I

În acest capitol se arată începutul mărturisirii unui tânăr care pare a trăi în zilele noastre. Vorbeşte despre babacă şi neneaca lui de la ţinutul Romanului şi mai ales despre un unchi care nu-i ca alţi muritori de rând.

Domnule, îţi scriu aici, după cum ţi-am făgăduit, întâmplarea extraordinară pe care am avut-o împreună cu un uncheş al meu, Ştefan Soroceanu.

Acest uncheş, pe care domnia ta l-ai cunoscut numai o clipă în treacăt, pe când se afla încă în viaţă, n-aş putea spune că era un om simpatic. Eu încercam în faţa lui totdeauna mai mult uimire, fără dragoste. Era destul de urât, cu ochii verzi privind aprig. Din gura lui strâmbată uşor într-o parte ieşeau prea ades vorbe usturătoare. Râsul lui ascuţit nu de puţine ori m-a săgetat până în moalele capului.

Era unchi, după bărbaţi, al tatălui meu; trăia singur cuc la o răzăşie a lui în ţinutul Bacăului şi obişnuia să vie să petreacă sfârşitul lunii august la o moşie la noi, nu departe de Roman.

Sosea dimineaţa, într-o droşcuţă uşoară, trasă de cai mărunţi cu zurgălăi. Mâna de pe capră un ţigan bătrân şi posac, pe care nu l-am auzit vorbind decât în silabe. Cum apărea în balcon zâmbetul răutăcios şi strâmb al lui uncheşul Ştefan, mama ofta dând ochii peste cap şi se retrăgea în iatacul dumnisale, să se gătească. Nu-l putea suferi. Nu-i înţelegea judecata şi spiritul. I se părea că-şi bate joc de dumneaei şi de lume. O plictiseau scorniturile lui bizare. Tata îl suporta cu răbdare, fumând ţigară după ţigară cu el şi sorbind cafea din filigene cu zarf, ştiind că are să-l moştenească.

În vara trecută însă, când s-a întâmplat ce vreau să spun, uncheşul Ştefan i-a dat şi tatei o lovitură piezişă, cum îi era obiceiul.

— Ascultă, nepoate Dumitrache, i-a zis el punându-i mâna pe umăr, am să-ţi încredinţez o taină, numai ţie. Prin urmare, desară, când vei intra în iatac, ca să te întinzi în divanul cel larg, lângă cucoana Amalia, numaidecât să-i spui ce-ai s-auzi îndată.

— Se poate una ca asta, moşule? protestă tata.

— Dragă Dumitrache, am obiceiul să mă îndoiesc de multe; de asta însă sunt sigur.

— Ei nu, moşule, ştii că-mi pare rău… Pe onoarea mea că mă jigneşti. Pe onoarea mea că nu spun.

— Dumitrache, nu vreau să te jignesc. Dacă-ţi dai cuvântul de onoare, pot fi liniştit. Pentru întâia parte a convorbirii mele, ai fi avut într-adevăr un regret că n-o poţi împărtăşi consoartei domniei tale, care mă iubeşte atât de mult.

— Să ştii că te iubeşte, moşule.

— Da, ştiu. Ai fi putut să-i spui, dar mi-ai făgăduit c-ai să taci.

— Se-nţelege c-am făgăduit.

— Bine. Ai fi putut să-i spui că acest sfârşit de august, pe care l-am petrecut cu pace la voi, e cel din urmă pentru mine.

— Imposibil! protestă tata.

— Nu mă întrerupe, îi replică destul de blând uncheşul. Această petrecere a mea la voi e cea din urmă. Nădăjduiesc să nu mai apuc altă vară. Am semnele mele.

Tata crezu de datoria lui să se veselească.

— Glumeşti, moşule.

— Se-nţelege, răspunse cu tristeţă uncheşul Ştefan; nu ştii tu că eu am obiceiul să glumesc totdeauna? Deci, cucoana Amalia ar fi putut avea pricină de bucurie, dacă tu nu te-ai fi legat pe onoarea ta că n-ai să-i divulgi această taină. A doua parte a comunicării mele, însă, ar fi bucurat-o mai puţin. Află că eu am alcătuit un testament. Bătrânii noştri aveau obiceiul să-şi lege asemenea act solemn cu blăsteme grozave. Eu l-am legat cu texte de lege, aşa încât nu-l poate desface decât Dumnezeu. Oamenii nu pot, aflându-se în oarecare stare de inferioritate faţă de cod şi mai ales faţă de mine. V-am desmoştenit, dragă nepoate, şi pe cucoana Amalia şi pe domnia ta. Nu păli şi nu fuma atât de pripit ţigara; lasă ceaşca de cafea, căci ai isprăvit-o. Nenorocirea nu-i aşa de cumplită. Vieţuiţi în bună înţelegere, ceea ce-i lucru mare; sunteţi sănătoşi şi n-aveţi decât patruzeci de ani: tu-i mărturiseşti; Amalia nu. Aveţi cu ce trăi din bielşug, deci vă puteţi lipsi de puţinul meu. Ceea ce vă rămâne, dacă scădeţi datorii, dobânzi şi ipoteci, vă ajunge ca să vă încheiaţi veleatul; băietului vostru Bogdănuţ n-aveţi să-i lăsaţi decât binecuvântări. Aşa că voi mâncaţi ce aveţi; iar eu îi testez băietului, cu bună rânduială, ceea ce am: douăzeci de mii de galbini la bancherul Mihel Daniel din Iaşi, răzăşia mea de la Pojorâta, ţinutul Bacăului, ş-o bucată de pădure în munte lângă Schitul Părcălabului. Asta nu i-i de folos: pădurea n-o poate tăia şi veniturile de acolo sunt cu blăstăm legate Schitului; dar banii de la bancherul jidov sunt buni şi răzăşia fără nici o para datorie, cu gospodăria bine întemeiată, casa tare şi acareturile înoite. Optsprezece părechi de boi, pluguri de fier, căruţe şi unelte, patru cai şi două droşte, precum şi două bivoliţe cu lapte. Are să aibă copilul ce mânca până la sfârşitul vieţii lui. Iar dacă va fi un bărbat vrednic, cum mi-i nădejdea, a întocmi şi el o diată ca a mea altui urmaş din neamul nostru, ca să nu se stingă pomenirea lui Ştefan, pârcalabul de la Soroca.

Eu cunoşteam ceva despre acest bătrân al nostru din vremea lui Vasilie-Vodă Lupu. Tata nu ştia, ori uitase. Privi întrucâtva nedumerit spre uncheşul nostru. Voi să spuie ceva şi se mulţămi să tuşească. Eu, din colţul meu de cerdac, ridicasem ochii de deasupra cărţii franţuzeşti pe care o ceteam şi mă uitam atent la uncheş. Descoperisem în glasul lui un accent pe care până atunci încă nu-l primisem în inima. Mă ridicai din locul meu, mă apropiai de dânsul, îi luai mâna uscată şi încreţită şi i-o sărutai.

El îmi mângâie fruntea. Eu am zâmbit. O clipă m-am văzut în oglindă. Aveam ca şi el zâmbetul puţintel strâmb.

— Asta nu-i pentru moştenire, i-am şoptit eu la ureche.

Şi i-am sărutat mâna a doua oară.

Atunci el m-a cuprins la piept şi m-a îmbrăţişat. Barba lui ţăpoasă şi straiele de şiac miroseau plăcut a tutun de Smirna.

— Acuma, urmă uncheşul, după ce m-am deşertat de vorbele mele, nu mai am de ce sta la voi. Cu toată onoarea ta, iubite nepoate Dumitrache, eu înţeleg că în mintea ta, acuma, nu-i altă problemă decât cum să transmiţi cui se cuvine cele de cuviinţă. Aşteaptă, însă, te rog, ceasul culcării. Altădată n-aveai nevoie de poveşti. Acuma ai. Eu am şi dat poruncă lui Ilarion ţiganul meu să pregătească droşca şi caii. Până în jumătate de ceas are vreme şi nepotul acesta să-şi împacheteze câteva rufe şi să tragă ciubote de vânătoare. Îl iau cu mine la Pârcalab. Stăm acolo trei zile şi pe urmă ne întoarcem, să-i dau în primire răzăşia de la Pojorâta.

Nu mult după aceea, ca şi cum o altă poruncă ar fi străbătut nevăzută la odăi, tresăriră dulce clopoţeii căluţilor şi droşca bătrânului sună moale şi plin pe caldarâm, cu ţiganul cel morocănos pe capră.

— Gata, Ilarioane? întrebă uncheşul de sus, din cerdac.

— Îhî! icni ţiganul.

— Ai pus buclucurile în lădiţă?

— Pus.

— Dar puşca şi torba?

— Lângă mine.

— O garafă de rachiu ai cerut de la cămară?

— Îhî!

— Bine, Ilarioane, văd că eşti om vrednic. Am să stăruiesc să-ţi deie o decoraţie. Iaca-i gata şi cuconaşul.

Eu eram gata. Îmi aduceam pe mine şi în jurul meu lucrurile, cu smuncituri. Mama în camizol alb şi cu păru-i cărunt şi frumos atunci eliberat din cârlige, sosi grăbită, pocnind din palme şi ridicând ochii în bagdadie.

— Cum aşa, frate dragă? Cum să pleci fără să-mi spui nimica?

— Am spus! se îndârji, cu demnitate, uncheşul Ştefan.

— Cum să plecaţi aşa, fără să mâncaţi?

— Am mâncat! se îndârji iar bătrânul.

— Dar băietul ce-ţi trebuie? Ce ai să faci cu el? Nici nu l-am pregătit, n-are nici straie nouă; are treabă acasă.

— Uncheşule, m-am amestecat eu cu umilinţă; am straie şi n-am nici o treabă.

— Vai! vai! se tânguia mama. Parc-ai fi pui de cuc în cuib străin. Cum îndrăzneşti, răule, a vorbi astfel cu neneaca ta? Aşa te-ai uitat la mine şi aşa ai spus, parc-ai fi uncheşul tău. N-aş putea să spun că asămănarea asta a fost bucuria vieţii mele. Du-te, dacă ţii numaidecât, dar să ştii…

— Mă duc cu uncheşul la vânat, mamă, şi la Schit.

— La vânat şi la Schit? Poftim! Du-te, dar să ştii că sunt tare supărată pe tine.

— Mai este o supărare, adăogi uncheşul; o supărare pe bătrân. Aceea trece mai greu.

— Vai, moşule, cum eşti şi dumneata! Aşa vorbeşti dumneata totdeauna.

— Aşa-i în viaţa asta, Amalie, nu ştii mata? O bucurie şi o supărare.

— Care supărare?

— Că pleacă băietul.

— Şi care bucurie?

— Că plec eu.

— Vai de mine, oameni buni, auziţi-l cum vorbeşte!

— Asta nu-i nimica. Să-l auzi pe Dumitrache cum vorbeşte!

— Ce să vorbească? El nu-mi spune nimica. Se culcă şi doarme dus.

— Acuma însă are să-ţi spuie. Rămâneţi cu bine, nepoate şi nepoată. Dacă-ţi dori să mă mai vedeţi, poate-a trebui să vă osteniţi până la Schit. Acolo mi-am alcătuit lăcaşul cel din urmă.

— Care lăcaş?

— Lăcaşul cel din urma între patru scânduri şi-ntre patru păreţi, în pământ.

— Vai, lume dragă, ascultaţi-l cum vorbeşte!

— Să m-asculte. Parcă eu mă supăr? Bogdănuţ, pupă mâna babacăi şi neneacăi, şi suie în droşcă. Nu plânge, Amalie; nu te teme, că nu-l iau cu mine pe ceea lume. Vine el singur mai târziu. Fiţi fără grijă; aveţi să veniţi şi voi.

— Vai! vai! urma a se tângui mama, scandalizată, pe când eu cu moşul ne suiam în droşcă şi ieşeam pe poartă, în zvon de clopoţei.