EpilogCum a pierit un viteaz şi cum s-a ridicat altul

După furtuna stârnită de Potcoavă, turcii, îngrijoraţi de acest nou Ion-Vodă, ameninţară pe poloni cu fier şi flăcări, cât timp viteazul va mai sălăşlui în cuprinsurile: lor. Şi trădarea surpă şi pe al doilea erou. Cinstiţii nobili Ieşi şi prea cinstitul lor crai îşi desfăşurară îndată marea lor dragoste şi calda lor prietinie: şi Nicoară Potcoavă, chemat cu mare pompă la Curte, intră între zidurile reci ale temniţei.

Viteazul stătu multă vreme la întuneric şi umezeală; dar şi aşa numele lui şi amintirea trecutului începură a ridica în Ucraina cetele de cazaci. De aceea craiul hotărî sfâr-şitul lui Potcoavă; ieşi pe furiş din Liov de frica unei răscoale, şi-n urma lui – era într-o dimineaţă de iunie, – Nicoară fu scos în piaţa cea mare.

Ş-atunci Potcoavă, slobod cu totul, după ce s-a plimbat mândru şi neînduplecat pe dinaintea norodului, între zidurile de oşteni cu armele gata, s-a oprit şi a grăit cu glas mare:

— Oameni buni! ştiţi voi de ce mi se taie capul? Ştiţi voi de ce mă răsplăteşte astfel craiul vostru? Mă răsplăteşte astfel pentru că toată viaţa mea am stat cu paloşul afară din teacă şi m-am războit împotriva păgânului! M-am luptat pentru crucea şi legea noastră, şi acum iată răsplata mea!

— Bine! De moarte ştiţi voi bine că nu mă tem; am aşteptat-o şi am înfruntat-o în fiecare clipă. Nici odini oară nu m-a făcut să clipesc şi nu mi-a abătut paloşul din drumul lui spre pieptul paginilor!

Atunci a spus el multe adevăruri: că leşii şi craiul lor s-au purtat mişeleşte cu dânsul, că sunt nişte ticăloşi îngenuncheaţi fără nici o ruşine în tină, la picioarele paginilor, că acuma el moare, dar nu va trece mult şi nelegiuiţii vor veni şi vor trece prin ascuţişul săbiei şi ţara de mişei în care vitejii primesc astfel de răsplăţi.

Apoi s-a uitat în juru-i şi a zis zâmbind:

— Oricum, nu face să îngenunchez şi să mor în tină. Să mi se aducă covorul meu cel scump, căci vreau să mor cum se cuvine!

I s-a adus covorul, i s-a întins la picioare. Şi el a întrebat:

— Unde e călăul?

Şi când omul îmbrăcat în roş ieşi în lumină, mulţimea începu să murmure surd, ca o apă răscolită de vifor. Potcoavă aştepta liniştit, cu fruntea înclinată, cu obrazul întunecat, întrebă:

— A venit vremea?

— Cu voia măriei tale, da! răspunse călăul.

— Sabia ţi-e lucie şi ascuţită '?

— Da!

Atunci Nicoară îngenunche cu faţa spre soare, oftă şi începu să se roage. Stătu câtăva vreme aşa, pierdut, cu ochii duşi: poate-i trecea pe înaintea privirilor aţintite toată viaţa lui zbuciumată şi pribeagă ca vântul, toate zilele de negură, de urgie, de lupte, de biruinţă; poate şi zilele unei mari iubiri tăinuite care zace în mOrmântul trecutului, – În acelaşi mormânt al durerilor în care se va scufunda şi inima aceea ce bătuse cu tărie neînfricoşată, în lumea aceasta în care mulţi mişei se bucură! Cu privirile înnegurate o clipă, îşi făcu cruce, îşi netezi pletele creţ-? se descheie la gât şi, pleeându-şi capul, zise:

— Loveşte!

Dar călăului nu-i venea bine.

— Măria ta, la noi nu se taie aşa capetele.

— Bine, să-l întorc altfel… rosti Potcoavă.

Dar nici aşa nu era bine. Potcoavă îşi înălţă capul. îşi mai roti o dată ochii sorbind zările şi lumina nemărginită, cu privirile-i adânci, – şi zise:

— Arată-mi! – şi călăul îi arătă.

Şi când sabia şuieră scurt, şi când sângele umplu covorul, tot poporul începu a se tălăzui, într-o zguduire de furtună. Trâmbiţele şi tobele sunară rugăciunea morţii şi a vitejiei, şi soldaţii îşi plecară armele şi-şi întorseră capetele. Şi-a'fost strigăt greu şi cutremur de jale pentru pieirea unui aşa viteaz.

Şi plângeau fecioarele şi aruncau flori înspre capul frumos, care-şi închidea ochii în veşnicia nesimţirii; şi blăs-tămau muierile braţul călăului, care a izbit în viteazul ale cărui isprăvi le ziceau cântăreţi din trei hotare!

Şi astfel, fraţilor, ca o vijelie grabnică, a trecut şi Potcoavă. Dar suflarea vredniciei lui bântui multă vreme. La Pragurile Niprului, taberele de cazaci începură a se tulbura, a se mişca şi a porni vijelii cumplite. Un nume nou izbucni ca un tunet în toată Ucraina – Botgros, sau Bot-grozna, cum îi ziceau cazacii şi noroadele îngrozite de la marginile republicii leşeşti. Furtunile sângeroase iar începură, şi în furtunile acestea, Botgros, nalt, deşirat, cu ghioaga lui nestrujită, trecea ca o arătare de groază.

Ducând şuvoaie de foc şi spaimă, săracul Ghiţă. oftând, se gândea că din mormântul lui, întunecosul Nicoară aude zgomotele tunătoare ale răzbunării. Şi aşa trecea pe roibul lui, în fruntea cetelor sălbatice şi în trecerea lui se risipeau, în viitori de flăcări, sate şi oraşe, fugea lumea cu părul vâlvoi şi se spulberau ostile leşilor.

Treceau cetele de cazaci, treceau duduind, ducând foc şi sabie în ţara trădătorilor. Şi adesea la popasurile de sară, în stepele nemărginite, moldovenii fugari şi tovarăşii cazaci, sfătuind în jurul focurilor de tabără, vorbeau despre marele viteaz. Bătrânii războinici cântau strălucitele fapte ale voievodului, pe când voinicii stăteau cu capetele în piept în rumeneala focurilor şi ascultau. În povestirile lor, treceau şi umbrele altor viteji, a lui Ion-Vodă cel Cumplit, a bătrânului Petrea Gânj, a lui Pokotilo şi trecutul de vitejii învia şi trăia încă o dată în sufletul nedomoliţilor copii ai pustiei. Târziu, Botgrozna, rămas singur, se gândea la un chip alb de sfântă şi la un mormânt tăcut, sub flori, la apa Moldovei; şi-şi ştergea încet o lacrimă care-i aluneca pe obrazul ars şi viului trecea cai fiori, cu suspine, spre nefericita Moşie.

Şi Ghiţă Botgros, oftând, se gândea şi la Potcoavă, la domnul lui, care doarme somn greu în pământ străin. Şi ofta murmurând:

— Dormi, stăpâne, şi aşteaptă ziua răsplăţii!

În sufletul lui învăluit de vânturile patimii, în mintea lui neguroasă, o dorinţă neînduplecată stăruia: răzbunările trebuiau să se îndeplinească, căci în nnaptea lor sufletele n-au altfel odihnă. Dar dinspre Moşie nu se ridica nici un murmur, pepsrul iar căzuse în amorţire; pe pământul umed de sânge vitejesc străinii năvăleau în stoluri prădalnice:

— Botgrozna era încredinţat că viteazul aştepta cum aşteptau toţi bătrânii şi nedomoliţii viteji în mormintele lor, aştepta răzbunarea şi izbucnirea buciumului deşteptării în pământul strămoşesc!

SFÂRŞIT