Capitolul 2

Sfat în doi şi întâlnire cu mai mulţi.

Când s-au văzui singuri în căsuţa lor, sub coverga de papură împletită, diacul Radu şi De Caraiman s-au uitat cu zâmbete mâhnite unul la altul. Nu îndrăzneau a grăi, le erau inimile apăsate de jale. Le părea totuşi rău că se despărţiseră de adunarea acelor oameni buni de la popas. Dar ei nu se aflau singuri pe lume, şi aveau datorie de împlinit cătră tovarăşii de la care primiseră porunci anumite.

Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului. Moldova curgea la vale de la munţii din miazănoapte prin stânga pe undeva, prin locuri acoperite de lunci bătrâne. Ei se duceau în sus spre obârşie, dar nu aveau a umbla prea mult, după îndreptările ce dăduse badea Ghiţă Botgros la popas şi după alte socoteli ce le făcuse unul dintre soţiile de care se despărţiseră în ajun – Alexa Totârnac, băştinaş din partea locului, luptător dintre puţinii rămaşi lui Nicoară Potcoavă, după întâmplarea cea năprasnică de la Iaşi.

Căruţa uşoară pe roate nalte, sunând ca din clopote din obezile ferecate, era alcătuită în depărtate locuri, de meşteri de la Kiu; însă caii erau înhămaţi la oişte cu şleauri şi guri de ham după rânduială moldovenească, spre a nu fi bănuială pentru nimeni că ar veni din ţinutul cazacilor.

— Soarele încă-i sus, a grăit într-o vreme diacul Radu; şi codrii merei, unde se află într-un pisc pleşuv crucea care se chiamă Boura, se văd spre dreapta cam la un ceas de cale. Socot că măria sa Nicoară cu ai săi n-or fi avut nici o sminteală pe cale, căci îi poartă om cuminte, pe poteci ferite. De la Căpoteşti au ţinut tot pe sub poală de pădure, prin singurătăţi, umblând cu fereală. Alexa îi duce bine; de asta n-am grijă.

— Pentru asta nu-i îndoială, diece, şi-a dat răspunsul Caraiman, întorcându-şi albul ochilor; mie nu mi-i în grijă decât de pălitura de sabie cu care a ieşit măria sa Nicoară din fiertura ce am avut sub Galata.

— Da, a încuviinţat diacul. Norocul oştenilor e de obşte schimbător, între viaţă şi moarte. Puţintel, puţintel mai aveam şi-l prindeam pe Şchiopu-Vodă.

Şi diacul şi Caraiman au avut nălucirea acelei nopţi.

Şchiopul fugea iepureşte cu pieptul pe coama calului. Rămăsese răzleţ de curteni într-o lăture; Alexandru, fratele măriei sale Nicoară, îşi şi pregătise arcanul. Ieşise luna din nour cu lucire prielnică. Numaicât năvrapii din Galata fuseseră înştiinţaţi. Tocmai atunci au năboit din cetăţuie dând glas – şi curtea, nădăjduind sprijin, a chiuit punând pinteni cailor, iar o slugă de la grajd a dat cu harapnicul, şfichiuind şi harmăsarul şi pe Vodă. În clipă, Potcoavă şi ai săi s-au aflat în primejdie…

— Am rămas puţini, a oftat Caraiman

— Asta zic, a ados diacul; în primăvara asta ne-a secătuit norocul.

După ce au prăpădit pe Ion-Vodă, se poate spune că au rămas orfani… N-au găsit nici pe Măria Săsoaica, ţiitoarea măriei sale, ca să-i apere copilul ce-l avea de la măria sa. Os domnesc, de la Ştefan bătrânul, şi de la Ştefăniţă. N-au avut parte; n-au găsit nici pe maică, nici pe copil. Pierit-au în furtuna acelor zile. După aceea de două ori s-au pus pe urmele lui Irimia hainul. Nu l-au putut vâna.

Iar acuma, la Iaşi, s-au prăpădit cincisprezece feciori; patru dintre căruţe le-au prăvălit în Bahlui, ş-au rămas numai cu căruţa în care se aflau…

În căruţă aveau baltagele şi săneţele cu cinci sute de încărcături pulbere.

— Cu asta, şi-a făcut socoteală diacul, având de partea noastră iscusinţa, cred c-om răzbi. În partea în care am apucat nici nu se gândesc curtenii lui Şchiopu să ne urmărească; ei aţin vadurile răsăritene, iar noi, dacă răzbim în munte, nu ne mai temem de nimic. Numai să nu se învenineze rana măriei sale Nicoară. Asta-i grija mea cea mare.

Ile Caraiman ţiganul a oftat cu mare sfâşiere a inimii:

— Când a dat măria sa Ion-Vodă slobozenie satului nostru Runcu, a cântat el, l-am urmat de bunăvoie pe măria sa şi, slobod, i-am fost cu credinţă mai mare decât când erau ai noştri robi domneşti. Acu dragostea şi credinţa mea le-am mutat cătră măria sa Nicoară, fratele lui Ion-Vodă. Zic eu, diece, că nu se cuvine să cadă cei vrednici şi să rămâie pe lume numai răii…

Nicoară Potcoavă, cu tovarăşii ce-i avea pe lingă sine, se oprise în ajun pentru odihna omului şi calului, câteva ceasuri, la o pădurărie părăsită. După noaptea cea cu năcaz, rupseseră legătura cu năvrapii. Veniseră nouri asupra lunii, ocrotindu-i. Ocoliseră prin Bârnova; apoi apucaseră calea întâmplării, spre asfinţit. Umblaseră feriţi ziua, cu mare pază. La pădurăria părăsită din Căpoteşti, aflaseră şi apă, la o fântână cu cumpănă. Găsiseră şi fân vechi pentru dobitoace. Aflaseră şi un sac de orz într-o cămară. După ce au prins caii putere, au ospătat şi oamenii puţină pită şi brânză.

După porunca lui Potcoavă şi sfaturile lui Alexa Totârnac, căruţa de preţ pe care o mai aveau s-a dus nainte pe căi umblate, ca să iasă dincolo de Siret, în calea Romanului.

Au umblat şi de la odihna asta noaptea întreagă, pe potecile ştiute lui Alexa; şi trecând vadul Siretului la Cozmeşti, tot pe sub pădure, tot pe sub pădure, s-au furişat în piscurile de unde se vedeau ici şi colo, clipind, oglinzile Moldovei.

De-acolo s-au văzut nevoiţi a umbla în pas. Lui Potcoavă îi luceau ochii de arşiţa ce-avea în el. Se părea că rana ce primise nu merge bine. „Bubă ce se căţăleşte”, cugeta în sine cu mare spaimă uncheşul Petrea, care era cel mai bătrân dintre toţi.

— Să mai poposim, să deslegăm rana, măria ta?

— Să nu poposim şi să nu deslegăm… a mormăit Potcoavă.

Bătrânul Petrea Gânj urma a cugeta: „Cum se poate ca un bărbat ca acesta, care s-a bătut în multe locuri şi a fost de şapte ori rănit, să slăbească întratâta? Adevărat este cum glăsuieşte o vorbă veche, că omul e tare ca fierul şi slab ca oul.”

Uncheşul Petrea călărea alăturea de Potcoavă şi-l ispitea cu coada ochiului. Îşi trăgea cătră urechi mustăţile şi-l cumpănea cât mai poate răbda. „Când te gândeşti că-i bărbat care rupe potcoava în două…”

— Sunt asemenea bărbat, a zâmbit Nicoară, întorcându-se spre uncheşul său. Vorbeşti singur, moş Petrea.

— Să fiu iertat, măria ta. M-am spăriet şi eu că-mi sună vorba fără voie.

— Sunt bărbatul care spui, moş Petrea, şi rup potcoava, dar numai cu amândouă mânile. Altfel nu pot.

— Mă aflu mulţămit de răspuns, măria ta. Şaga măriei tale îmi dă nădejde. Mai pune şi soarele care străluceşte şi miroazna care adie de cătră apa Moldovei… E vremea când înfloreşte sulfina.

În afară de uncheş şi de Alexandru, fratele mezin, care călărea de cealaltă parte a lui Potcoavă, se mai aflau cinci tovarăşi oşteni în plaiul unde umblau domol în pasul cailor.

Alexa Totârnac înainte, călăuză. Om ager şi priceput, ceilalţi îi ziceau „Vulpea”.

Patru – doi câte doi, veneau în urma lui Nicoară: Ştefan a Măriei şi Gheorghe Stângaciu, fraţi de cruce clin ţinutul Sorocii; Toader Ursu şi Crăciun Harbuz, mustăcioşii; alţii întrebuinţau arme uşoare – ei nu-şi lepădau de la oblânc buzduganele.

După îmbrăcăminte, nu se vedea a fi străini. Pentru vânătoarea lor, intraseră în Moldova ca nişte negustori ori răzăşi mai înstăriţi. Numai pintenii le erau la vedere; dar pinteni de fier purta pe vremea aceea orice călăreţ. Pe lingă pinteni, era nevoie de sabie, ca să nu le cate pricină oarecare oameni ce se uită pe sub sprinceană.

Iară jungherele cele lungi şi agere le ţineau sub dulamele de noaten. Numai Nicoară purta încălţări de marochin până la genunchi, ca unul ce părea stăpân; iar ceilalţi aveau ciubote de rând. Căciula de pielcea de Crâm o aveau toţi, fără surguci şi fără pană. Erau vânători dibaci; dar se întorceau înşelaţi în nădejdile lor.

Nici chiar uncheşul Petrea, care era mai bătrân, nu purta barbă. Se rădea şi el c-o custură de coasă, ca să fie în rând cu tinerii. Aşa se alintau pe atunci bărbaţii şi în Moldova. Sămânţa lor se împuţinase de atâtea războaie.

Cătră amiază au prins a pogorî pe un drumeag ce se strecura în cârjoaie pe sub muncele. Ici-colo pâraie pe sub sălcii încremenite în mâhnirea singurătăţilor.

Soarele de primăvară pârjolise cu putere, iar sub streşina codrului căldura prindea a se potoli. La dreapta şi la stingă se înălţau fagi uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, într-o pace de biserică. Lumina tremura printre trunchiuri ca umbrele schiţelor unei roate. Granguri galbeni speriaţi săltau din ţâhlişuri; se auzea mai încolo frântura lor de cântec fluierat.

Totârnac descălecase şi-i aştepta într-un ponor. Potcoavă strânse frâul şi opri.

— Ce este, Alexa?

— Până acu e bine, măria ta. Ia uitat i-vă: se vede de-aici în piscul cel mare crucea de la Boura. Acolo, zice-se, a doborât Dragoş-Vodă vaca sălbatică. Pe urmă a pus stăpânire pe moşia părinţilor săi.

— Da. Locuri tari, care au rămas neschimbate de la începutul Zidirii… zise mişcat Nicoară. Aici trebuie să ne întâlnim cu Radu diacul?

— Aici, mărita ta: înţelegerea a fost să ne aştepte la drumul Păstrăvenilor. Soarele scăpată cătră chindie, coborâm şi noi din ponor şi dăm glas de înştiinţare.

— Bine, aşa să facem. Socoti tu, Alexa, că găsim la Dăvideni, după prepusurile tale, pe cel pe care îl căutăm?

— Ştiu eu, măria ta? Poate să fie numai închipuire. Dar dacă îl găsim la socrul său pe Irimia părcălabul, cum prepun eu, atunci socot că asemenea întâmplare fi-va leacul cel mai bun pentru măria ta.

— Să i-l plecăm măriei sale la picioare, mormăi cu mânie uncheşul Petrea, şi să-l judece măria sa cu paloşul, pentru vânzarea şi pieirea Domnului său.

— Mă îndoiesc, uncheşule, că va fi aşa. De la o vreme ne ies toate împotrivă.

— Ba, măria ta, şi întâmplările neprielnice au sfârşit. Se sfârşesc ciumele, puhoaiele, secetele. Vine şi ceasul boierilor haini. Doar în cer să se suie, ori să se cufunde în pământ; dar în această viaţă ne-om întâlni, aşa-i cu dreptate.

— Îmi spui bune vorbe, uncheşule, şi vreau să le cred. Iar dacă nu-l găsim, ce facem?

Alexa Totârnac puse piciorul în scară şi se zvârli pe cal; apoi îşi plecă nasul ascuţit spre Domnul său:

— Dacă nu-l găsim aici, măria ta, zâmbi el, căutăm un loc tainic pentru hodina măriei tale şi până ce te faci sănătos întindem mreajă şi-l chemăm cu răvaş. Trăieşte, măria ta, aicea, un neam de oameni care au fost călcaţi în ocina lor, loviţi şi sărăciţi de acel Irimia. Chiar dac-or afla de fiinţa noastră, nu vor da pe faţă taina. Răzăşii de aici se stăpânesc cu fălcile încleştate şi aşteaptă ceas potrivit ca să plătească duşmanului după cuviinţă. Cum vor avea sprijinul nostru, nu se mai tem de slujitorii Şchiopului.

— Ai dreptate, Alexa, murmură Potcoavă trudnic. Alcătuirea ta e bună pentru un braţ care nu mai poate ţine paloşul.

Uncheşul Petrea Gânj îşi întindea mustăţile albe spre ureche, când de-o parte, când de alta.

— Fi-vom noi vrednici să facem judeţ cu braţele noastre, măria ta. Dar dacă nu va fi nici azi, nici mini, apoi în trei zile vei putea ridica singur, măria ta, paloşul judecăţii.

— Bine, să coborâm! hotărî Nicoară.

Când au coborât, până ce au prins să zărească printre lunci gârlele Moldovei pline de jăraticul apusului, Alexa Vulpea a dat chiot prelung care a hăulit pe vale şi a sunat din râpă în râpă până la Boura.

S-au oprit şi au aşteptat răspuns. A hăulit undeva glas cântat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei.

— Încep a se jâmba spre noi întâmplări plăcute, a fost de părere uncheşul.

— Să vedem, să vedem, a răspuns Totârnac. Popriţi, până ce mă reped şi mă întorc.

Întoarcerea Vulpei n-a fost cu întârziere.

— Se întoarce rânjind şi lingându-se pe bot ca de bunătăţi… s-a veselit ca un copilandru uncheşul.

— Se vede că l-a găsit pe diac, a râs întâia oară în ziua aceea fratele mezin Alexandru.

— Domnilor şi fraţilor, după mine! a repezit îndemn Totârnac. Stăpâne, s-a tânguit el spre Nicoară, când om ajunge la drum, cată să facem săritura căprioarei; şi apoi în lunca Moldovei poposim şi ţinem sfat. Am aflat de la diac veşti nouă.

Pornind cu mare însufleţire, cei opt drepţi judecători şi-au uitat oboseala, foamea, setea şi au rupt painjenişul de aur cătră luncile Moldovei, intrând ca într-un basm.

* *