XVIII

Bogdănuţ Soroceanu mărturiseşte cum şi-a împlinit jurământul vieţii lui; după aceea, ieşind din peşteră, a regăsit pe uncheşul său cel de odinioară.

Am intrat în valea Moldovei şi am mers toată ziua. Am trecut în valea Şomuzului şi am făcut popas la iezerul cel mare al Călugărului, o poştă depărtare de Suceava. Acolo am descălicat la moară şi am stat de vorbă cu oameni care veneau din sus. Măria sa Gheorghiţă Ştefan-Vodă se afla în preajma Cetăţii, cu Kondraţki leahul şi cu Kemeni Ianoş. Primise ajutor şi de la Cazimir-Crai opt sute de nemţi cu patru puşti şi o pivă mare. Cu ceea ce avea măria sa până la venirea nemţilor cu meşteşugurile lor, dăduse mare dezghin şi strânsoare căzăcimii, de nu-i mai lăsa să iasă din şanţuri şi ajunseseră să-şi roadă caii morţi. Iar cum a sosit Dinof polcovnicul, a pus nemţii de au aşezat la loc puştile şi piva, într-un pisc, deasupra drumului care coteşle din târg pe sub Cetate; şi au prins a stupi glonţuri, de-i ajungeau pe cazaci până în fundul vizuniilor în tabăra de lângă Cetate, unde se îngropaseră. Acum puţin îi mai trebuia măriei sale să-i răzbească.

— S-apropie şi acel ceas, a grăit un călugăr pribeag, cu sacul de pomeni la şold şi cu toiag alb; căci asupra zaporojenilor stă acuma blăstămul mănăstirilor. S-au adunat în toate părţile soborurile şi l-au pârât pe Timuş lui Dumnezeu pentru fărădelegile lui. Căci n-a pălit numai la Dragomirna, jefuind, ci şi-a lăsat cazacii să umble ca nişte pâlcuri de lotri şi la alte sfinte lăcaşuri, dărâmând altarele, răpind aurul şi odoarele. Au intrat în biserici cu caii, au luat în suliţi ca-n frigare pe sfinţi părinţi. Au spart beciurile şi au găsit antalele de vin, deşertându-le şi nelăsând nici o picătură pentru cuminecături. Astfel de isprăvi a făcut Timuş şi s-a întors la tabără fără să-i pese, cu cuşma pe-o sprânceană. Am auzit că-i viteaz oştean şi mare beţiv, însă asemenea fărădelegi n-au îndrăznit a săvârşi nici tătarii. Era acolo în tabără un mârzac, care avusese rânduit de la Crâm să umble alături de Timuş. L-a probozit pentru faptele lui şi a cerut să plece, ca să nu piară în tabără caii oştenilor lui. Căci noi trebuia să batem război, nu să ne lăsăm prinşi în capcană, zicea el. Şi dacă n-ar fi fost zaporojenii în pradă la mănăstiri, adică în război cu Dumnezeu, noi puteam să izbândim împotriva lui Gheorghiţă Ştefan. Când a auzit asemenea vorbe, Timuş a râs. A cerut un pocal de vin ca să-şi potolească setea, după aceea a tras sabia şi a pălit în grumaz pe mârzac ucigându-l pe loc.

Ghinea Macovei, chihaia, asculta cu luare-aminte.

— Şi tătarii ce-au făcut? a întrebat el.

— Tătarii au ieşit peste noapte cu caii şi s-au dus, a răspuns călugărul.

— Hm! a făcut chihaia. Vra să zică el nu-i în Cetate.

— Cine?

— Acel Timuş care omoară cu asemenea uşurinţă.

— Nu, precum am spus. Are tabără în afară de ziduri şi stă îngropat în pământ. Au zaporojenii asemenea meşteşug, încât prea rar au putut fi răpuşi.

Pădurarii mei au mormăit, mirându-se şi uitându-se unul cătră altul.

Mi se pare acum mie însumi ciudat că, pe când călugărul vorbea despre nelegiuirile feciorului lui Hmil la sfintele mănăstiri, eu mă bucuram, înţelegând că Dumnezeu nu va lipsi să-l lovească, în această lume, prin mâna cuiva, ca să-l aibă cât de curând la judeţul său.

Dintre drumeţii amestecaţi, care se găseau sub şandramaua morii în jurul focului, a socotit cu cale să se vădească un cerşetor de iarmaroace, un bărbat lat în spate şi cu pântece, cu ceafa plină şi obrajii rumeni. Purta, atârnată după gât, o lăută. Învârtea o coarbă; o rotiţă suna în strune, pe când el potrivea cu degetele mânii stângi frumoase şi jalnice cântări pentru creştinii milostivi. După vorbire, am înţeles că-i malorus.

— Lume dragă, a spus el privindu-ne cu dulceaţă, eu sunt un mişel care n-am nimic pe lume, fiind şi săriman de părinţi. De patruzeci de ani cânt şi cer pomană umblând ţările şi împărăţiile pravoslavnice. Îmi duc viaţa de azi pe mâni sub ocrotirea lui Dumnezeu. N-am pe mine decât flenduri, însă mă mulţămesc să aibă pântecele meu pe dinlăuntru îmbrăcăminte bună. Aşa, aflaţi, creştinilor, că şi eu l-am cunoscut pe Timotei Bogdanovici, feciorul lui Hmil, când am stat la sfânta mănăstire Suceviţa, ca să sărut icoanele. Abia petrecusem jumătate din sfinţi, când am auzit mare zvoană afară din biserică. Am ieşit şi am văzut zaporojenii bătând în cuvioşii părinţi cu gârbacele. Să le deschidă pe loc pivniţele şi să le întindă mesele. Părinţii s-au supus, suspinând. Au deschis pivniţa şi s-au nevoit să întindă mese. Iar mai ales pentru Timotei Hmelniţki au întins o masă ca pentru un fecior de crai. Deci, aşteptându-i pe oşteni să ieie din sfânta mănăstire ce-au socotit ei că le trebuie, odoare şi nestimate şi cutia milelor, m-am ridicat şi m-am înfăţişat la feciorul lui Hmil, când se gătea să se puie la masă. I-am cântat frumos din lăută şi l-am rugat să îndestuleze pe un flămând ca mine.

— Bine, a zis el, râzând, să te îndestulăm. După ce a spus vorba asta, eu am aşteptat, mulţămindu-i cu umilinţă. S-a înfăţişat în ograda sfintei mănăstiri un călăreţ falnic cu numele ataman Vihovski, care aducea ştire de la doamna Ruxanda. A descălicat şi s-a închinat domnului său. Stând cu cuşma în mână, i-a spus zâmbind ce face domniţa şi că trimete soţului său multă sănătate şi aşteaptă să se sfârşească mai curând războaiele. Feciorul lui Hmil asculta fără să răspundă nimic, privind în pământ. Numai de două ori s-a uitat furiş spre Vihovski, pe sub sprânceană. Când atamanul a sfârşit ce avea de spus, Timuş nu i-a întors cuvânt. A intrat într-o chilie a arhondaricului şi îndată un slujitor a poftit înlăuntru pe Vihovski. Atamanul a intrat şi el, şi, nu târzie vreme, Timuş s-a arătat singur, ştergându-şi de coapse şi de fundul nădragilor mânile stropite. Căpitanii de faţă s-au uitat unii la alţii. El ne-a privit cu ochi albi şi a strigat cu glas mânios să vie călugării să slujească la masă. Văzându-mă şi pe mine iar, cum stam umilit şi ticălos, mi-a hotărât să mă pun jos, în preajma lui, şi mi-a zvârlit în braţe un talger de cositor de pe masă. M-am bucurat pentru pântecele meu. A rânduit stolnicului de lângă el, să-mi umple talgerul cu bucate. Bune bucate, asupra cărora am holbat ochii ca un lacom ce sunt. Pană de somn cu usturoi şi mămăligă de hrişcă îngrăşată cu unt. Am înfulicat repede, ca să nu se răzgândească şi să-mi răpească ce-mi dăruise. Când am isprăvit, am oftat, închinându-mă. Îndată stolnicul, după poruncă, mi-a umplut iar talgerul c-o bucată de căprioară friptă şi deasupra a turnat un linguroi din zama fripturii, îmbunătăţită cu piper. Am mâncat repede şi asta, ajutându-mă cu pită proaspătă de grâu. Când am gătit, îmi simţeam limba ca între ace de foc şi am început să mă uit cătră ulcioarele de vin, care se petreceau la masă, trecând din mână în mână. N-am avut când spune o vorbă; stolnicul mi-a mai lepădat altă bucată de friptură, care s-a aflat mai grasă. M-am silit s-o mănânc şi pe asta. Pe urmă, am scâncit cătră el, cerând un pahar de băutură. Cum am cerut băutură, mi-a umplut iar talgerul de clătite cu smântână îndulcită.

— Măria sa te roagă să mănânci fără întârziere, mi-a întors stolnicul poruncă. Am mâncat şi am dorit iar vin. Îmi ieşea foc din fălci; dădusem chimirului lărgime, slobozindu-l din toate cătărămile. Aşa de tare mă umflasem, încât abia puteam pufni. Îndată stolnicul a venit cu altă mâncare dulce. Am început să mă rog, să-mi deie un ulcior de vin, ori măcar un cofăiel de apă, ori să mă lese să mă dau de-a dura până la pârău.- Of! iubiţilor fraţi! nu mă pedepsiţi astfel! Timuş s-a uitat într-o parte la mine, şi-a arătat un dinte, şi a poruncit să-mi umple iar talgerul. Până ce n-am început a bolborosi, a gâfâi şi a mă preface mort, nu m-a lăsat. Atunci m-au împins oştenii la o parte cu picioarele, dându-mă de-a rostogolul ca pe o bute. După ce a rămas mănăstirea singură, am intrat în biserică şi m-am tânguit sfinţilor şi am stat trei zile în post şi în rugăciune. Numai la apă mă duceam, bând înfricoşat, cu capul cufundat în izvor. Iar mă înturnam în biserică şi-l blăstămam pe feciorul lui Hmil, să-l ardă şi pe el setea şi să-i calce trupul oşteni străini.

— Dar cu Vihovski ataman ce s-a făcut? am întrebat eu.

— Pe ataman l-au îngropat monahii, în ţintirim la Suceviţa. Iar eu i-am cântat ş-am plâns la mormânt, ca unui trup părăsit şi fără de prietini.

Sfatul nu s-a sfârşit cu această poveste. Gospodari din Ţara-de-Jos, care veniseră la deal cu furtuna şi se întorceau la vetre sătui de atâtea harţuri, s-au sculat şi au început a spune altele, din războiul în Ţara Muntenească. Cât a umblat cu zaporojenii lui încolo şi-ncoace, feciorul lui Hmil a avut o petrecere a sa, de care se desfăta mai cu osebire. Se oprea undeva, la o curte boierească, ospăta şi dormea, şi când punea piciorul în scară ca să plece, oameni ai lui, cu poruncă ştiută, puneau foc. Îşi făcea astfel lumină pentru cale, pârjolind pe cei care i se închinaseră primindu-l ca pe un frate creştin. Iar în războiul de la Hinta, a lăsat singur pe Vasilie-Vodă cu moldovenii. Sta deoparte, cu căzăcimea iezită, şi se veselea, văzând cum răzbeşte Matei-Vodă. A vrut să arate astfel că, fără el, nu-i izbândă. Cum se ridicau asaulii cei bătrâni cu sfaturi asupra lui, se încrunta şi răcnea, trăgând sabia. Bohul asaul şi acuma, umblă cu mâna câşă dintr-o asemenea lovitură de fier. Nimene nu-i poate sta înainte. Totdeauna e ameţit, vede verde şi spumegă, uitându-se în juru-i ca fiara şi crâşnind. Astfel e acest fecior al lui Hmil şi soţ al domniţei Ruxanda; şi n-are decât şaptesprezece ani vârstă. Unii dintre cei de faţă întinseseră masă. Îşi părăseau bucăţica în mână şi ascultau cu gura căscată asemenea blăstămaţii care nu s-au mai pomenit pe lumea asta. Iar mai ales stăteau cu luare-aminte şi încruntaţi chihaia şi pădurarii. Uitaseră trăistile, colacii şi bujeniţa de capră. Stupeau din când în când cu greaţă într-o parte şi-şi făceau cruce.

A doua zi, cu mult înaintea amiezii, ne-am oprit la străjile măriei sale Gheorghiţă Ştefan. Am poftit să mă înfăţişez la luminăţia sa, să mă închin, cu oamenii mei. Îndată, s-a dat de ştire că cere intrare la Domnie nepotul lui Ştefan pârcalab şi Vodă a dat poruncă să-mi fie lăsată slobodă trecerea.

Deci, cu oamenii mei, am intrat într-o tabără bine rânduită. Într-o parte erau corturi, într-alta caii la conovăţuri. Pâlcuri de oşteni leşi şi lefegii moldoveni se mişcau în preajma zidurilor. Târgul era în vale, sclipind din turlele bisericilor. Sunau clopote. Dintr-un medean întărit, bufneau puşti spre Cetate. Acolo, în laturea zidurilor şi a unei râpi, cazacii îşi legaseră tabără, răsturnaseră asupra căruţelor valuri de pământ şi se îngropaseră în moşiroaie. În boarea dimineţii, fâlfâiau la meterezurile cetăţii flamuri roş-albastre şi din când în când băteau dintr-acolo săneţe.

Am cunoscut pe măria sa numaidecât, între hatmani. Privea cu luare-aminte, din locul depărtat unde se afla, cătră nemţii lui Dinof polcovnicul, care la acel ceas trebuiau să înceapă iar a bate din pivă şi din puşti, de dincolo de drum, din ţancul unde şedeau înfipte.

Pâlcurile de oşteni pe lângă care umblam se uitau la noi, minunându-se mai ales de căluţii pădurarilor. Am trecut cu toată tăria şi cu toate armele noastre şi ne-am oprit în preajma Domniei. Măria sa era într-un sfat tainic, barbă lângă barbă cu hatmanul Kondraţki leahul – după cât îmi spunea la ureche aprodul care mă călăuzea. Am descălicat. Au descălicat şi tovarăşii mei. Măria sa Gheorghiţă Ştefan s-a întors cătră mine.

Mi-a arătat o faţă prelungă şi uscăţivă, cu sprânceneâe arcuite sus, parcă a mirare. Avea pe el contăş de postav albastru şi gugiuman de sobol, cu fulgi de struţ. Era nalt şi părea subţiratic, c-un fuior nu prea bogat de barbă. Nu străluceau pe el bogăţiile Arvanitului, dar se purta ca un coborâtor din os de domn. S-a uitat cu linişte şi cu pătrundere la mine.

Oamenii mei s-au aşternut cu fruntea la pământ. Eu am îndoit un genunchi şi am sărutat măriei sale dreapta. M-a întrebat:

— Domnia ta eşti nepotul Soroceanului?

— Sunt, prea luminate Doamne.

— Îmi pare bine că vii la mine. Uncheşul domniei tale a fost un om cum se găsesc puţini în această ţară, a urmat măria sa, privindu-mă cu bunăvoinţă.

— L-au doborât răii, luminate Doamne, am strigat eu.

— Ştiu. Am aflat de întâmplare ş-am fost mâhnit. Făptaş e tot acest Timuş, care stă îngropat lângă Cetate.

La acest nume, hatmanul Kondraţki a ridicat fruntea, căutând să pătrundă înţelesul vorbelor noastre. M-am întors atunci şi spre el şi am vorbit leşeşte, ca să mă înţeleagă.

— Da, milostive Doamne; Timuş a trimes răufăcători care l-au lovit cu topoarele. L-am dus pe uncheşul meu în munte şi i-am făcut înmormântare cinstită. Pe urmă, de inimă rea, am zăcut bolnav o vreme. Acuma vin împotriva acelui tiran, după un jurământ pe care l-am făcut.

Kondraţki încuviinţa, plecându-şi spre mine ochii mari, obosiţi de vegheri. Îşi sprijini mâna cu prietinie pe umărul meu.

— Zilele lui Timotei Hmelniţki sunt în mâna lui Dumnezeu, mi-a zis el zâmbind.

— Eu cer încuviinţare să mă duc asupra lui cu aceşti nouă oameni ai mei.

— Te vei duce cu mai mulţi. Fii răbdător. Eu am cunoscut bine pe bătrânul domniei tale, căruia sălbaticul i-a poruncit pieirea. Am fost prietin cu Ştefan Soroceanu pârcalab. Am învăţat amândoi la Bar, în tinereţă. Şi ne-am văzut şi acum în urmă. El mi-a spus despre Timuş o vorbă dreaptă, pe care trebuie să o afle şi alţii. Acest fecior al ţăranilor Ucrainei, zicea el, are într-însul toată drojdia muncilor, prigonirilor şi asupririlor. Acest Timuş, zicea el, a ieşit din plămada urii. Când noroadele rup legea şi rânduiala, – leapădă lumii asemenea balaur al răzvrătirii. Eu îţi doresc, tinere prietine, să fii norocos ca Sfântu' Gheorghe. Măria sa binevoieşte a încuviinţa să-ţi plineşti jurământul.

Măria sa a încuviinţat cu capul, mi-a tins iar mâna şi mi-a dat drumul. Oamenii mei au oftat, sculându-se şi urmându-mă. Îndată, din urmă, m-a ajuns un slujitor al hatmanului Kondraţki, care avea poruncă de la stăpânul său să mă ducă la gazdă în tabăra leşilor şi mi-a împărtăşit şi hotărârea hatmanului să mă înfăţişez la el, la al doilea ceas după miezul zilei.

Astfel am intrat în slujba domniei nouă, sub mâna lui Kondraţki hatman. Mi-a rânduit deocamdată ceasuri de strajă cu oamenii mei şi mi-a dat bune învăţături despre aşezările oştilor. Era un om cu inimă blândă, de care m-am lipit cu dragoste; aveam însă împotriva lui o nemulţămire, căci întruna mă sfătuia să aştept. Acuma îmi pare rău că-l asupream în inima mea; căci nu mult după războiul acela s-a petrecut şi hatmanul Kondraţki din această viaţă.

— Ascultă pe oştenii bătrâni, mi-a zis el într-un rând, luându-mă după sine, pe când mergea călare să privegheze dacă i s-au împlinit poruncile. Priveşte cum se supun alţii şi învaţă de la ei că oşteanul cel bun nu trebuie să bată cu coarnele ca berbecii. Astăzi suntem într-o marţi. Fii cuminte până sâmbătă. Iar sâmbătă dimineaţa du-te la biserică la Sfântu Ion şi te spovedeşte. După aceea să stai gata cu oamenii domniei tale la un ceas când vei auzi trâmbiţile mele. Să nu mâncaţi în ziua aceea până la acel ceas, şi să nu beţi. Dă oamenilor atunci numai câte un pocal de vin. Când vei auzi trâmbiţile a doua oară, du-te şi te aşează în rând cu nemţii lui Dinof, în laturea puştilor. Să te ţii de ei – şi dacă vor sparge vizuniile cazacilor, atunci ai să poţi sta în faţa lui Timuş, ca să-l judeci. Atunci lasă cuminţenia şi fii nebun.

Kondraţki hatmanul era oştean vestit al lui Crai, cunoscut pentru vorba lui puţină. După ce mi-a grăit atât de mult, a zâmbit şi am înţeles că se îndoieşte de puterile mele. De aceea mă punea subt ocrotirea altora mai vechi, întru care se bizuia mai mult. Deodată mi s-a părut lumea mai puţin bună, iar hatmanii leşi nişte vicleni!

M-am dus cu fruntea încreţită la oamenii mei şi am chemat la sfat pe Filip şi pe Ghinea Macovei, chihaia. După ce le-am spus năcazul meu, i-am întrebat dacă n-ar fi mai bine să ieşim din tabără şi să ne ducem în lumea noastră, să lucrăm cum ne-ajunge capul.

— Ba da, ar fi bine cum spui măria ta, a încuviinţat Ghinea, dar mă tem că, după ce am intrat aici de bună voie, să nu putem ieşi decât cu pagubă. Liftele acestea care fac cruce strâmb nu-mi prea plac mie, măria ta. Eu cu aşa iritici nici nu stau de vorbă. Mi-i în grijă să nu ne strângă mai tare şi atunci rămânem ca într-o iezătură. Aşa – eu socot, măria ta, că s-aşteptăm până sâmbătă. Şi să ieşim noi cu nemţii odată. Iar dacă ni s-a părea nouă că nu facem cu dânşii ispravă, ne-om duce unde om vedea cu ochii şi unde ni-i porunci.

— Tu ce zici, Filipe?

— Eu ce să zic, măria ta? Mie nu-mi place când îi văd pe nemţi mâncând guzgani.

— Zici că să ne ducem?

— Unde să ne ducem, măria ta? Nu ne mai ducem nicăieri dac-am venit aici. S-aşteptăm până sâmbătă. Pân-atuncea blăstămaţii aceia au să se usuce şi mai tare de sete. Au să isprăvească de mestecat şi pieile de cai pe care le mai au. Iar nemţii prind putere. Şi batîr că-s de o altă lege, ce să facem? Să mergem cu dânşii.

După acest sfat de război, am aşteptat. Ceas cu ceas îmi număram bătăile inimii. Mă aşezam în preajma puştilor şi a pivei şi băgăm de samă la vizuniile cazacilor. Pe urmă mă culcam la umbră de cort şi cercam să văd, ca-ntr-o icoană, acel ceas pe care mi-l rânduise Dumnezeu pentru ziua de sâmbătă. Poate era cel din urmă. Dacă izbândesc s-ajung unde trebuie, să fie cel din urmă, pot trece cu inima împăcată pe celalalt tărâm, către cei care mi-au fost dragi.

Atâta m-am gândit şi atâta m-am înşurubat în vedenia mea, încât am ajuns la o adevărată suferinţă. M-am bucurat cu durere de răsăritul soarelui de sâmbătă. Filip mi-a adus apă neîncepută, de m-am spălat pe mâni şi pe ochi: să ţintesc drept şi să lovesc bine. M-am coborât la biserică la Sfântu-Ion cel Nou, după porunca hatmanului. M-am suit iar la tabără şi am aşteptat vestirea trâmbiţilor, Am dat pădurarilor mei vinul. Ei l-au băut din ulcele; au lepădat la pământ ulcelele şi le-au zdrobit cu călcâiele ciubotelor; apoi şi-au făcut cruce, închinându-se cătră soare.

Nu vorbeam eu; nu vorbeau ei. Am aşteptat trâmbiţa de al doilea. Ne-am rânduit sub puşti. Apoi, după cel dintâi şirag de nemţi, ne-am strecurat şi noi la drum, şi de la drum în marginea râpii. La acel ceas, piva mugea din când în când, rar; iar puştile bufneau mai des. Simţeam fiori în pământ, sub paşii noştri. Aveam în mână topoarele şi şpăngile. Când am cunoscut că alţii înaintea noastră se mişcă, am cercat să răzbesc şi să-mi fac loc. Pădurarii m-au împresurat şi m-au strâns între piepturi.

— Măria ta, mi-a zis Ghinea, încreţindu-şi sprâncenele; se cuvine s-aştepţi ceasul rânduit.

— Care ceas? am strigat eu.

— Ceasul rânduit de hatman… m-a lămurit, cu ochi posomorâţi, Filip.

Am vrut să ridic braţul, ca asupra unor vrăjmaşi. După semnele din jur, ei s-au mişcat spre şanţuri. Săneţele şi pistoalele nemţilor dinaintea noastră au început a pârâi. M-am simţit purtat. Mânia mi-a căzut. Sufletul mi s-a liniştit; parcă mi s-ar fi deşertat fiinţa de toată amărăciunea. A pornit ca un vifor strigarea celor şase sute de oşteni; au sărit dintr-odată la năvală, căţărându-se pe valul de pământ.

Într-o scăpărare am fost şi eu sus, fără să pot ieşi din cercul pădurarilor. Am scoborât tot cu ei în şanţ. Am văzut înaintea mea spinări încovoiate fugind. Nemţii năboiau de pretutindeni cu mare putere. Într-acea clipă am înţeles că toată viaţa mea, cu toate împrejurările, şi cele vechi şi cele nouă, stă numai subt acest semn. Pentru asta mă născusem; toate cădeau în juru-mi, ca să pot să mă înalţ, cu mâna încleştată pe suliţă.

Avântul nostru n-a ţinut însă mult. Zaporojenii au început pe loc a-şi dovedi hărnicia la război. Au lăsat jos săneţele nefolositoare şi au pus mâna pe pari şi pe hulubele căruţelor. Au tresărit ca un furnicar scormonit, bătând în năvălitori, împungându-i şi dărâmându-i îndărăt peste val. Din zvârcolirea aceea aprigă, dintr-odată s-a ales un războinic tânăr, cu privirea alburie rătăcită, cu obrazul stacojiu şi cu părul fâlfâind într-o parte de sub cuşmă ca un pămătuf de trestie. Avea un strai roş de matasă pe el. Învârtea în mâna dreaptă sabia ca un fulger şi răcnea c-o mânie sălbatică. L-am cunoscut numaidecât. Am dat semn, cu un glas răguşit de spaimă. Pădurarii mei s-au mişcat în tăcere ca un zid, luându-mă înainte cu ei. Băteau cu topoarele în jur şi-şi făceau loc cu repeziciune. Împotriva noastră s-au prăvălit cu străşnicie cazaci nebuni. Oamenii de la Schit i-au ţinut la lungimea suliţilor.

Gâfâiam apropiindu-mă de feciorul lui Hmil. Îmi spuneam, ca un smintit, că acela-i soţul domniţei Ruxanda. Pe urmă păream a-mi aduce aminte că-i cel care a poruncit pieirea părcălabului. Stăm atârnat de ochii lui, de răcnetul lui groaznic. Era în el o mânie şi o putere înfricoşată ca a balaurului fătat de un pământ al răzvrătirii – aşa cum îl înfăţişase hatmanul Kondraţki. În jurul lui cădeau şi se risipeau nemţii lui Dinof.

Când mi-am încordat braţul, pădurarii deodată şi-au zvârlit asupra lui şpăngile. El s-a ferit. Unele au căzut înaintea lui; altele pe de laturi; arma lui Mitriţă l-a izbit în braţ. El a lepădat-o într-o parte rânjind. Cum şi-au repezit armele, pădurarii s-au ferit şi s-au plecat, lăsându-mi slobodă lovitura. Mi-am aruncat boldul de fier aşa, încât l-am auzit vâjâind şi mi-a rămas sunetul în braţ. Timuş a căzut străpuns în stinghie.

Atunci oamenii mei mi-au făcut drum îndărăt, apărându-se cu topoarele. Am sărit pe mal; ne-am lăsat în marginea râpei. În jurul nostru însă era mare zvon de glasuri. Se prăvăleau trupuri sângerate. Zaporojenii sfărmau cu pocnete de pari pe cei rămaşi. Oamenii lui Ghinea gâfâiau, lepădând cu palma stângă, de pe frunte, sudoare şi sânge, şi se retrăgeau, cu mişcări iuţi de jivine de pădure. Astfel m-au purtat înapoi în tabără. Acolo am stătut. Eu încă nu-mi venisem în fire şi râdeam privind în juru-mi, când au venit să mă vadă şi să mă privească cu mirare măria sa Gheorghiţă Ştefan şi Kondraţki hatman.

Am stat aşa, încă rătăcit, până în ziua a treia, când am înţeles de la cei din juru-mi că solii zaporojenilor cer măriei sale încetarea războiului. Lasă Cetatea, cu averile şi cu Doamna şi coconul lui Vasilie-Vodă, şi se duc, deoarece au rămas fără stăpân. Timuş s-a înveninat de rană şi a pierit în vizunia lui. Astfel am închinat uncheşului legământul meu. Am răsuflat scuturându-mi fruntea şi răcorind-o în vânt şi m-am dus să mă închin măriei sale Gheorghiţă Ştefan-Vodă.

N-am vrut să primesc decât un bănuţ de aramă pentru slujba mea. Am poruncit oamenilor mei să încalice pe căluţii lor şi am purces fără întârziere ca să pun pe mormânt fruntea mea şi vestea izbăvirii mele. Umblând cu repeziciune, am ajuns, a doua zi la amiază, la Schit. Am descălicat; am îngenunchiat deasupra gropniţei; şi am pus să se facă slujbă şi să se aprindă făcliile pentru al şaptelea parastas al părcălabului.

SFÂRŞIT