Capitolul 39

Istorisirea cumătrului Neculai.

Soarele lunii lui cuptor a anului 1578 era în toiul arşiţei, pe o vreme de secetă, când începe în Moldova secerişul holdelor.

La hanul lui Goraşcu Haramin, răspântene de drumuri spre Suceava, Iaşi, Piatra şi Roman, se adunaseră câţiva călători de departe, căutând ocrotire de zăduf subt umbra nucilor. În jurul acelor călători se adăogaseră şi localnici, ca să-şi mai aline truda şi să adie asupra lor răcoarea locului. Şi mai ales să afle veşti din lume.

Era într-o zi de joi, 22 a lunii. Călătorii se puseseră subt ocrotirea hanului în două răstimpuri. Întăi sosiseră de cătră miazănoapte, urmând drumul cel mare al apei, doi călăreţi pe cai mărunţi, veniţi după cât se vedea de departe, având la tainiţă o parte din tarhat, iar cealaltă parte în desagi mari atârnaţi pe cai de schimb, pe care îi mânau alături.

Haramin i-a privit lung şi a dat din cap. Îi plăceau caii robaci şi totodată buni umblători, pe care îi băgase de samă în cealaltă toamnă, când intrase în ţară Vodă Nicoară cu oaste de moldoveni şi cazaci de la Praguri. I s-a părut chiar că ar fi cunoscut pe acei călăreţi, dar nu-şi mai aducea aminte când i-a văzut, cu ce prilej şi unde. Poate la Roman, când au fost tăiaţi fraţii Grumeza, dregători ai lui Petru-Vodă Şchiopu.

După aceşti doi străini sosiră la prânzişor, pe calea Războienilor şi Tuchilaţilor, trei ciobani de la munte, după socotinţa hangiului. Purtau la şold glugă şi în cap pălării late în bouri, chimir de piele peste cămăşi spălate în zer şi opinci cu boturile întoarse în laturi. Arme aveau, ca şi ceilalţi, însă nu la vedere. Saricile le purtau în dosul tarniţilor; în acele sarici aveau ascunse, de bună-samă, baltagele cu coadă scurtă.

Aceştia din urmă s-au odihnit o vreme, despovărându-şi, ca şi cei dintăi, caii. S-au uitat la umblătorii căzăceşti care se desfătau slobozi în pajişte, rupând cu hărnicie smocuri uscate de iarbă.

— Buni cai, a grăit cel mai vârstnic dintre ciobanii munteni, ştiu să-şi agonisească singuri. Îs buni la asemenea lucrare şi huţanii noştri. Domniile voastre nu sunteţi din partea locului?

Unul dintre bărbaţii cei sosiţi din miazănoapte a clătinat din cap. Aşa-i, nu erau din partea locului. Însă n-a întors răspuns.

Unul din ei era cărunt, cam zbârlit şi cu privirea înceţoşată. Tovarăşul lui era mai tânăr, smead la faţă şi cu ochii sclipind ca picături de păcură.

Ciobanul cel vârstnic s-a aplecat spre soţii lui, unul de-o samă cu el şi celălalt încă fecior tânăr, şi le-a spus câteva vorbe în şoaptă. Aceia au încuviinţat.

— Poftim pe jupân gazda să se apropie de nişte oameni flămânzi, dar mai cu samă însetaţi, a grăit el înspre partea unde se afla hangiul, între gospodarii din partea locului.

Haramin s-a grăbit numaidecât:

— Pită am, a dat el încredinţare, iar păpuşi de brânză aveţi domniile voastre.

— Aşa este, jupâne gazdă, dar ne-ar mai face trebuinţă un ulcior de vin.

— Se poate.

Hangiul s-a întors cătră oaspeţii dintăi:

— Dar domniile voastre ce-aţi pofti?

— Am pofti şi noi câte ceva; însă n-avem parale mărunte.

— Nu-i nimic. La hanul lui Haramin călătorul îşi poate potoli setea şi foamea şi fără de-a schimba zloţi.

— Taleri de argint, jupâne Haramin.

— Fie. Şi fără de-a schimba taleri de argint. Străinul cărunt a râs:

— Multe rânduieli bune sunt în ţara Moldovei.

— Adevărat, a încuviinţat hangiul. Afară de rânduială domniilor… Cam de unde veţi fi venind domniile voastre?

— Unui om detreabă cum eşti dumneata îi putem spune. Venim din Ţara Leşască.

— Aşa? Veţi fi fiind prietini? Căci fraţi n-aş crede…

— Ba fraţi suntem. Nu fraţi dintr-o mamă, ci fraţi dintr-o durere.

Haramin şi-a şters de sudoare fruntea cu mânica de la cămaşă şi s-a uitat la el cu mirare.

— Pe dumneata nu ştiu unde te-oi fi văzut, om bun, dar tovarăşul dumnitale a mai umblat pe aici şi a stat şi în popas la noi

— Se poate, a zis străinul cel cărunt.

— Aşa este, bade Goraşcu, a dat celălalt încredinţare; văd că ai bună ţiere de minte.

— Îţi cunosc viersul, s-a bucurat hangiul, căci şi eu fost-am cântăreţ în zilele mele. Te chiamă Ile şi ai trecut pe aici în altă vară, c-un diac. Acela ne-a spus întâmplări de care-şi aduc aminte şi azi oamenii de pe la noi.

Ciobanii ascultaseră cu ochii boldiţi asemenea schimb de vorbe. Şi-au părăsit îndată locul şi au venit dincoace.

— Jupâne gazdă, a poruncit cel vârstnic, nu ne lăsa mai mult întru suferinţă. Adă-ne degrabă ulciorul, căci vrem să cinstim cu aceşti fraţi dintr-o durere.

Haramin a strigat:

— Dusu-m-am şi m-am întors numaidecât.

Nu târzie vreme s-a întors gâfâind, cu două ulcioare de câte trei ocă. Unul l-a aşezat în stânga sa, iar pe celălalt l-a împins dinainte.

— Îngăduiţi, oameni buni, a grăit el, să chem şi pe aceşti gospodari din valea Moldovei să cinstească din ulciorul meu. Iar după ce l-om istovi pe acesta al meu, vi-l slobod şi pe al domniilor voastre.

— Asta să fie, a încuviinţat ciobanul cel vârstnic. Om scoate şi păpuşile de brânză afumată, şi jupân gazda ne-a da pită, ş-a binevoi să poruncească slujitorului său cel numai c-un ochi să frigă la grătar o halcă de slănină potrivită pentru o adunare ca a noastră. Şi să afli, cinstită gazdă, că aicea în acest chimir se găsesc bani schimbaţi.

Fratele mai tânăr din aceeaşi durere, Ile Caraiman, s-a uitat cu luare-aminte la ciobani şi s-a trezit în el un viers cu harţag, cântându-l cu dulce glas:

Astăzi beau şi mâne beau, Mă mir bani de unde iau. Nici cu coasa nu cosesc, Nici cu sapa nu prăşesc, Banii la chimir sporesc…

— Of-of! a suspinat el, de multă vreme nu mi s-a dezgheţat inima.

Ciobanul cel cărunt i-a răspuns numaidecât, detunând cu glas gros:

Băui azi şi băui mâne, Băui patruzeci de zile; Băui preţ de nouă cai. De vin nu mă saturai…

— De-aceştia mi-ai fost, măi frate? s-a bucurat călătorul cel zbârlit din Ţara Leşască. Bate palma; şi poftesc a cinsti vin dintr-o cupă cu dumneata.

După ce s-a istovit ulciorul cel dintăi, păstorul cel bătrân a dat în el cu piciorul depărtându-l şi a tras spre sine ulciorul său, făcându-i începătură.

— Uiu-iu! fraţilor, a chiuit el, să ştiţi că eu îs Pahomie cel vestit, cioban de la Piatra Teiului pe apa Bistriţei; şi acesta e frate-meu dintr-o mamă, iar acestalalt e fecior lui şi nepot mie. Noi ne-am ridicat de la locurile noastre şi ne ducem încolo, peste Nistru, unde am auzit că s-ar afla un viteaz cu faimă ieşit din părţile noastre, iar numele lui e Botgrozna.

— Am auzit şi noi de dânsul… a întărit hangiul.

— Apoi eu vă voi spune domniilor voastre, a încuviinţat călătorul cărunt, că partea aceea de lume de unde vin eu cunoaşte cu frică ori mirare pe acel călăreţ fără trudă, cu 6abie cutezătoare, căruia zaporojenii i-au pus nume Iuri Botgrozna.

— Va fi având şi altă poreclă?

— N-aş crede, oameni buni şi fraţilor. Între oamenii de la apa Moldovei, îi zicea badea Ghiţă Botgros.

— S-ar putea una ca asta? s-a umflat, holbându-se, hangiul.

— Se poate, a strigat Pahomie ciobanul de la Piatra Teiului. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; şi nu s-ar umplea lumea de faima lui. Numaidecât, chiar azi, purced să-l caut.

Străinul venit de la Ieşi a zâmbit:

— Bine faci; toţi cei din breasla ciobăniei, pe care aveţi să-i întâlniţi pretutindeni în şesuri, au să vă arate potecile care duc la sălaşul acelui viteaz. Unii au să vă călăuzească într-un codru, alţii într-un munte.

— Dar, dumneata, prietine străine, l-ai cunoscut? a grăit cu aţâţare Pahomie, înfăţişând călătorului de departe ulciorul.

Bând, străinul făcea semn de încuviinţare cu ulciorul.

— L-am cunoscut şi eu! s-a lăudat hangiul. Ciobanul a întors numai o clipă un ochi spre Haramin, apoi iar s-a răsucit la omul său.

— Dacă domnia ta, prietine străin, l-ai cunoscut, atuncea spune ce ştii, ca să ne întăreşti inimile.

— S-ar putea, a răspuns străinul, copleşit de arşiţa zilei şi de închinări, numai cât n-am vreme. Mai am de umblat depărtată cale până la o soră ce-am avut, să văd dacă se mai află pe lume.

— Dar mă rog, unde te duci domnia ta?

— Mă duc tocmai la apa Tazlăului, sub Duruitoare.

— Aşa de departe?

— Aşa.

— Şi numai pentru o soră, ca s-o vezi o clipă, baţi dumneata atâta drum?

— Soră-mea poate nu mai este, a răspuns cu mâhnire călătorul; dar vreau să-mi alin sufletul la un schit în pustie. M-a ajuns dorul de munţi şi ape de la noi; m-am proslăvit şi eu în tagma cântecului de mai nainte.

— Dacă-i aşa, îţi sărut mâna, bădica; şi eu ţi-oi spune, după cât te văd, că încă nu ţi-a venit vremea să te faci schivnic. De aceea, după ce ţi-am sărutat dreapta, te întreb, creştine, dacă n-ai putea dumneata, din dragoste pentru fraţi, să jertfeşti un ceas ca să mai stai cu noi, ţinând sfat şi povestind întâmplări de pe lume.

— Ba aş putea.

— Atunci te poftesc s-apuci cu stingă ulciorul, ca să te mai întăreşti şi să mai îmblânzeşti pe maica domniei tale durerea.

Astfel, la hanul lui Haramin. badea Neculai, cel fost în voinicie lângă Pobrata şi lângă Iaşi. a spus istoria lui Iuri Botgrozna viteazul.

— Să ştiţi domniile voastre, oameni buni şi fraţilor, că atunci când l-au adus cu viclenie slujitorii crăiei leşeşti la Liov pe măria sa Nicoară şi l-au pus la închisoare în tainiţa cetăţuii…

— Aha-aha! a mormăit Haramin. Am oblicit noi de blăstămăţia asta. dar n-am crezut.

S-a uimit ciobanul Pahomie de-a rămas mut. clătinându-şi numai fruntea.

— Făcut-au acei catolnici asemenea mişelie?

— Făcut-au, căci stăpânul lor cel negru de la Ţarigrad le-a poruncit. Când l-au prins, cum spun, la închisoare pe măria sa Nicoară, la dumnealui şoltuzul Liovului s-a înfăţişat, ca să primească preţul vânzării, un oarecare boier leah cu numele Roman Barbă-Roşă. Pe acest Roman Barbă-Roşă la o nevoie, când el pusese zălog la zarafi biserica Uspenia din Moghilău. Îl răscumpăraseră de la pedeapsă măria sa Nicoară, împrumutându-i douăzeci şi cinci de taleri…

— Şi tocmai acel Barbă-Roşă l-a vândut pe măria sa?

— Tocmai acela.

Ciobanul Pahomie a stupit cu greaţă şi a scrâşnit o sudalmă înfricoşată. Apoi s-a grăbit să-l îndemne pe badea Neculai:

— Nu-ţi uita vorba, bădica… Zădărăşte-ne, ca să ne doară.

Pribeagul de la Lehia a urmat:

— Când s-a întâmplat treaba asta, noi care ne-am aflat în partea aceea de lume am scrâşnit şi am suduit ca şi fratele Pahomie. Iar Botgrozna n-a scrâşnit, nici n-a suduit. A luat cu sine pe feciorii Gârbovului, Nechita şi Dominte, şi cum se aflau călări pe cai, l-au aşteptat prin norod pe Roman Barbă-Roşă. Când a ieşit a doua oară de la şoltuz acel boier Roman, tot cu buzele umflate, şi a trecut prin norod mormăind supărat că-i tot purtat cu vorba, Nechita şi Dominte l-au prins în juvăţuri ş-au pornit cu repeziciune în lungul uliţii, târându-l prin colb, cu Botgrozna pe urma lor.

— Nu lăsaţi, nu lăsaţi! răcnea Botgrozna dând pinteni şi trăgând paloşul.

Arc un paloş de pe vremea potopului. Au ajuns din urmă pe feciorii Gârbovului, a dat cu paloşul numai o dată şi i-a lăsat să se ducă înainte cu capul, iar trupul a rămas în medean. Îndată s-au grămădit în jur noroadele, hăt-căind leşul.

În vremea asta se făcea judecata măriei sale Nicoară. Tar ostrovenii s-au adunai împrejur de Liov, sfătuindu-se cum să-l scape. În ziua hotărâtă să i se ia capul, măria sa a fost adus pe podina cetăţuii şi s-a uitat la lume fără supărare şi fără frică.

A strigat măria sa de sus cătră norodul îmbulzit câtă frunză şi iarbă:

— Să ştiţi, oameni buni, că pieirea mea e poruncită de turci; şi ne aflăm într-o vreme când paginii sunt mai tari decât Craiul, iar Craiul doboară pe un luptător al creştinătăţii. Oare va mai putea ridica fruntea Ştefan-Crai de subt asemenea ruşine? Făcutu-mi-am datoria ce aveam, a mai zis măria sa; acuma pot să mor. Din sângele meu va creşte răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânţă. Nu voi pieri întreg. Rămâneţi cu bine şi aduceţi-vă aminte de mine!

Aşa a grăit măria sa Nicoară şi asemenea vuiet s-a stârnit şi atâta s-au tălăzuit mulţimile, încât gâdea a fost cuprins de sfială şi a pregetat să-l lovească pe măria sa. Apoi, şovăind, a pălit de două ori, cum nu i se întâmplase niciodată.

Atuncea au dat năvală ostrovenii întârziaţi. Au suit pe sute de scări şi s-au înălţat la podină. Iar Iuri Botgrozna şi feciorii Gârbovului şi unul Strămurare, pe care dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, dar eu îl cunosc, şi căpitanul Cozmuţă, şi vatamanul Agapie băteaţi în lănceri cu săbiile şi-i alungau.

A fost la Liov o răsmeriţă cum nu s-a mai pomenit. A curs mult sânge şi au pierit destui dintre ai noştri; mai mulţi decât la Moldova. Şi acel viteaz cu soţii lui a răpit trupul şi căpăţâna măriei sale Ion Nicoară. Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredinţeze lumea cum că Potcoavă ar fi fost îngropat la biserica moldovenească; dar Domnul nostru Nicoară a fost luat cu puterea de vitejii lui. Aceştia au pus pe vraciul cel vestit Bilboe să-i deşerte cinstitul trup, ca să-l spele cu fierturi de buruieni şi să-l ungă cu undelemn. Făcându-şi loc cu puterea au izbutit să treacă până la pământul slobod al zaporojenilor şi au dus pe măria sa la Zid Negru, îngropându-l într-o peşteră tăinuită în stâncăriile Dniprului…

Badea Neculai s-a oprit şi s-a uitat cu mânie în juru-i. Săracii ţărani vărsau lacrimi în colbul bătăturii.

La întrebat cu blândeţe ciobanul cel cărunt:

— De ce te-ai supărat, domnia ta?

— M-am supărat, căci văd pe unii ducându-se acolo de unde mă întorc cu. Vă rog să-mi spuneţi domniile voastre ce-am să fac eu în pustia unde mă duc?

Să-mi pun fustă şi tulpan? Să lepăd sabia şi s-apuc mătura? Să văd iar răutăţile şi asupririle? Pe când în slobozia noastră trăiesc oameni volnici. Fără această rânduială pe care am cunoscut-o, viaţa mea n-are nici un preţ.

— Faci cum vei binevoi… l-a ispitit ciobanul Pahomie cu viclenie.

— Am să fac cum voi binevoi… a rostit cu tărie badea Neculai privind aţintit, Eu am râvnit la tihnă. Alţii au intrat oşteni în leafă la curtea craiului şved Iuhan, ori la împăratul nemţilor. Au stat ce-au stat şi acu prind a se întoarce. Nu le place mâncarea de pe-acolo, nici cum clămpănesc oamenii din gură. Socoteam şi eu să mă alin la Tazlău. Dar mai bine aş face altfel.

— Crezi domnia ta că te-ai putea întoarce la Praguri? Badea Neculai a strigat cu întărâtare:

— Proclet şi treclet să fie cine va face altfel! Pahomie a venit iarăşi la străinul cel cărunt şi i-a apucat dreapta, sărutându-i-o.

Cei doi străini călători, care veniseră din sus şi-au scânteiat unul spre altul privirile.

Badea Neculai s-a aşezat pe tarniţă.

— Aici ne-a fi masul, frate Ile, a grăit el; şi-n trei săptămâni om bate în poartă la Zid Negru, cerând găzduire presviterei Olimbiada, la chinovia nouă ce se întocmeşte întru pomenirea răposatului Ion Nicoară-Voievod. Acolo găsim şi pe diac, care ceteşte în cărţi şi străjuieşte mormântul din stâncă.

A adăogit privind departe:

— Fraţilor ciobani şi fraţilor ţărani, ne-a spus nouă diacul Radu că măria sa Nicoară a trecut ca un vis al noroadelor. Din duhul său care nu se stinge ne-om aprinde noi şi alţii de după noi cum se aprinde lumina din lumină.

SFÂRŞIT