatul a contenit un răstimp la popasul de la Haramin şi gospodarii cei mai grăbiţi au măsurat vremea trecută privind chiorâş soarele de amiază. S-au scârbit, socotind cât e de scurtă acea zi a vieţii lor. Toate trec ca ceasurile, toate curg ca apa Moldovei, numai codrii rămân în putere pe opcina zării.

Bătrânelul de la Miţeşti a prins a se foi.

— Mai stau un pic, a hotărât el, ş-apoi mă duc la surul meu să-i strâng chinga tarniţei.

Leonte de la Miroslăveşti a râs:

— Da’ acel pic-pic de ce-l mai ză-zăboveşti?

— Mai zăbovesc, căci vreau să mai întreb ceva pe aist prietin drumeţ. Vreau să-l întreb dacă Ion-Vodă, Domnul nostru, fost-a au ba arman.

— Asta-i o vorbă, a răspuns diacul cel străin. Maica măriei sale a fost pământeancă.

— Aşa e, după cum spune şi baba mea Cireaşă: că feciorul e drept al mamei, iar pe tată îl cunoaşte numai ea şi ades lunca înflorită.

Badea Ghiţă Botgros a dat şi el semn că vrea să se ridice, cumpănind în sinea lui graba. Diacul i-a atins umărul cu palma.

— Aş vrea să te întreb ceva, prietene.

— Întreabă-mă cât de multe, ca să mai pot sta

— Aş vrea să ştiu dacă este în acest colţ de lume un loc care se chiamă Boura.

— Este; îl vezi în piscul codrului, când ajungi drept semnul de hotar al Păstrăvenilor, pe acest drum mare, care duce la Baia şi la Gura-Humorului.

— Mulţumesc frumos, prietene, şi rău îmi pare că ne despărţim. Eu şi tovarăşul meu He ne-om duce spre Boura.

— Apoi, dacă n-aş avea treaba blăstămului, m-aş întoarce cu domnia ta, să-ţi arăt calea. Căci şi eu mă aflu trăitor în acele locuri cătră care te duci. Pe lingă treaba blăstămului, mai am de adus şi anafura de la vlădica Istatie. De ce aduc anafura, ştiu unii dintre gospodarii de faţă. Căci popa nostru Ciotică e oprit de vlădica Istatie să săvârşească taina împărtăşaniei, fiind neştiutor de carte. Bun slujitor popa nostru, nu avem ce spune; ştie pe de rost toate slujbele: le-a învăţat la mănăstirea Neamţu; însă nu cunoaşte buchile. Pentru evangheliile duminicilor şi sărbători, mai ales cele schimbătoare, se duce să ia învăţătură de la o presviteră bătrână, Olimbiada văduva, care trăieşte în satul Filipenilor, fraţi cu noi. Pe lângă împărtăşanie, mai are năcaz popa nostru Ciotică cu cazania: asta n-a mai putut-o dezbate şi învăţa pe de rost. Sunt atâţia sfinţi câte are cerul stele. Aşa că popa nostru Ciotică ne-a întrebat dintru început, când a venit să slujească la noi: „Oameni buni, creştinilor, ştiţi domniile voastre ce scrie în caftea asta groasă? Poate ştiţi, unii, iar alţii nu ştiţi. Apoi faceţi bine şi cei care ştiţi spuneţi celor care nu ştiu. Şi pe mine să mă iertaţi că n-am putut dovedi atâta liotă de sfinţi părinţi ai ortodoxiei. Dac-oi învăţa pe de rost şi asta, apoi crap şi mă duc la Belzebut!” Nu zâmbi a râde, prietine drumeţ; povestea asta o ştie o lume, mai ales lumea care vine în petrecere la Haramin. Iar de blăstăm, ţi-oi spune şi de blăstăm şi n-ai să mai râzi. Mă duc să-l poftesc pe vlădica Istatie de la Roman să mai strige o dată anaftima împotriva ginerelui nostru, cel care şi-a lepădat soţia, fiică a mazâlului nostru, de s-a prăpădit. Şi să întărească blăstămul vlădica Istatie arzând treizeci şi trei de făclii de ceară pe care i le duc la ciochine ca să se prăvale acel treclet în gura balaurului Ghehenei. Aşa că eu mă despart acum de domnia ta poftindu-ţi sănătate. Poate ne-om mai întâlni; dacă nu în rai, unde s-or îmbulzi boierii după prorocia lui Ion-Vodă, batir pe lângă parcanele raiului, unde se găsesc turme de berbeci, izvoare cu ape reci, şi cad mere domneşti din pomul cel vechi de la începutul lumii.

* *