II

Despre o călătorie şi o vânătoare la munte şi despre şapte pădurari de demult.

Uncheşul Ştefan tăcu o bucată de vreme, dus pe gânduri.

Era o dimineaţă de început de septemvrie, cu cerul fără nouri, cu valea Moldovei înecată de lumină, cu ceaţă uşoară pe păduri şi pe munţi. Pluteau pajuri în înălţimile cele îngheţate. Săgetau rândunici în lungul drumului, apoi se adunau şi se ţeseau în stoluri, gătindu-se de cale lungă, peste Marea. Nu adia vântul şi strălucirea soarelui avea în ea ceva de aur, nespus de dulce şi de prietinos. Ilarion, de pe capră, începu să îngâne şi să mormăiaseă ceva: lucru de neînchipuit! Uncheşul întoarse spre el, pe sub sprânceană, un ochi maliţios, apoi îmi cuprinse mâna dreaptă. Eu stam în stânga lui.

— Nu-i urâtă asemenea dimineaţă, Bogdănuţ, zise el, nu-i urâtă mai ales pentru cineva care se pregăteşte să iasă din lume.

— Într-adevăr, valea asta s-arată ca o minune a lui Dumnezeu, uncheşule; însă vorba pe care o spui mă întristează şi n-are noimă.

— Ai dreptate, Bogdănuţ; pentru un mânz ca tine, douăzeci de ani şi douăzeci de bani sunt lucruri fără sfârşit. Am fost şi eu nemuritor. Pe urmă am înţeles că trebuie să pun un termen. Am învăţat asta fără supărare, ceea ce va fi bine să faci şi tu când ţi-a sosi vremea. Dumnezeu dă bătrânilor asemenea zile ca să-i pedepsească pentru nelegiuirile lor.

— Ai săvârşit domnia ta vreo nelegiuire în viaţă, uncheşule?

— Eu nu ştiu, dar trebuie să fi săvârşit, căci altfel ziua aceasta ar fi mai puţin frumoasă. Să mă bucur totuşi, ca să nu mânii pe Cel care m-a trimes aici să-mi fac veleatul. Aşa că noi umblăm acuma în trapul cailor, aşa fel potrivit după socoteala lui Iiarion, ca să fim după amiază la Schit. Trecem Moldova pe la Tupilaţi, dăm în sat Ia Războieni şi pe urmă intrăm între brazi, pe un drumuşor pe care-l cunoaşte puţină lume. Cum am intrat sub munte, pot zice că suntem pe alt tărâm. Acolo ne aşteaptă pădurarii mei, pe care i-am înştiinţat cu răvaş şi, înainte de a răzbate la Schit, ei dau drumul copoilor, ca să stârnească nişte vulpi şi nişte iepuri pentru plăcerea ta.

— Domnia ta eşti vânător mai vechi şi cu mult mai bun decât mine, uncheşule.

— Sunt; însă plăcerea va fi pentru tine. Paharul tău e plin. Al meu l-am isprăvit.

— Uncheşule, vorbeşti astăzi cu întristare.

— Cu puţină întristare, Bogdănuţ, nu pentru că am să lăs lumea, ci pentru că am să mă despărţesc de tine, după ce abia te-am cunoscut. Ştiu ce ai să-mi răspunzi: că ne cunoaştem mai de mult. Eu însă nu te-am socotit cu adevărat al meu decât când ai zâmbit maicei tale şi mi-ai şoptit un cuvânt. Acest cuvânt ar fi putut fi răutăcios, fără să mă supăr. A răzbit însă cu gingăşie nu numai la inima mea, ci până în întunericul morţilor, la alţi uncheşi ai tăi, şi până la pârcalabul pe care ai să-l vezi zugrăvit la Schit şi care zâmbeşte cum ai zâmbit tu azi, când te spionai în oglindă.

— Ai văzut şi asta, uncheşule?

— Am văzut nu numai asta; am văzut până în fundul tău. Eu te pândesc de mult. Cel mai bun vânat al meu de azi eşti tu. Sălbătăciunile cătră care mergem, ţi le lăs ţie.

Era adevărat ori mi se părea că bătrânul e pătruns de un fel de oboseală? În ochiul lui dur părea că se încălzeşte o lumină, ca şi a soarelui de septemvrie. Se strânse în sine, întorcându-se în tăcerea şi în gândul lui, ca într-o umbră. Droşca ne legăna prin aerul de toamnă, pe sub plopi tremurători, pe sub cele dintâi fluturări de frunze galbene. În lungul drumului celui mare domnesc nu întâlneam pe nimeni; părea o zi de odihnă, închinată amintirilor, ori lui Dumnezeu. Şi ogoarele şi miriştile se desfăşurau pustii. Era sărbătoarea Sântămăriei de toamnă.

Am trecut podul de la Tupilaţi înaintea amiezii. După ce am lăsat Războienii fără să ne oprim la crâşmă şi la horă, am intrat pe un drumeag, drept cătră apus. Am poposit puţintel la o fântână. Ilarion ţiganul a adăpat caii, i-a mângâiat, i-a tras de urechi şi le-a dat grăunţe.

Eu am coborât, lăsând pe uncheş cu gândurile lui. Priveam la zborul dumbrăvencilor deasupra unor poieni, în margine de pădure. Veneau cătră mine adieri bine mirositoare de fân încălzit.

Vizitiul tuşi: caii îşi scuturară zurgălăii. M-am întors lângă uncheş. Părea că dormitează, cu ochii închişi. Când am pornit, a ridicat o clipă pleoapele şi a oftat.

Droşca a prins a urca la deal; în jurul nostru s-a încheiat deplin codrul, cu poalele arse de cel dintâi brumărel. De pe smicele mlădioase zburau mierle, cârcâind. Printre cetini de brazi fâlfâiau gaiţi şi alunari. Simţeam în preajma drumului felurite paseri şi animale. Din tăul unei vâlcele zbucniră raţe sălbatice. De la un izvor porniră în fugă, pe o costişă oablă, două căprioare.

Bătrânul deschisese ochii şi privea toate.

— Acuma încă toate-s frumoase, zise el, cu oboseala pe care o avea în acea zi; clar după Sfinţii Arhangheli rămâne pădurea singură şi începe să-i fie urât.

— Cred că-i mai mult o părere, uncheşule.

— Se poate, îmi răspunse el şi închise iar ochii.

După ce am coborât o vale şi am urcat iar un ponor, am ajuns într-un loc de unde, prin rărituri de pădure, se prevedeau depărtările şi fulgerau apele de la câmp. Ne-am oprit în preajma unei căldări adânci, în care păreau că se frământă râpile cu pădurea. Acolo cobora drumeagul.

— După ce trecem valea asta, îmi lămuri bătrânul, urcăm la Schit prin locuri pustii pe unde oamenii ceilalţi nu obişnuiesc să umble. Acolo sălăşluieşte monahul nostru Filaret. Pe pripoare, în şapte locuri, au pădurarii case. Hotarul nostru e aici, în marginea căldării, merge de jur împrejur, coboară în râpă şi suie până în vârful muntelui, deasupra Schitului. Iar pădurarii au fost aşezaţi şi stau aşa, din tată în fiu, ca să păzească locul, ca şi cum ar fi o grădină, ori un ţintirim. Fără ştirea lor nu intră aici nici om pământean, nici dobitoc. Poate trece numai paserea măiastră.

Moşul zâmbi spre mine, cu căutătura-i vicleană.

— Îţi place aici, ori mai degrabă te-ai întoarce la neneaca acasă?

M-am răsucit spre el cu oarecare semeţie. El s-a veselit.

— Bine, bine. Nu te supăra. Iată, vin pădurarii.

Într-adevăr, din râpă suiau pe cărări felurite şapte oameni bărboşi şi cărunţi, cu pletele revărsate pe umeri, cu căciulile aplecate pe ochi. Aveau chimiruri şi tăşti de piele, înflorite cu ţinte de alamă. Purtau pe umeri cojocele, netrase pe mânici.

Veni întâi cătră noi cel mai în vârstă, chihaia, un om înalt şi uscat, cu ciubote mari care bocăneau pe stâncă. Ducea după el, în lanţuguri, doi copoi roşcaţi, sprâncenaţi negru. Scoţându-şi de pe plete căciula, se închină cătră domnul său şi-i sărută dreapta. Vorbi c-un glas gros:

— Bine ai venit la noi, stăpâne.

— Bine v-am găsit, Ile, răspunse uncheşul. Ce-ţi face neamul?

— Ce să facă? Bine, mulţămim măriei tale.

La aceste vorbe, tot neamul, adică ceilalţi pădurari, se înfăţişă cu supunere domnului său, sărutându-i mâna, fără a îndrăzni să adaoge un cuvânt.

— Acesta-i neamul lui Macovei, îmi lămuri uncheşul Ştefan; l-a aşezat aici pârcălabul cel bătrân. Breasla celor care stau aici, pustiiţi în codri, e pădurăria. Cei care ies la lume, înapoi nu se mai pot întoarce. Cei rămaşi nu-i mai primesc.

Chihaia dădu din cap dindărăt înainte, repezindu-şi căciula pe ochi. Voia să spuie: Aşa este. Însă nu rosti nici o vorbă.

Am întrebat:

— Aveţi cu ce trăi aici?

— Slavă Domnului! răspunse chihaia.

— Au lemn, poieni şi vite, întări uncheşul meu.

Chihaia făcu iar semn din căciulă: Aşa este.

Caii stăteau neclintiţi, cu capetele înălţate deasupra văii. Ilarion ţiganul, ca o momâie, cu mânile pe genunchi, adormise.

— Trezeşte-te, Ilarioane, îi strigă uncheşul, şi treci la Schit. Noi ne luăm numai puştile. Spune părintelui Filaret că nu întârziem mult. Să ne facă paturi şi să pregătească masa.

După ce zurgălăii de la cai se auziră pe vale numai ca un ţârâit, moş Ile, chihaia, dădu drumul copoilor şi pădurarii intrară în sihlă. Eu şi cu uncheşul coborârăm priporul. Uncheşul se opri într-un ţanc. Moş Ile mă duse şi pe mine la o ţiitoare, ştiută din veci şi de vânători şi de fiare. Am stat aşteptând până ce porniră ţăhniturile copoilor şi sună cornul într-un fund de râpă.

Din locul meu, priveam de sus poiana unde sta, neclintit, cu puşca în mână, uncheşul Ştefan. Depărtarea mi-l arăta micşorat, însă îl vedeam foarte lămurit, în soarele oblic. Cum mânau cânii în văi cotite, cu glasuri când înalte, când stânse, deodată îl văzui pe uncheş tresărind. Când apăru vulpea, în unghiul de la vale al poienii, el o şi avea în ţel. Observai întâi fumul, pe urmă sălbătăciunea zvârcolindu-se, apoi ajunse la mine bubuitura, urmată de ecouri succesive, din ponor în ponor.

Pădurarul din preajmă se repezi. Vulpea lovită făcea acrobaţii comice, în salturi şi tumbe. Pădurarul îşi înălţă în preajma ei baltagul.

— Să nu-i strici blana, Gheorghiţă, îi strigă bătrânul.

Gheorghiţă se opri. Vulpea se puse pe patru picioare şi se năpusti ca o nălucă în tufe.

Gheorghiţă îşi făcu cruce şi feri în laturi. Uncheşul rămase neclintit în locul lui.

Îndată răsări, tot în acelaşi unghi de poiană, soaţa vulpei. Uncheşul Ştefan o fulgeră. Ea bătu din coada-i lungă, scheună de două ori şi se duse. Bătrânul rămase iarăşi neclintit. Copoii sosiră, adulmecând îndelung putoarea dihăniilor, apoi începură a ţăhni întărâtat spre ţiitoarea mea.

Au ieşit pe rând vulpile la mine şi le-am ucis cu câte un foc. Moş Ile le ridică de coadă în sus, cercetându-le cu luare-aminte.

— Hm! mormăi el; cum le-ai dat semnal cu puşca, s-au pus la pământ şi gata! Nu mai vor să cunoască stăpânirea veche.

Când pornirăm, spre Schit, comunicai uncheşului meu observaţia glumeaţă a chihaiei.

— Are dreptate Ile… îmi răspunse el serios.

— Ca niciodată, uncheşule, ai în domnia ta astăzi o întristare, i-am zis eu, alăturându-mi capul de umărul lui… El nu-mi răspunse.

Ca să-i luminez nourul care-i împresura fruntea, i-am descris atunci cum am văzut căzând vulpea, odată cu fumul armei, şi cum, destul de târziu după aceea, am auzit pocnetul puştii, urmat de ecouri.

El mă ascultă atent.

— Aşa-i, grăi el, am văzut şi eu asta de multe ori. Câteodată, stând noaptea singur şi neavând nici ce face, nici cu cine schimba două vorbe, mă gândeam că s-ar putea să scornească oamenii de azi, care au scornit atâtea, ar putea să scornească o maşină care să zvâcnească şi să treacă mai repede decât sunetul – ceea ce nu-i lucru peste putinţă. Aşa că, de pildă, dând eu glas aici, mă reped apoi cu acel aparat în depărtare şi aud acolo ce am spus dincoace. E adevărat că n-ar fi un lucru de mare folos.

La vorbele acestea ciudate n-am găsit cu cale să-i răspund.

El mă privi pieziş, cu zâmbetu-i strâmb.

— În definitiv, asta-i o prostie, nu o nebunie. Sunetul n-are putinţă de propagare decât în atmosfera pământului nostru. Dincolo n-ar putea trece decât pe calea undelor electrice. Lumina străbate însă spaţiile, interstelare şi trece în infinit, purtând imaginea clipelor. Asta dacă s-ar putea face: să revezi ceea ce lumina păstrează şi duce în zborul ei fără sfârşit. În acest chip am putea vedea viaţa strămoşilor noştri. Şi la asta mă gândeam noaptea, stând singur. Chihaia din urma noastră, adaose el în franţuzeşte, fără îndoială că mă socoate nebun. Îmi închipui însă că tu nu eşti de aceeaşi părere.

— Cum s-ar putea una ca asta! am protestat eu.

— Cu toate acestea, când ţi-oi mai spune la ce m-am gândit în nopţile mele de singurătate, ai să stai poate la îndoială, între mine şi între chihaie. Află că la noi, la Schit, unde ne ducem acuma, este un clopot. Însă un clopot care de obicei tace. Rânduiala lui, de la ctitorul cel bătrân Ştefan Soroceanu, pârcalabul, este să nu bată decât pentru morţii noştri, adică pentru ctitorii şi stăpânii succesivi. A bătut pentru el, când a murit. A mai bătut pentru trei Soroceni, la vremea lor. Acum are să bată pentru mine. Nu te speria; nu bate singur. Îl poartă călugărul care slujeşte Schitului, având aşa rânduiala slujbei lui. Eu m-am gândit deci că fiecare bătaie, pentru fiecare mort al nostru, rămâne imprimată în instrumentul sonor, printr-o anumită rânduială armonică a moleculelor, după o lege de fizică. Deci veştile succesive de moarte stau scrise în clopot pe de o parte, iar pe de alta fiecare bătaie are altă melodie, adică alt nume.

— Ceea ce spui, uncheşule, mi se pare interesant, i-am răspuns eu; şi mă simţeam pătruns de glasul lui deodată încălzit de o pasiune lăuntrică, pe care niciodată nu i-o bănuisem.

— Dacă ţi se pare interesant, e bine, îmi răspunse el. Iată, am ajuns la Schit. Totdeauna când intru aici, mă simţesc agitat. Nu se poate să nu-ţi mărturisesc asta. A fost singura mea slăbăciune. Te rog să mă ierţi; dar nu încerca să fii tu altfel, dacă vrei să te iubesc şi dincolo de moarte.