Capitolul 38

Aici, la cartea veche…

Aici, la curtea veche.

Sub nouă pojaruri şi nouă cenuşi Spulberate-n tumult, Tu, omule, scurmă Din urmă în urmă, Spre inima vie a pământului, Până la palida piatră nestemată.

Lacrimă îngheţată A unor crunte dureri de demult…

La câteva zile după aceea, în 19 dechemvrie, cu puţin înainte de a se lumina dimineaţa, în preajma locurilor pe care le călcase Strămurare, umblând cătră bordeiele de lingă răzăşia Tomeştilor, s-a simţit un zvon ca de albine când se învălmăşesc la roit. Dar era toamnă târzie şi ştiubeiele se aflau coborâte în temnice, şi albinele nu ies la nunta lor decât în soare şi-n primăvară; era roit şi zvon de oameni, sosiţi în pripă între păduri şi corhane. pe poteci ferite şi singuratice. Era oastea unui îndrăzneţ cunoscut, cu numele Irimia pârcalabul, vestit la domnia lui Ion-Vodă.

Irimia pârcalabul sosea cu năvrapi şi pământeni de strânsură, bine călăuzit de oameni iscusiţi din partea locului, având în juru-i şi un steag de boieri şi boiernaşi moldoveni. Boierii şi boiernaşii aceştia de ţară, cum se ştie, sunt cei mai aprigi oameni de gâlceavă şi harţ, dintre toţi oamenii trăitori pe lumea asta. Umbletul lor călare este fală în straie scumpe. Şi aceştia se bucurau că vor apuca vânătoreşte şi năprasnic curtea domnească şi scaunul, zdrobind cele douăsprezece sotnii ale lui Potcoavă, cât e el de Potcoavă şi de hatman!

Poate să aibă şi douăzeci de sotnii şi tot atâta-i. Şi chiar şi treizeci; dar atâta n-are, hoţii lui fiind împrăştiaţi în dobândă la ţinuturi. Nici n-apucă oştenii lui Potcoavă să-şi spele ochii la cişmele, şi boierii cu năvrapii dau năvală tăcută la curte şi la Carvasara şi împresură mănăstirile ţăpuindu-le vârtos. Abia se va însenina vremea de prânzişor. şi stăpânirea se schimbă în mâna boierimii, trimeţându-se numaidecât vestire şi poftire lui Petru-Vodă. să vie fără întârziere la scaunul său, împreună cu ismailitenii ce i s-au mai dat de cătră beii din cetăţile Dunării.

Acel murmur şi zvon de roi era sporit şi de uimirea nouă a oştimii pârcalabului pentru schimbările din catapiteazma cerului, vestind fuga şi depărtarea duşmanului. Era a treia noapte de când cometa pălea şi se-nvălea ca într-un hobot de aur în străfundurile văzduhului. În zorii ce se revărsau, au prins a trece cu grabă, cătră acel hobot de aur, stoluri de raţe sălbatice din balta Cristeştilor, unde-i vărsarea Jijiei în Prut.

Pircalabul a încălecat ca să suie cu năvrapii şi boierii în pisc, la Păun. A trimes pe Ioniţă Zbierea cel tânăr şi pe Costăchel Turcea să urnească oştimea pedestrită pe drumul văii, împingând-o cu luare-aminte. aşa ca să ajungă şi gloatele cu toată puterea furcilor, şi topoarelor, şi coaselor, şi ghioagelor ţintuite la iaz, lângă mănăstirea Frumoasa, drept sub curte. Şi după ce or urni prostimea, să vie după domnia sa.

Pârcalabul purta cuşmă cu surguci şi pene albe care i se învăluiau în jurul frunţii. Era un bărbat încă sprinten şi se ţinea tare în şa, cu toate că trecuse de al cincizecişidoilea an al vieţii. Chica şi barba îi erau încă negre corb şi ochii scăpărători.

La dreapta şi la stânga lui se aflau Moghilă paharnic şi Jurja vistiernic, bărbaţi greoi şi plini ca nişte saci. Grăbind la deal. gâfâiau şi ei ca şi caii.

,Cei cu tragăn n-ar trebui să iasă la război…” a mormăit pârcalabul ca pentru sine ş-a apucat înainte. Călăuzii ţărani, proaspăt năimiţi la Tomeşti, s-au luat îndată după „măria sa” pe căluţii lor mărunţi dar vrednici. Stăpânindu-şi o clipă fugarul, boierul Irimia a întrebat:

— Care-s feciorii moşneagului?

— Noi suntem, măria ta, Călin şi Florea, cei care am venit acuma din voinicie la bătrânii noştri.

— Cunoaşteţi bine potecile?

— Ca nişte căpriori sălbatici, a rânjit Florea.

— Atuncea-i bine. Boierii au poruncă să iasă în Tomo-roagă, cum îi spune Brudea pădurarul. Acolo să mă duceţi pe mine mai întăi şi mai întăi. Da’ tu cine eşti, măi? a strigat el cătră un om zbârlit şi c-un căciuloi dintr-o oaie în cap, cu buzdugan plumbuit atârnat la încheietura mânii drepte.

Acel zbârlit călărea pe un cal pag care-şi tot muşca zăbala.

— Dar voi ceilalţi care sunteţi? a adaos pârcalabul cătră un şirag de alţi călăreţi ţărani.

— Noi suntem straja măriei tale şi te ducem unde pofteşti! a răspuns cel călare pe calul pag. Ne-au năimit domniile lor Vascan şi Dinga. Cu noi ajungi numaidecât la curtea domnească, măria ta. Las’ că ştim locurile, dar ne pricepem şi Ia harţ, stăpâne. Suntem vechi întru acest meşteşug.

— Cum te chiamă pe tine?

— Eu îs Strămurare. Vei fi auzit măria ta de mine.

— Eşti cumva Strămurare cel pe care urma sa-l suie în furci Ghiorţ armaşul?

— El, măria ta.

— Acuma-i vremea să te răscumperi tu, măi Strămurare, ca să intri iar în rândurile oamenilor şi-n slujba Domniei.

— Da, măria ta. Iar aceştialalţi sunt oameni tot de-ai noştri, aleşi pe sprinceană.

— Bun; hai fără întârziere, că se face ziua mare.

— În jumătate de ceas suntem unde trebuie, măria ta. Cum porunciţi domnia voastră? Să se ducă unul dintre ai noştri să abată şi pe boierii din urmă pe poteca asta?

— Să se ducă. Iar noi suim ca să fim înaintea lor. Doi dintre călăreţi au rămas în urmă. Ceilalţi l-au dus mai departe pe pârcalab.

Cei doi au abătut la vale pe boierii bătrâni rămaşi în urmă. Au dat apoi vestire care-i drumul cel bun cătră dumnealor Turcea şi Tudoran, căpitenii ale steagului.

— Tot la dreapta, tot la dreapta, au îndemnat ei; şi grăbiţi, că se face ziuă!

Cum s-a făcut ziuă, a izbucnit deodată cu străşnicie un muget de bour; au detunat săneţe; ostrovenii au ieşit bulucuri-bulucuri din vii, dând glas mare, învârtind deasupra capului săbiile şi pălind în coastă gloata lui Irimia; au prăvălit-o la vale ş-au pus-o în risipă. A fost o nălucire a unui prăpăd de puhoi. S-a împânzit în văzduh un răcnet al pieirii, care a poprit steagul de boieri şi l-a întors în loc. Turcea şi Tudoran au trimes cu grabă pe cei doi călăuzi pe urma pârcalabului, iar ei au poruncit intrarea în harţ cu săbiile.

După cum spune la istorisirea’ împăratului celui maro Alexandru. Machedon, ostrovenii năboiţi din văi tăiau în pedestrimea vrăjmaşă „precum se taie”. Şi în urma steagului de boieri au zvâcnit de sub poală de pădure zaporojenii cu arcanele pregătite. Ei aveau nevoie mai mult de călăreţi vii, doborâţi din şa, şi de caii şi straiele acelor călăreţi. Au făcut cerc înspre şes alte sotnii, sprijinind pe cei ieşiţi de sub poala de pădure.

Era o vânătoare grăbită a cărei privelişte, din poteca ce ducea în pisc la Păun, boierul Irimia n-o vedea, dar îi auzea tumultul.

Năprasnic, în pădurea goală, l-a apucat pe pârcalab spaima, ca şi cum s-ar fi aşezat îndărătul lui, în şa, moartea, schelet cu hârca rânjind. Cu toată înfiorarea şi greaţa, boierul a întors peste umăr barba-i neagră, o dată din dreapta ş-o dată din stingă, holbând ochi rotunzi şi sângerând în acelaşi timp cu pintenii calul de subt el. A văzut pe feciorii lui Timofte şi pe Strămurare cu soţii lui, dându-i ocol prin pădure cu caii lor mărunţi şi aţinându-i calea.

Era călăuzit şi dus, cum i se făgăduise.

A hohotit cu amar, trăgând sabia. În pisc, ia Păun, se întreţeseau umbre printre mestecenii albi. A cotit de cătră ele tocmai când îl ajungea din laturea stingă Strămurare, care a zvârlit asupra lui arcanul; şi îndată au prins de coardă alţi doi călăreţi, ca să oprească avântul năprasnic al calului. Au descălecat şi s-au năpustit primindu-l pe boier în braţe. El se zbuciuma cu mânie, bătându-i în cap cu straja săbiei; însă acei ţopârlani neruşinaţi râdeau de sub căciuli buhoase şi-l cetluiau cu luare-aminte şi fără grabă.

— Hai şi te închină lui Vodă Nicoară! i-a poruncit rânjind Strămurare.

Pârcalabul a privit cu trufie în jur, pufnindu-şi pe nas mânia. L-au purtat mai mult de subsuori până la mesteceni. Acolo aştepta măria sa Nicoară, având alături pe mare armaş Petrea, iar mai încolo alţi dregători şi Costandie, hatmanul zaporojenilor.

Din şa, Nicoară l-a privit în tăcere cu ochi îngheţaţi pe pârcalabul vânzător. L-a privit îndelung şi i s-a schimonosit obrazul de răutate.

Pârcalabul şi-a sucit într-o parte barba neagră şi ochii bulbucaţi scrijelaţi de sânge.

A gemut, mestecând clăbuci crunţi:

— Hingherilor!

— Într-adevăr, s-a înveselit moş Petrea, am prins cinele.

Larma harţului dintre ponoare şi de la câmp se depărtase, domolindu-se. Soseau în pripă pilcuri de ostroveni şi de zaporojeni împresurând piscul de la Păun, făcând alai măriei sale.

În ceasul al cincilea al dimineţii, domnia sa pârcalabul Irimia era lepădat ca un sac de grăunţe dinaintea treptelor de la spătăria cea mare, şi pardoseala de cărămidă a ogrăzii a sunat de greutatea lui.

Mulţimea îmbulzită lângă ziduri şi pe ziduri a slobozit răcnete şi sudălmi spurcate; iar clopotul din turla porţii a bătut numai într-o dungă, de trei ori.

Slujitorii lui mare armaş au slobozit din legături pe pârcalab şi l-au pus pe picioare.

— Hai la podină! Hai la podină! urla norodul.

Irimia s-a îndârjit între braţele celor care îl târau şi s-a trântit la pământ. Armăşeii l-au purtat pe sus.

Când a bătut iarăşi de trei ori clopotul în dungă, s-a arătat un crainic în firida clopotniţii care da spre târg şi a răcnit cu glas înalt:

— Oameni buni, astăzi îşi primeşte osânda, după hotărârea înaltului divan, Irimia vânzătorul. Blăstămat fie în veac!

Mulţimea de târgoveţi s-a îmbulzit piept lângă piept, sub boltă. Unii pluteau. Înotând pe deasupra celorlalţi. Ţipau muieri; cântau jalnic cerşetori orbi; puhoiul omenesc se adăogea mereu.

În foişorul spătăriei celei mari s-a arătat deodată mezinul; şi-a aplecat, o clipă, peste parmaclâc, obrazul supt şi pălit, apoi s-a desfăcut de vederea celor de jos. După ce-a ajuns pe pardoseala ogrăzii, a trecut furiş spre podină. A întors urechea spre strigătele întărâtate ale poporului.

Dintrodată, a răsărit în fund Ismail gâdea; a ţinut dinaintea obrazului său lustruit negru paloşul şi, scoţând o limbă mare, a lins oţelul luciu. Mulţimea se bucura totdeauna cu vâlvă de şăgile harapului. Într-acolo s-a îndreptat mezinul Lixandru, tot scuturându-şi fruntea când auzea acel nume pe care-l uitase: Irimia! Irimia pârcalabul! Străjile îi făceau loc cu milă, căci săracul nebun era fratele măriei sale.

Dintre dregătorii ce se aflau în privelişte lângă Vodă. a întors fruntea mare armaş Petrea Gânj şi l-a văzut venind pe mezin. Părea într-o aţâţare nemaipomenită.

Barabancii şi-au bătut dobele. Ismail gâdea a ridicat pe neaşteptate paloşul.

Mezinul a făcut un salt înainte şi s-a înălţat în vârful degetelor ca să vadă mai bine. În el era un vălmăşag fioros de întâmplări adevărate, amestecate cu visuri ale somnului şi visări ale treziei.

Uncheşul a venit grabnic lângă el oprindu-l cu pieptul.

— Unde te duci, copilul©?

Mezinul n-a răspuns, ca şi cum n-ar fi auzit. A întrebat el însuşi, tainic:

— Acolo-i Irimia?… Tatăl fetei mele?

— Puiule, tu n-ai ce căuta aicea, l-a mustrat uncheşul. Întoarce-te la chilia ta.

Nebunul n-auzea.

— Acuma ştiu că o chema Ilinca, a şoptit el. Şi tatu-său se duce după dânsa. Mă duc şi eu.

— Nu se poate.

Uncheşul i-a pus mâna pe umăr şi l-a oprit. S-au apropiat doi aprozi să-l ajute.

Mezinul şi-a arătat colţii; s-a smuncit cu putere; s-a ferit din braţele slujitorilor şi s-a abătut la pieptul bătrânului. C-un răcnet de mânie a tras de la chimirul lui mare armaş jungherul din teaca de fildeş şi l-a fulgerat sub coasta stingă a bătrânului; a privit o clipă cu mirare sângele ce-i răzbise sub pumni şi, cu aceeaşi repeziciune, a întors fierul asupră-şi.

Uncheşul a şovăit, cuprinzându-l cu braţele. Fapta n-a fost înţeleasă de cei din jur decât în clipa când mezinul a căzut la picioarele lui moş Petrea, zgârcindu-se ca un vierme. Peste el a căzut şi uncheşul horcăind, cu trandafiri pe buze sub mustaţa-i albă.

Pokotilo se zvârlise de lângă măria sa.

— Ce este? a strigat Nicoară.

— Mărite Doamne, l-a înjunghiat pe moş Petrea. Nicoară s-a oprit; obrazul i s-a făcut alb ca varul.

Moş Elisei îngenunchiase şi ridicase cătră sine, pe braţul sting, capul marelui armaş. Mezinul îşi contenise spasmurile.

— L-ai omorât pe tatu-tău, a hârâit dojana cătră mort zaporojanul cel bătrân, ridicând pumnul.

Puţini au înţeles acele cuvinte rostite într-o limbă străină.

Pokotilo s-a întors apoi cu glas schimbat cătră prietinul său:

— De-acuma-i gata, feciorule, i-a şoptit, le-ai isprăvit pe toate…

Şi-a plecat fruntea suspinând. Gânj s-a întins ş-a rămas înlemnit în braţele zaporojanului.

— Pokotilo, a îngânat Nicoară, nu cutez a înţelege ce-ai spus.

— Nu mai ştiu, măria ta, poate am rostit vorbe nesăbuite. Nu le băga în samă.

Moş Elisei a privit pieziş în jur. Cei de faţă stăteau încremeniţi; încă nu-şi veniseră în fire.

Nicoară şi-a adus palmele deasupra ochilor, apoi şi le-a smuls în jos. Din locul unde se afla. s-a repezit spre treptele spătăriei. Vel-logofătul Radu l-a urmat. Nicoară s-a răsucit cu privirile uscate:

— Radule, porunceşte să fie ridicate trupurile şi să fie aşezate în pridvorul de la casa Doamnei şi să li se dea îngrijirile de cuviinţă.

— Da. mărite stăpâne.

Radu s-a oprit; Nicoară a pătruns în pridvor prin învăluirea de slujitori, bărbaţi şi muieri care alergau din toate părţile, frângându-şi mânile. La trecerea Domnului rămâneau înlemniţi pe unde se aflau.

— Lipsiţi cu toţii de aicea! a poruncit măria sa. Slujitorii şi slujnicele s-au îmbulzit la ieşire. În tăcerea ce s-a aşezat, Nicoară auzi gemetele şi tânguirile presviterei. A pătruns în cămară. Bătrâna se învârtea în neştire, ca şi cum ar fi orbit deodată; îşi tremura pumnii la tâmple. S-a oprit, simţind intrarea lui Nicoară.

— Vai, vai, vai! se tânguia clătinându-şi fruntea.

— Spune, presvitera Olimbiada, i-a poruncit Nicoară. Dacă ştii, nu mă lăsa în îndoială.

— Ce să spun, măria ta? s-a ferit bătrâna. Spun că mare păcat s-a săvârşit!

Băgând de samă privirea aţintită şi grea a lui Potcoavă, şi-a lepădat braţele în hangul trupului şi abia i s-a auzit şoapta înspăimântată:

— Din ce-ai înţeles, măria ta? Cine ţi-a spus?

— Nu întreba, presvitera! Vorbeşte, spune adevărul.

— Adevăr, măria ta; îndoită nenorocire, măria ta, căci fiul şi-a omorât părintele.

— Presvitera. nu se poate… nu se poate! a gemut Nicoară înfricoşat.

Olimbiada a tremurat din cap de sus în jos, privindu-l prin lacrimi. A adăogit în şoaptă, aprig:

— Toate se trag din trufia mamei domniilor voastre. Jupâneasa Calomfira n-a vrut să aflaţi că vi-i tată un om din prostime. S-o judece Dumnezeu!

— N-o va judeca nimeni în veci, a răcnit cu îndârjire Nicoară privind-o duşmănos. Plătesc eu pentru toate, eu, cel mai nefericit!

— Vai, stăpâne, a ţipat îngenunchind presvitera, îţi agoniseşti pedeapsă la scaunul împărăţiei din veac. Ce-ar putea să te lumineze? Cine ar putea să te mângâie? Căci primăvara măriei tale e veştezită şi pierită…

Descântându-i parcă, presvitera i-a şoptit cu desnădejde două stihuri elineşti:

Peste pustiul inimii, Apune soarele-amintirii…

Potcoavă a râs rătăcit:

— Ha-ha! Presvitera Olimbiada, vorbeşti ca Haricleea din cartea lui Heliodor; dar eu nu sunt o jucărie ca Teaghene; sunt luptător care mi-am împlinit hotărârea şi mai găsesc în mine putere de-a merge până la sfârşit. Ha-ha!

Bătrâna s-a ridicat şovăind şi apărându-se ca de-o iazmă.

În pridvor au sunat paşi. Nicoară s-a întors cătră uşă:

— Dumneata eşti, vel-logofete Radule? Intră! Diacul s-a oprit în prag ca lovit în piept de-o spaimă nouă în acel ceas al spaimelor. Cum putea fi Domnul său atât de liniştit? Trecuse dincolo de desnădejde şi i se rătăcise mintea?

— Vel-logofete Radule, s-a aflat că bătrânul a fost părintele nostru, al meu şi al lui Lixandru.

Diacul s-a închinat şi a sărutat dreapta măriei sale.

— Vel-logofete, a poruncit Domnul, să se adune divanul. Izvodul nostru cu cei vinovaţi s-a istovit. Dar mai avem jalbe ale sărmanilor împotriva nesăţioşilor. Să se judece şi să se aleagă dreptatea.

Diacul s-a închinat:

— Se va săvârşi întocmai, slăvite Domn.

— Şi mai am de împlinit una, vel-logofete Radule, în ziua de duminică 21 dechemvrie, să se facă pomenirea fratelui nostru răposat Ion în toate bisericile, la Iaşi, la ţinuturi şi în oricare sat va ajunge porunca noastră, cinstindu-se astfel de cătră norod jertfa măriei sale.

— Da, stăpâne, se va da vestire.

— Şi încă ceva, vel-logofete. Tot în acea zi să se adune la ospăţ domnesc dregătorii noştri şi căpiteniile de răzăşi din sate care se vor afla atunci în târgul de scaun.

Aşa să se facă!

În ziua de 21 dechemvrie, barabancii sunau dis-de-dimineaţă dobele pe uliţi şi crainicii strigau la răspânteni:

— Ascultaţi, ascultaţi poruncile măriei sale!

Lumea se strângea buluc împrejurul slujitorilor şi aţintea urechile cu luare-aminte. Ajunsese până în cele mai depărtate măhălăli vestea întâmplărilor înfricoşate de Ia curte.

— Măria sa porunceşte ca trupurile celor doi morţi iubiţi ai săi, mare armaş Petrea şi Lixandru mezinul, astăzi Ia al patrulea ceas, să fie îngropate cu alai şi pomeni înafara târgului, sub dealul Copoului, la bisericuţa de lemn a lui Sfântu-Neculai cel sărac, la stejarul vechi, în dreptul altarului. Să doarmă acei oşteni, tânărul şi bătrânul, în apropierea oamenilor sărmani pentru care şi-au pus viaţa şi să nu li se stingă pomenirea. Şi strigau iar crainicii:

— S-audă tot omul, şi târgovăţul şi ţiganul, că în bisericile târgului se împart colaci şi colive nevolnicilor, vădanelor şi calicilor, din dania măriei sale, pentru pomenirea răposaţilor săi.

Nicoară a ieşit apoi în privelişte umblând călare pe uliţile târgului, cu oştenii săi credincioşi împrejur. Era în straiele-i scumpe, dar surguciul cu pană îi lipsea de la cuşmă, şi îi era obrazul slăbit şi ca dăltuit în grezie.

Întorcându-se la curtea domnească, printre noroadele care prăznuiau la biserici, în zvon de clopote, măria sa a intrat la ospăţ.

S-a aşezat în capul mesei şi a privit în juru-i, numărând cu strângere a inimii, în jilţuri la masa lungă, pe prietinii săi. Unii lipseau. Cei de faţă au băgat de samă umbra de amurg ce se aşternuse pe faţa Domnului, înalt prea sfinţia sa mitropolitul Anastasie a rostit rugăciunea de lucrare a dinţilor. Nicoară s-a închinat cătră meseni şi i-a poftit, cu mâna, să şadă.

După ce s-a vestit la cuhnii că cinstiţii meseni aşteaptă, stolniceii s-au înfăţişat cu tot şiragul de vase de aramă cu capac, după datina curţii, trecându-le întăi pe dinaintea măriei sale şi descoperindu-le o clipă.

Când Vodă poftea să guste dintr-un fel de bucate, apoi stolnicul cel mare, Alexa Vulpea, c-o lingură nouă de lemn gusta mai întăi.

După stolnici au urmat cuparii. Şi paharnicul cel mare al acelui ceas, moş Elisei, luând credinţa din cupă ca şi stolnicul cel mare din lingură, a închinat măriei sale băutura.

Nicoară a gustat puţină mâncare şi vin, dar a îndemnat pe Costandie şi pe asaul, pe căpitanii săi ostroveni şi pe căpitanii răzăşimii de ţară să se îndestuleze cu prisosinţă.

Când s-au istovit bucatele ş-au mai umplut o dată cuparii pocalurile, toată lumea ospăţului a stat în picioare şi Vodă a pomenit pe răposatul Ion-Voievod. După asta a adăogit:

— Iubiţilor mei fraţi şi oşteni, împlinindu-ne datoria cuviincioasă cătră măria sa pentru liniştirea inimii noastre, acuma petrecerea ce-am avut la scaunul ţării Moldovei conteneşte. Bem picătura din urmă pentru domniile voastre care rămâneţi, şi noi ne-om duce la Praguri, unde-i slobozia noastră.

O uimire mâhnită s-a arătat pe multe obrazuri. Cei mai mulţi însă aflaseră în cursul dimineţii hotărârea Domnului şi erau mai puţin uimiţi.

S-a ridicat Mitrea Lăcusteanul. care fusese. În acele patru săptămâni cât ţinuse trecerea măriei sale, dregător jitnicer şi pitar: şi-a mângâiat barba căruntă şi pletele albe şi a răspuns pentru toţi răzăşii ce se aflau de faţă:

— Doamne, bucuroşi fost-am noi pământenii de venirea măriei tale; şi mâhniţi ne aflăm că te duci. Ne-ai învăţat dreptatea, ne-ai împuţinat asupritorii şi ne-ai îndemnat spre volnicia ce au avut părinţii noştri în veac. Nemilostive vremi stau încă asupra noastră, dar ne rămâne de la măria ta nădejdea izbăvirii: credem într-însa ş-o vor cunoaşte alt rând de oameni, când fi-vor vremi mai prielnice.

Mitrea Lăcusteanul a venit la Voievod, punându-şi buzele pe inelul cu pecete şi măria sa l-a îmbrăţişat.

Duminică seara, Radu vel-logofăt, care ţinea şi vistieria măriei sale, a pus în mâna căpitanilor şi asaulilor leafa sotniilor, câte doi taleri de oştean. S-a vestit că alţi trei taleri de cap se vor plăti la Braţ Iau ori la aşezările de la Dnipru, de cătră Iacob Lubiş, zaraful măriei sale.

Deasemeni Nicoară a binevoit a dărui câte jumătate de taler tuturor slujitorilor vechi ai curţii domneşti, care-l slujiseră cât trecuse măria sa pe la acea domnie.

În dimineaţa de luni 22 dechemvrie, călărimile lui Nicoară Potcoavă s-au mişcat cu aceeaşi rânduială strânsă cu care veniseră.

Au rămas patru sotnii la Iaşi, cu căpitanul negrean Cozmuţă, şi alte sotnii în alte părţi, ca să privegheze un răstimp tihna ţării. Iar grosul oştirii a trecut înainte de amiază Prutul.

Presvitera Olimbiada Filipeanca a făcut măriei sale o rugăciune pentru amărâtele ei zile:

— Măria ta, m-aş ruga să nu mă laşi aici de izbelişte şi singură. Ci să-mi îngădui să trec şi eu în Ucraina, ş-apoi poate mi-oi găsi popas şi alinare la o mănăstire de maici, lângă cetatea cea vestită a Kiului. Dacă încuviinţezi asta, apoi înainte de toate m-oi duce la mine acasă la Filipeni, ca să-mi strâng şi să iau cu mine puţine straie, precum şi unele lucruri şi odoare rămase de la soţul meu preotul.

— S-a face şi asta, presvitera, a răspuns Nicoară Potcoavă. Să mă aştepţi la Filipeni.

Presvitera a ascultat cu inima bătând aceste vorbe nenădăjduite. Deci măria sa Nicoară se ducea să mai vadă locul unei primăveri şi al unei iubiri.

L-au însoţit pe Nicoară Potcoavă, în această călătorie scurtă, şi tovarăşii de odinioară, mai împuţinaţi acum şi mai întristaţi decât în anul 76.

Bătrânii au întâmpinat cu lacrimi şi suspine pe măria sa. Pe urmă Nicoară a dorit să fie singur şi a ieşit în livada casei cele mari a mazâlului Dăvideanu. A căutat lespedea de pe mormântul strămoşului David Călăreţul şi a găsit alăturea, lângă tufe de bărbănuc verde, cu foi grase şi lucii, ţarină proaspătă sub care dormea acel „sufleţel” de care îi vorbise presvitera Olimbiada într-o carte. Cartea aceea Nicoară o mai purta cu sine.

A stat singur în tăcere trimeţând acelei copile, pe veci pierdută, un gând zadarnic, ce plutea după cometă, în străfundurile îngheţate ale cerului.

Presvitera s-a dus la Filipeni ca să-şi adune lucrurile de care nu voia să se despartă şi a făcut danie ucenicei sale Safta curtea şi sălbătăciunile.

Când Olimbiada şi Nicoară Potcoavă, cu sotniile care străjuiseră în preajma Dăvidenilor, au ajuns la vadul Lipsei, au găsit pe ostroveni năcăjind la trecerea Nistrului. Miazănoaptea se încununase de neguri şi zvârlise din crivăţ asupra lumii harmasarii rotitori ai celui dintâi viscol al iernii.

— Vă cunosc, a râs amar Nicoară, am mai luptat cu voi şi v-am biruit!

* *