XVII

Aici se arată sfatul pădurarilor de demult.

Pe după Sânpetru, când prind a se micşora zilele, s-a suit din vale de la Schit fratele Filip până în plai, la stâna lui Coman, unde petreceam eu, să se încredinţeze că mi s-a urcat iar roşaţa în obraji. Stăteam acolo de cum ieşisem din friguri, având tovarăş pe Mitriţă. Începuseră să-mi miroasă straiele a fum şi a caş. Mă hrăneam cu lapte de capră roşie, după porunca lui Coman baciul, şi cu jintiţă fierbinte. Simţeam iar cum suie din pământ în toate încheieturile mele putere.

Ascultam clopotele oilor în funduri de râpi. Priveam de pe ţancuri, cătră miazăzi, depărtări aburite. Îmi veneau plutind pe cetini, cotind pe văi, de la Schit, sunetele de cornuri ale pădurarilor mei. Acum erau pădurarii mei, de când uncheşul mă lăsase singur în această lume. Nu făceam decât o treabă în tot lungul zilelor, împreună cu Mitriţă. Mă deprindeam să trag fără greş din arc şi mai ales să azvârl o suliţă cu mâner scurt căreia îi ziceam şpangă. Întru această din urmă îndeletnicire, tovarăşul meu dovedea destulă putere şi mă aţâţa întruna să mă iau cu el la întrecere. Filip m-a găsit repezind într-o tisă bătrână acea armă cu boldul de fier şi coadă sprintenă de brăduţ.

Îmi îndoiam mijlocul îndărăt, cumpănindu-mi mâna dreaptă. Şpanga se ducea vâjâind în trunchiul uscat. Mitriţă îşi scutura pletele râzând. Şi eu şi el aveam încredinţarea, încă nedesluşită, că această jucărie a noastră avea o socoteală şi un ţel.

— Poftesc sănătate la codru tânăr, a zis fratele Filip închinându-şi comanacul până la picioarele mele.

— Bine-ai venit, frate Filip, am răspuns eu. Spune-mi veşti din lume, căci în această sălbătăcie n-aud decât tălăncile oilor şi buciumele.

— Pentru asta am şi venit, măria ta, mi-a întors cuvânt Filip. Întâi te-am căutat la stână, dar acolo n-am găsit decât pe Coman care dormita la foc. L-am întrebat unde-i stăpânul. Mi-a răspuns că se bate în suliţă cu trunchii cei bătrâni, aici în poiana asta.

— Las' să străpungă trunchii, moş Comane, i-am dat eu învăţătură, căci va veni vremea să străpungă şi om.

— Care om, Filipe? zice.

— Este un om, moş Comane, numai unul singur pe lumea asta şi va binevoi Dumnezeu să ni-l scoată în faţă, când va ţine stăpânul nostru suliţă în mâna dreaptă. Baciul a stupit în spuză şi a făcut: Aha! Dar el e un prost şi nu ştie despre ce-i vorba.

— Aha! am făcut eu şi cu Mitriţă odată.

Am început a râde tustrei; însă eu simţeam cum se zbârlesc înlăuntrul meu ghimpii unor vechi dureri şi mânii. M-am dus să-mi iau şpanga şi m-am întors cu fruntea în piept şi dus pe gânduri.

M-am aşezat pe un colţ de stâncă, în marginea râpii. Mi-am întors o clipă ochii spre o pajură care a fulgerat vâjâind într-o rarişte de molizi. Veştile din lume stăteau lângă mine; părea că le poartă Filip în taşca lui de piele. Le aşteptam cu întristare.

— Spune, Filipe.

— Măria ta, întâi şi întâi trebuie să dau sama că am fost la acel meşter zugrav de la Iaşi din ograda bisericii papistaşilor şi am luat icoana stăpânului nostru pe care l-am avut. Am plătit cinci ughi, după cum fusese tocmeala. De la Curtea Domnească, sănătate. Slugile au azi un stăpân şi mâni altul. Pe unul îl aduc ungurii, pe altul îl aduc cazacii. Dacă nu s-ar afla Dumnezeu deaspura tuturora, ar fi stingerea lumii. Când a venit întâi măria sa Gheorghiţă Ştefan, a tăiat un rând de oameni; pe alţii i-a iertat. Când apoi s-a întors Vasilie-Vodă, a împărţit iertare tuturor, însă Timuş, ginerele măriei sale a săvârşit atâta răutate, să-l pomenească douăsprezece rânduri de prunci care încă nu s-au născut.

Măria ta nu te uita aşa la mine, căci eu nu-s vinovat pentru faptele lui.

— Spune, Filipe.

— Acel ginere din ţara căzăcească, stăpâne, are după cât înţeleg, în brâul lui un răbuş. Întâi şi întâi l-a însemnat pe pârcalab. După ce l-a adus pe măria sa Vasilie-Vodă şi a dat voie cazacilor să iasă în pradă asupra breslei neguţătorilor, s-a aşezat la mănăstire la Galata şi a poftit la sine, pentru sfat de taină, pe pan Iosif pisarul. Pan Iosif s-a grăbit să răspundă la asemenea poftire şi cinste şi a încălicat, suind la mănăstire. Acolo s-au ploconit înaintea lui cazaci slujitori şi l-au dus la arhondaric. La uşa chiliei unde găzduia Timuş, l-au oprit. Alţi cazaci care stăteau acolo, au scăpărat din săbii şi într-o clipă l-au răsturnat pe lespezi desfăcându-l în bucăţi şi-n sânge. Auzind căderea trupului şi sunetele fierului, feciorul lui Hmil a ieşit, râzând. Era cu părul zbârlit şi cu obrazul buhav. A lepădat paharul de băutură şi a tras de la cingătoare răbuşul, să mai cresteze un potrivnic al său. El ştie de mult că şi pan Iosif a strigat împotriva lui, poftindu-i să rămâie mai bine acolo, la dânşii, într-un stuh, decât să vie mire la Moldova. După ce a crestat al doilea semn, a mânat răspuns lui Vasilie-Vodă să nu se supere prea mult şi să binevoiască a-i trimite măcar doi boieri Cantacuzini, pe Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul. Are a le spune şi lor câte o vorbă. Vasilie-Vodă a plecat cu obidă fruntea şi i-a curs din ochi venin. După aceea s-a ridicat strigând că nu va suferi niciodată o tiranie ca aceasta. Că el pune trupul său înaintea boierilor lui de credinţă. Iar Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul, înfricoşându-se de răbuş, stăteau mai mult prin pivniţi şi veneau la divanurile Domniei noaptea, intrând cu straie schimbate, ca nişte cerşetori, pe poarta cea mică a drăganilor, din dreptul odăilor Doamnei. Am întrebat, ca de departe:

— Vra să zică, l-a tăiat pe Iosif Kotnarski?

— L-au hăcuit cazacii cu săbiile, stăpâne.

Mi-am amintit că-i dorisem şi eu cândva moartea. Acuma mă gândeam la el ca la un prietin prăpădit şi-l vedeam aeve în mine cu ochii lui blânzi şi faţa pălită de mâhnire. L-a ucis tot acel demon din pustie cu obrazul ciuruit şi stacojiu şi cu fălcile totdeauna scrâşnind.

— Ce s-a mai întâmplat, Filipe?

— S-au mai întâmplat şi altele, stăpâne. După ce m-am întors eu, am trimes pe feciorul cel mai mare al lui chihaia Macovei, să meargă el în lungul ţării, după oşti. Acuma s-a întors. Am venit la măria ta să te poftesc devale, la sfat. S-auzim ce spune el şi să vedem ce-i de făcut. Cum vei porunci, aşa vom lucra.

Mitriţă s-a bucurat dintr-odată de veste bună. În mine, bucuria a crescut mai încet, ca un jar care arde înăbuşit, tinzând cătră aer. Înţelegerea lucrului era de mult în mine. Stătuse întunecată de slăbăciune şi de boală. Acuma sporea, ajungând şi ea la lumină. Toate câte mi se întâmplaseră în zilele căderii uncheşului meu îmi rămăseseră tulburi, îmbucătăţite şi rupte. Nu le mai puteam rândui în amănunte. Dar strigătul meu de zdrobire, când juruisem moartea ucigaşului, copleşea totul şi subt el se aşezau cele trecute şi cele viitoare.

Am coborât la Schit; am ajuns la înserat; am găsit pe chihaie cu cei şase pădurari stând la un foc de vreascuri, înaintea cerdacului de la arhondaric. Se aşezaseră de jur împrejur, pe trunchiuri şi bolovani. Lăsaseră locuri şi pentru mine şi tovarăşii mei. Erau curat îmbrăcaţi, cu pletele pieptănate şi unse, cu capetele descoperite. Cornurile le aveau la un şold; tăştile la altul; baltagurile pe braţe.

Când m-am arătat, s-au ridicat toţi în picioare şi mi s-au închinat. Apoi s-au aşezat la locurile lor, în tăcere. M-au privit cu luare-aminte, până ce am venit la locul meu.

Monahul Agapie era intrat la rugăciune, în bisericuţă. Chiliile încă n-aveau aprinse lumini. Un vânt uşor suna pe vârfurile brazilor. Din când în când creştea cătră noi zvonul de la Duruitoare.

M-am sfiit de tăcerea acelor oameni cu obrazurile neclintite. Am întrebat:

— Ce este?

Îndată s-a şters la gură chihaia Ghinea Macovei şi mi-a răspuns:

— Măria ta, se chiamă că s-a întors din ţară feciorul meu Pavăl, care-i pădurar şi el aici cu noi şi se află de faţă, lângă mine. El arată cum că Vasilie-Vodă a intrat cu război la Ţara Muntenească, dar s-a întors de-acolo cu ruşine, rămânând biruinţa a lui Matei-Vodă. Dumnezeu s-a pus şi împotriva măriei sale şi împotriva lui Timuş, bătându-i în obraz cu zloată şi grindină, la Hinta. Au trebuit să fugă călări, ca să-şi scape vieţile. Aşa, pierzând acel război, Vasilie-Vodă a cătat a lăsa şi domnia, ajungându-l din urmă, cu alte oşti, măria sa Gheorghiţă Ştefan. Acuma războiul, după cât s-aude din om în om, se mută la Cetatea Sucevii. Acolo stă închisă măria sa Doamna Teodosia cu averile şi i-au sosit cazacii întru ajutorinţă. Iar Gheorghiţă Ştefan-Voievod, cu leşii şi ungurii, bate cetatea cu puştile, dar pe cazaci nu-i poate scoate din gropi.

Chihaia a tăcut, mângâindu-şi cu dosul mânii mustăţile cărunte. Am întrebat:

— M-aţi chemat ca să-mi spuneţi asta?

Chihaia a tuşit încet.

— Da, măria ta. Spun oamenii, cu care a grăit Pavăl cum că feciorul lui Hmil hatman, cum şi-a adus zaporojenii, le-a şi dat drumul să prade sfânta mânăstire Dragomirna. Au luat odoarele, au ucis pe boierii şi pe neguţătorii adăpostiţi acolo, au ruşinat femeile şi jupânesele.

— Ş-acuma unde-i Timotei Hmelniţki?

— Acuma-i îngropat şi el cu cazacii lui, la Cetatea Sucevii. Iar împrejur stă oastea lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă.

— M-aţi chemat ca să-mi spuneţi că-l putem găsi acolo?

— Da, măria ta.

Chihaia a tăcut. Pădurarii ceilalţi au oftat, dar au rămas neclintiţi. Asupra obrazurilor lor jucau umbrele şi luminile focului. Cu înţelegerea deplină, mi-a venit şi un fel de bucurie sălbatică a nădejdii.

— Măria ta, a grăit iar chihaia, noi n-am uitat cuvântul pe care l-ai spus când am coborât în gropniţă pe stăpânul nostru cel vechi. Boala pe care ai avut-o nu s-a putut uşura decât cu rugăciunile părintelui Agapie. Şi să ştii că nu se poate izbăvi, decât dacă-ţi plineşti jurământul. Dumnezeu l-a scris în cartea sa şi stăpânul nostru, pe ceea lume, aşteaptă săvârşirea lui. Noi am băgat de samă că, atâta vreme cât ai stat pe plai, n-ai contenit să-ţi pregăteşti braţul. Acuma ştiu c-ai să porunceşti să ne ridicăm, să luăm baltagurile şi să venim după măria ta.

— Aşa este, am poruncit eu. Dumnezeu îl dă pe ucigaş în mâna noastră. Am eu şi alte vechi răfuieli cu dânsul.

Pădurarii s-au sculat din locurile lor şi s-au închinat la această poruncă. Iar chihaia a sunat din corn de trei ori, cu bătăi grabnice de limbă, ca să ştie muierile de pe cele şapte pripoare să pregătească trăistile cu merinde.

După ce s-a spart sfatul, Mitriţă a trecut la cai, iar Filip mi-a scos straiele de catifea şi pieptarul de zale de pus dedesubt, şi sabia; iar lângă ele a aşezat arma mea, cu care mă deprinsesem a bate în trunchiuri, sus pe plai.

Mi-am tras ciubotele cu pinteni de fier, mi-am rânduit toate pe mine şi mă pregăteam să mă lăs într-un cot, ca să fur puţintel somn până în zori de ziuă, când am simţit că se frământă afară, deasupra codrului, stihiile.

Am ieşit în cerdac înfiorat de nelinişte. Vântul sporise şi acuma suna ca valuri de ape. Nourii se îmbulzeau din asfinţit spre creştetul bolţii, venind cu mare repeziciune. Sub perdelele lor, în fund, clipeau globuri de foc. Brădetul, lovit de tresăriri şi vârtejuri, bufnea, pârâia, în sfărâmări de ramuri, ca şi cum ar fi ţipat. Tunete şi trăsnete s-au amestecat în căldarea văii. Apoi deodată vântul s-a alinat şi nourii s-au rupt în potop.

Stam privind cu uimire în întuneric, aşteptând să văd, în cunună de flăcări, pe judecătorul cel din veci al oamenilor. Mă umileam în sine-mi, întrebându-l cu toată inima. A trecut cu mărire, în nouri şi-n fulgere. A rămas ploaia, curgând din zăgazuri rupte.

În bisericuţă se aprinseseră lumini şi zăream prin uşa deschisă umbra monahului purtându-se în preajma altarului. Pe urmă a rămas nemişcată, în rugăciune; am văzut-o pe un colţ de zid, îngenunchiată. Când s-a alinat ploaia şi s-a dus după puterea dumnezeiască acolo unde mai făceau semne ochi de foc, părintele Agapie a ieşit în pridvor, aplecându-se pe parmaclâcul unei firide şi privind în răsărit cerul spălat, îmbujorat de lucirile zorilor. În aerul curat şi liniştit, se auzeau pâraiele ploilor zgomotând pe trepte de râpi.

Monahul şi-a întors făptura înaltă şi uscată cătră mine. Întâi s-a ploconit, apoi şi-a ridicat din umbră barba argintie şi obrazul pălit. Mi-a spus cu glas stins, care a ajuns, însă, până la urechea mea:

— Domnul Dumnezeu porunceşte puhoaielor din munte să iasă la câmpie.

Astfel, la răsăritul soarelui, am ieşit cu Filip, cu Mitriţă şi cu pădurarii mei. Eu şi cu flăcăul ne aveam caii noştri de la Soroca. Tot astfel şi Filip. Dar pădurarii încălicaseră pe nişte căluţi care umblau zlobozi prin poieni şi se apărau singuri de lupi cu copitele nepotcovite. Erau lânoşi şi cu cozile încâlcite de scai; aveau ochi spărioşi şi vicleni; săreau cu tuspatru picioarele odată în laturi, ca nişte capre. Cu toate acestea purtau cu vrednicie trupurile mari ale stăpânilor lor, cu buzduganele de rădăcini pârlite, cu şpăngile, cu topoarele cu coadă lungă, cu trăistile încărcate şi contăşurile. Pădurarii mei umblau şirag unul câte unul în urma chihaiei; toţi purtau cuşme grele de oaie aplecate pe ochi şi aveau plete. Se uitau cu supărare, fiecare în spatele celui dinaintea lui şi aveau în ei sălbătăcia singurătăţilor de la Schitul Părcălabului.