VIIICum au pierit o mărire şi o dragoste

La Docolina. oastea ieşită întru întimpinarea or-diei Şchiopului se odihnea. Era după miezul nopţii şi-n rândurile liniştite stăpânea tăcerea. Cele din urmă focuri de popas se potoleau, pe sfârşite, ici şi colo, câte-o tresărire grabnică descoperea pilcurile oştenilor, negre, nemişcate.

Pe zarea răsăritului, o rumeneală de-abia văzută năştea şi deasupra malului înalt al Prutului, în rumeneală aceasta, vegheau străjile neclintite, ca zu-' grăvite cu cărbune.

Potcoavă, după ce trimisese un stol de cercetaşi spre duşmani, – se retrăsese, singur, la lumina slabă a unei vetre de jăratic şi, treaz în mijlocul tovarăşilor de luptă, se războia cu gândurile.

În sufletul viteazului gemeau vijelii: ură şi iubire! Acum, cu câteva ceasuri înaintea ciocnirii de oşti, care trebuia să lămurească şi să liniştească cumpăna sufletului, – gândurile, colindătoare amărâte, se coborâseră în furtună. Potcoavă se gândea.

Mai întâi de toate, coroana de voievod îi apăsa fruntea.

— Altădată, liber în nemărginire, cu pletele în vânt, călare, între tovarăşi, se simţea al său. O putere uriaşă se deslănţuise deodată în el, şi puterea aceea, vibrând din toate încheieturile lui, îl, purta ca într-un vârtej de flăcări; calul, tovarăşii, luptele, petrecerea, altceva nu cunoştea. Ba acum mai cunoştea ura, schimbată într-un aprig dor de răzbunare. în uraganul de la Cahul, după moartea marelui Ion-Voievod, a simţit că puterea uriaşă, care-l purta la întâmplare, trebuie să aibă un ţel. Şi iată că din pribeagul care vântură ţară după ţară, a răsărit un Potcoavă nou, care, într-o furtună grabnică, a ajuns aproape de ţel. E mulţămit?

— Poate o să fie mulţămit când va face dreptate… dar atunci, mai mult decât acum, coroana îl va apăsa… Dorul, aprigul dor de stepă fără hotare, dorul şoimului de nemărginire; uriaşa putere înlănţuită de un scop, dintr-o dată izbucnind la libertate: toate, toate îl vor chema la viaţa de altădată!

Da! îl vor chema, dar poate zadarnic îl vor chema! în ura de acum, merge încă înainte, dus de un vânt al unei vijelii care abia mai suflă; e ca un om care, repezit, trebuie să meargă până în fundul văii. Zadarnic caută să simtă suflarea veche, zadarnic se înşală şi caută s-o aprindă, – acum alt vânt arzător îl bate şi-i răscoleşte sufletul: o dragoste chinuitoare!

De aceea, după ce va sta vijelia urii, zadarnic poate va mai izbucni dorul şoimului de nemărginire! ll va robi vântul arzător al dragostei, îl va robi viaţa atât de setoasă de libertate! Potcoavă simte focul biciuindu-i simţurile şi, într-o nălucire dureroasă, vede pe fata cea albă cu ochii negri.

— Frate, frate, murmură viteazul, de ce ne-a dus întâmplarea acolo!

Mezinul!… în mezin urlă patima, pe mezin îl arde o durere fără nume. într-o lună, de când au intrat în Iaşi, Alexandru s-a uscat ca o coarnă, patima îi izvorăşte din priviri şi-i tremură în glas; patima îl arde cu şfichiul ei de foc!

— Frate, frate, dacă ai şti tu ce-i în sufletul meu! Dacă ai şti câtă amărăciune şi câtă dragoste îmi bân-tuie sufletul!

Potcoavă oftează cu amar.

— Ce-i de făcut, frate, ce-i de făcut? Care din noi doi?

i Cele din urmă vibrări ale urii, dorul de libertate şi de nemărginire, patima de foc, – toate într-o amară vijelie de gânduri răscolesc sufletul viteazului; şi viteazul freamătă înăbuşit.

În juru-i, cazacii, liniştiţi, se odihnesc în pilcuri pe lângă focurile stinse, străjile se zugrăvesc cu putere în răsărit, pe orizontul rumân. Şi Potcoavă stă pe gânduri cu ochii arzători – doi cărbuni – şi vijelia freamătă în sufletul lui.

Un vânt uşor, prevestitorul zorilor, adie peste po-'psLS. Din noaptea liniştită din zgomote slabe: un.strănutat de cal, un strigăt depărtat de prepeliţă, un |:von de aripi pe sus, ori strigătul scurt şi înfiorător 'al străjilor. încet-încet, o geană de foc naşte la răii sărit, creşte sângerând zarea. Un murmur înăbuşit se deşteaptă în rândurile oştenilor.

Potcoavă se ridică şi, înfăşurat în manta, se strecoară printre pilcuri. în afară de roata oştirii, începe a rătăci, visător, pe pajiştea udă de rouă.

Dăvidenii! Iată, se arată satul liniştit de pe costişă, curtea albă a boierului Andrei, râmnicul, păduricea de arini şi de mesteceni şi, în acest cadru de lumină, fiinţa iubită! Atâtea şi atâtea întâmplări neînsemnate se întorc din trecut şi ţin pe loc, cu îndărătnicie, mintea chinuită!

— Odaia umbrită a rănitului, chipul luminos de fată, un schimb de priviri, un zâmbet. atât de neînsemnate întâi şi atât de chinuitoare acum! Apoi cele câteva zile de ploaie, cele dintâi începuturi de dragoste cu atâta greutate învinse atunci, şi mai târziu, după plecare, şi acum, cu atâta amărăciune renăscute şi schimbate într-o vijelie pătimaşă!

— Dar ziua aceea, când stătea el în cerdac cu bătrâna, şi mezinul vorbea cu Ilinca şi când el, într-o izbire de fulger, a descoperit dragostea lui Alexandru! Cu câtă uşurinţă şi-a stăpânit atunci pornirile! Dar acum care din doi? pe cine iubeşte fata?

— Pe cine iubeşte fata? Of! frate, frate, ama-ră-i viaţa mea! Cum nu pot să-mi smulg inima, s-o azvârl la câni! Geme sufletul în mine, frate, dar pe tine te mistuie un foc nestins! Şi poate pe tine te iubeşte, da! poate pe tine!

— Gemi, suflete, zdro-beşte-te, că nu eşti bun de altceva!

Un tropot grăbit de copite se apropie. Potcoavă ridică încruntat capul. Se întoarce pilcul de cercetaşi, prin slaba lumină a zorilor. Aproape de Pot coavă, călăreţii stau şi Suliţă se apropie singur, descăleca şi se închină.

— Ei, Suliţă, întreabă Potcoavă, cum e? ai dat de duşman ori nu?

— Am dat, măria ta. Ne-am apropiat bine şi am cunoscut trei feluri de oaste: munteni, tătari şi de ai noştri, cu boierii hainiţi.

— Au pornit?

— Da, măria ta, au pornit. în fruntea oastei au împins cirezi de vite albe şi herghelii de cai… în urmă vine oastea.

— Bine! rosteşte scurt Potcoavă. înţeleg ce gânduri are Şchiopul. încotro se îndreaptă? Ai făcut ce ţi-am poruncit?

— Măria ta, m-am apropiat şi am izbit cele mai de aproape străji. O roată de tătari s-a luat după noi. Tocmai atunci porneau cirezile de vite şi tabăra lor se mişca… Ne-am lăsat alungaţi într-acoace. Apoi când au zărit străjile, tătarii s-au întors.

— Bine, Suliţă! – rosteşte iar domnul. Apoi, în-torcându-se spre oaste, strigă cu glas mare; Sus, băieţi!

Un freamăt greu umplu câmpia; porunca trecu din gură în gură, şi sotniile începură a se frământa, în luminile zorilor. Potcoavă îşi scutură pletele creţe, îşi trecu mâna pe faţa palidă şi pe ochii arzători, apoi intră în oaste încruntat, cu pieptul sfâşiat încă de furtunile nopţii.

Alexandru şi hatmanul Şah îl întâmpinară cei întâi:

— Bună dimineaţa, măria ta!

— Va da Dumnezeu şi va fi bună pentru noi şi cumplită pentru vrăjmaşi!… zise întunecos domnul. Bună dimineaţa! Se apropie Şchiopul – şi va bine voi Dumnezeu să-l biruim.

— Apoi se întoarse spre Alexandru, care sta trist, cu faţa galbenă şi suptă )

— Frate, lasă gândurile, lasă dorurile! Vine vremea judecăţii! Vom da de Golia acum. N-o să ne mai scape!

Alexandru ridică fruntea şi se uită amărât la frate-său:

— Am lăsat gândurile şi dorurile, doamne'…

— Nu le-ai lăsat! strigă Potcoavă; dacă le-ai fi lăsat, ţi-ar seânteia ochii de răzbunare, ai pândi şarpele acum, la învălmăşală care va izbucni, şi i-ai sfărâma capul… Te voi vedea! Ştiu că avem să-i biruim, strigă Potcoavă, şi pe urmă, – Dumnezeu ştie ce va mai fi pe urmă.

Mezinul tresări, îşi ridică fruntea şi se uită ţintă la frate-său. Şah îi privea mirat pe amândoi.

— Da! strigă iar domnul, întunecos; Dumnezeu ştie ce va mai fi.

— Şah, prietine, mi-i dor de stepă!

— dar cine ştie dacă voi mai vedea stepa!

— Doamne, zise Şah, stăm bine şi aici. Batem pe Şchiopul, batem oşti după oşti, şi ne trece dorul de pustie!

— Taci, Şah, strigă Potcoavă cu, vioiciune, nu ştii tu ce spun eu! Uită-te la Alexandru: el ar putea înţelege, dar nu înţelege!

— Ce vă uitaţi aşa la mine? întâi să batem pe Şchiopul şi să zdrobim capul lui Golia, şi pe urmă vom vedea ce ne e rânduit de la Dumnezeu.

Prin freamătul taberei, se apropiară de domn Ţopa, marele vornic al ţării de jos, şi Kopycki, pir-călabul Hotinului; în urma lor, câţiva boieri – cei credincioşi – şi moş Petrea Gânj cu Pokotilo.

După ce se închinară, Potcoavă începu să spuie veştile aduse de Suliţă. Tabăra se frământa vuind surd şi glasurile hotnogilor şi ale sotnicilor se înălţau puternice în lumina şi răcoarea dimineţii. Scânteierea privirilor domnitorului, apriga lui frământare, vorbele zyârlite mezinului mirau pe toţi, dar toţi îşi închipuiau că apropierea luptei e pricina. Numai Pokotilo şi Gânj aveau îndoieli.

După ce împărtăşi tuturor veştile, Potcoavă zise:

— Iată care e porunca şi rânduiala. Desfăşurăm puşcaşii drept în calea cirezilor; iar la aripi aşezăm călăreţii. Atât. O descărcare de săneţe va întoarce dobitoacele asupra vrăjmaşilor, iar cazacii noştri se vor repezi la margini şi-i vor potopi din două părţi…

Toţi se uitau uimiţi la domn. Vorbirea, ochii înflăcăraţi, – În preajma zvoanei unei oşti şi în apropierea unei izbiri sângeroase, – apriga frământare care izbucnea în mişcare şi vorbă, toate aduceau tuturor aminte de cel căzut la Cahul.

— Ce zici tu, tătucă? şopti bătrânul Pokotilo lui moş Petrea; straşnic flăcău!

— Eu mă uit, frate, la amândoi, zise bătrânul cu mâhnire; mă uit de multă vreme şi nu înţeleg… Uită-te la unul, parcă acum i-au ridicat pânzele de pe obraz; uită-te la celălalt… Mult întuneric şi zbucium trebuie să fie în sufletul lui! Şi nu înţeleg de ce… Mă gândesc la unele, după cum ţi-am spus, mă gândesc la altele… Cine ştie!

— Multe nu înţelegem noi, tătucă! rosti cazacul, întâi eu nu înţelegeam de ce te-ai veştezii aşa la faţă… Frate, Dumnezeu cunoaşte ce-i în inima ta! Aşa-i? încă unul prăpădit pentru totdeauna!

— Încă doi! gemu bătrânul războinic, cu privirea aţintită.

Soarele se înălţa deasupra luncilor Prutului; pe cer plutea o pâclă uşoară. în strălucirile dimineţii, armele oastei scânteiau. Caii nechezau sub călăreţi bătând nerăbdători din copite, pedestrimea se mişca înainte la strigătele hatmanului Şah şi, deodată, în bubuirea surdă de glasuri, Suliţă cu stolul lui de cercetaşi se arătă, se apropie în goană de domn şi îndată după aceea trâmbiţaşul lui Potcoavă dădu vestire. Şi toată oastea tăcu şi rămase nemişcată.

Un aprod aduse pe Murguţ, frumos înşăuat şi împodobit. Domnitorul mângâie coama şi ochii vechiului tovarăş de lupte, apoi se zvârli în şa mânclru şi falnic, cu gugiumanul cu fulg de cocor în cap, pe trup cu tunica scumpă cu nastur de argint şi bran-deburguri de aur; şi trase paloşul. în lumina strălucită a soarelui. în apropierea, lui stăteau boierii, mezinul, Gânj şi Pokotilo.

Pedestrimea se mişca înainte în tăcere, iar sot-niile de cazaci se împânziră pe de lături. Nu trecu mult şi se arătă şi oastea Şchiopului. După cum spusese Suliţă, o apă întinsă de vite mergea înaintea grosului oştirii. Un freamăt slab venea din mulţimea duşmanilor. Peste capetele vitelor se vedeau călăreţii tătari şi până hăt departe, o pădure de suliţi.

Oastea lui Potcoavă se opri şi rămase nemişcată: pedestrimea la mijloc, cu puşcaşii în frunte, şi cazacii în laturi, ca două aripri întinse ale unei păseri uriaşe.

Tălăngile turmelor sunau melancolic în dimineaţa caldă şi zvonul oastei duşmane creştea. Deo-tată un glas, un tunet, se înălţă în oastea moldovenească şi puşcaşii, ochind, sloboziră deodată săneţele, într-o furtună grozavă de bubuituri, şi întreaga oaste izbucni în răcnete sălbatice.

Într-o clipă cirezile de vite, învălmăşite ca de un uragan, pe loc se întoarseră într-un muget de groază şi se năpustiră asupra oastei duşmane. Tobele bătură în oastea moldovenească şi pedestrimea se mişcă în fugă înainte zguduind pământul. Tot atunci cazacii, cu palele în vânt, în două iureşuri grabnice, izbiră cu două vârtejuri oastea ruptă a Şchiopului.

Într-o învălmăşeală furioasă, mugind şi trecând peste pilcuri întregi de oaste, cirezile de vite izbucniră în larg şi umplură câmpia. Tătarii, împrăştiaţi, se adunau; pedestrimea – turci şi munteni – risipită, dădu îndărăt faţă de oastea lui Potcoavă, care se apropia zguduind pământul. Şi, în răcnetele unei întregi armii, măcelul începu.

Potcoavă intră în foc, cosind: pala îi vâjia în mână şi, în răcnetele oştilor, Murguţ îl ducea ca un vârtej; sabia se încovoia, strălucea, cădea ca un fulger; în urmă rămânea şanţ printre duşmani.

După el mezinul se bătea ca un nebun; sărea cu calul în dreapta şi în stânga şi hăcuia în carne.

Cei doi moşnegi, Gânj şi Pokotilo, chiuind, se luaseră după fraţi. Dar deodată se treziră în mijlocul unei roate de călăreţi. Bătrânii îşi roteau paloşele ca nişte zmei, cu ochii scânteietori. îşi repeziră caii. Paloşele zăngăniră, sângele ţâşni.

— Peste ei, tătucă! strigă Pokotilo. Caii se ridicară în două picioare, zburară, pe când câţiva dintre călăreţii duşmani cădeau cu capetele despicate. Apoi bătând în dreapta şi în stânga, bătrânii ajunseră iar pe fraţi.

— Mai repede, moşnege, urlă Gânj: şi pe laturi, că nu ne rămâne nimic!

— Şi bătrânii se roteau în vârtejul de moarte al fraţilor, pe când în jur, pretutindeni într-o bubuire prelungă de răcnete şi de gemete, şi pedeştrime şi cazaci tăiau în oastea Şchiopului. Coasele şuierau retezând picioarele cailor ta târăşti; şuierau rânduri întregi de coase abătând pedestrimea Şchiopului, snopi după snopi, în bălţi rumegătoare de sânge. Ghioaga, cumplita ghioagă noduroasă, ţintuită cu piroane, bătea surd, sfărâmând capete omeneşti. Arcurile se încordau, săgeţile fî-şâiau, săneţele bubuiau, suliţele îşi înfigeau pliscurile în trupuri; paloşele vâjâiau; şi-n freamătul armelor, în larma gemetelor, pilcuri de cazaci răsturnau în ţărână pilcuri de tătari; şiruri de moldoveni potopeau şi aşterneau la pământ şiruri din pedestrimea Şchiopului. Şi prin frământarea aceasta sânge-roasă, Potcoavă trecea fulgexind grămezi întregi; mezinul se bătea lângă el, galben, cu buzele strânse; bălrânii, Şah, Totârnac, Ursu, în jurul lor, pustiau.

Şi iată că o grămadă strânsă de tătari trecu vâr-tej, alungată de un pâlc de cazaci, care îşi învârteau, chiuind, cu dreapta arcanele iar cu stânga paloşele. Simeon Maxim cu capul gol, cu pletele şi cu barba în vânt, era înaintea lor.

— Uraaa! urlă el învârtindu-şi pala; uraaa! ca la nuntă! Să-i tragem o beţie după asta! Fug boierii, între tătari, de mănâncă pământul! După ei, că ne îmbogăţim, fraţilor!… Uraaa!

Potcoavă, la vorbele acestea, îşi întoarse capul o clipă spre vârtejurile nouroase de luptători şi văzu că oastea Şchiopului era spulberată. îşi întoarse capul spre grămada strânsă de tătari, care alerga ca un vârtej cu roata de cazaci după ea; îşi înfipse pintenii în coastele Mruguţului, îl întoarse într-acolo şi porni ca o săgeată, tunând:

— După ei! acolo-i Golia!

Paloşul îi vâjâi, învârtindu-se pe deasupra capului ca un şarpe de flacără. Mezinul îşi strânse buzele mai tare şi se luă după frate-său sângerându-şi calul cu pintenii. Gânj.şi Pokotilo după dânşii, ca o vijelie. Moş Petrea răcni:

— Ia acum a venit vremea noastră, bătrânule. Prindem năpârca!

Îndărătul lor, oastea spulberată a Şchiopului umpluse câmpia, urmărită şi sfâşiată de pedestrimea moldovenească. Cai fără călăreţi rătăceau sforăind prin bălţi de sânge; săneţele urlau răsturnând în ţarină pe fugari; săgeţile zbârnâiau; şi pedestrimea Şchiopului, sfârticată, vânturată în patru părţi, zăcea pe câmpie. Vaietele umpleau văzduhul şi lumina strălucită a dimineţii licărea în bălţile de sânge, scânteia pe armele risipite şi-şi presăra pulberea de aur peste şiruri întregi de răniţi şi morţi.

Potcoavă zbura pe Murguţ. Cei din urmă fugari duşmani se prăbuşeau în laturi îngroziţi de moarte, ca înaintea unei suflări de foc. înainte, tătarii băteau cu paloşele în cai, într-o goană nebună. După ei, cazacii, aplecaţi în şa, mergeau răcnind, învârtind arcanele.

Dai' Murguţ zbura – nălucă, într-o scânteiere de fulgere. Mezinul şi bătrânii se ţineau aproape. Aşa, ajunseră pe cazaci, trecură înainte în şuier de furtună.

Deodată tătarii cârmiră în loc şi apucară în altă direcţie. Cazacii, într-o clipă, se întoarseră şi ei, – loviră pe păgâni în coastă; arcanele zburară şi paloşele zăngăniră. în învălmăşala aceasta, Potcoavă îşi repezi calul; când fu aproape, îl opri, îl ridică în două picioare; – apoi o clipită repezit, păru că zboară şi, deodată, ca un trăsnet, căzu, de deasupra, peste tătari.

Urmară câteva clipe de zvârcolire uriaşă: – apoi tătarii, zdrobiţi, se risipiră urmăriţi de cazaci. Bo ierii căzuseră sub paloşe; numai unul, – unul singur, izbucnind din învălmăşală, îşi repezi iar calul în goană. Potcoavă se avântă după el, răcnind:

— Stai, câne! – stai să-ţi primeşti plata!

Două urlete, al mezinului şi al bătrânului Gânj, răspunseră:

— Golia!… – şi goana începu din nou. Boierul înainte, Potcoavă după el; apoi mezinul cu Gânj şi cu Pokotilo.

Din zborul calului, Potcoavă, pleeându-se în şa, înşfacă de pe un snop de morţi o săneaţă, din zbor o puse la ochi – şi după trăsnetul scurt, calul lui Golia căzu fulgerat, cu stăpânul său sub el.

Cei patru îl ajunseră. îşi opriră scurt fugarii şl descălecară, cu paloşele în mână, pe când boierul, galben ca un mort, cu părul zbârlit, ieşea de sub cal.

— Nevrednicule! tună Potcoavă ridicând paloşul primeşte-ţi plata!

Golia închise ochii, însă rămase drept, nemişcat, ca de piatră, cu buzele galbene. Dar când să cadă fierul luciu, mezinul, gâfâind, se repezi şi apucă braţul fratelui său.

— Frate! strigă el, cu obrazul ca varul; stai! ce faci? Gândeşte-te: e tatăl Ilincăi!

Potcoavă se întoarse, cu faţa cumplită:

— Calcă-ţi pe inimă, nenorocite!

— Ucide-mă întâi pe mine, frate! ţipă mezinul, ţinând încleştat pumnul fratelui său.

Petre Gânj o clipă stătu încremenit ca o stană de piatră. Apoi răcni:

— Vai de voinicul cu inima de muiere! şi ţintind cu ochii lui mânioşi şi înflăcăraţi pe boierul care tot galben şi neîncovoiat sta. – se avântă – Ridică pa loşul, şi-] repezi în capul lui Golia. Boierul căzu grămadă la pământ, sângerat.

Chiar în clipa aceea, un muget ca de taur se auzi şi mezinul, cu ochii crunţi, cu părul vâlvoi, se nă-spusti spre bătrân. Nici n-a fost chip să-l oprească cineva; dintr-o izbitură, pătrunse cu paloşul pieptul moşneagului; şi moş Petrea căzu ca un mal în iarbă, alături de Golia. Un şuvoi de sânge ţâşni din pieptul lui; într-un horcăit, ochii cumpliţi şi înflăcăraţi i se închiseră.

Potcoavă se prăbuşi asupra fratelui său şi-1 apucă de gât, nebun de mânie.

— Ce-ai făcut? ce-ai făcut, mişele! răcni el:u glas greu, răguşit; ce-ai făcut? spune, că te ucid; ce-ai făcut?

Mezinul scăpă paloşul din mână şi căzu în genunchi sub pumnul lui Potcoavă. Moş Petrea gemu şi deschise ochii. Privirile-i în sânge se îndreptară cu dragoste asupra lui Nicoară, care sta înlemnit, cu ochii crunţi asupra sângelui care izvora din rana largă. Apoi faţa veştedă şi mâhnită se însenină şi ochii se închiseră.

Deodată Pokotilo, lăsându-se pe iarbă lângă bătrânul Gânj, zise cu durere:

— Te duci. bătrânule, te duci. tătucă. – şi nimeni n-are să ştie!

Şi pe când cele din urmă zvonuri ale luptei vibrau în văzduh, pe când fraţii stăteau încremeniţi, – o săgeată, venită cine ştie de unde, şuierând, se înfipse în pieptul bâtlanului cazac.

— Bine, zise el liniştit, aşezându-sc pe iarbă, lângă Gânj: – bine! murim odată, tătucă… – şi cu dreapta,.îşi smulse săgeata cruntă – de-acum a trecut şi zbucium şi tot…

murim odată, bătrânule… şi nimeni, tătucă, nimeni n-are să ştie!

Pokotilo îmbrăţişa pe Gânj, pe când caii lor, sfo-răind, se apropiară şi-i ţintiră cu ochii lor bâânzi.

— Aceasta-i cea din urmă părere de rău, bătrânule… şopti cazacul la urechea lui Gânj şi se stinse şi el.

Rămăşiţele oastei duşmane, cu tot cu Şchiopul, fugiseră, dispăruseră în zare. Acum, în căldura şi în lumina soarelui, sotniile căzăceşti şi pedestrimea – roind într-un murmur mare de glasuri – se strân-geau în jurul Domnului.

Potcoavă se arătă pe cal, în văzul tuturor, palid, în ochii lui lucea o lumină posomorită.- Mezinul, sfârşit, cu ochii în fundul capului, părea'că se gândeşte la altceva: nici nu lua în samă mişcarea din jurul lui.

Şah, Ţopa, Kopycki, boierii, se adunară în jurul domnitorului. Voiau să vorbească, dar tăcerea întunecoasă a lui Potcoavă îi amuţi.

— Măria ta, zise într-un târziu Şah, eşti rănit?

— Sunt rănit, da! zise scurt viteazul.

Apoi îşi plimbă ochii asupra întregii lui oştiri, îmbrăţişa câmpul de luptă semănat de morţi, se uită spre mezin şi zise iar boierilor, întunecat:

— Mâni să se adune divanul!

A doua zi s-a adunat divanul şi Potcoavă a spus ce avea pe suflet. A spus că s-a săturat până în gât de domnie, că-şi ia cazacii cu tunurile şi steagurile dobândite în bătălia de la Docolina şi se duce în lumea lui! Lui nici nu i-a trebuit, nici nu-i trebuie domnie! în zadar s-a frământat norodul şi au răcnit boierii. A plecat, – chiar a doua zi, în zori.

Dar îndată ce ieşi din Iaşi, porunci lui Şah să meargă singur înainte, căci el se va abate două zile din drum. Porunca aceastra fu dată aşa, din senin.

— Şi iată! după o bătălie crâncenă, după sfărâmarea duşmanului, – ca într-o fulgerare, – Potcoavă se trezi singur, numai cu frate-său şi cu cinci tovarăşi,

— vechii tovarăşi, – călărind prin locuri cunoscute, spre Dăvideni.

Viteazul singur nu înţelegea furtunile care-i bântuiau sufletul; se lăsase în sama Celui de sus, căci ce era în sufletul lui, numai unul Dumnezeu ştia! Plutea acum ca într-o negură, dus ca de un vis, chemat de o putere oarbă, – călărea alături de mezin. Pe amândoi fraţii îi purta patima cătră aceeaşi ţintă.

Totuşi, prin viforul sufletesc, Potcoavă prindea câteva icoane şi câteva sunete: nemărginite doruri de stepă şi de viaţa fără frâu de altădată, o patimă care-i turna foc pe simţuri, o disperare oarbă: mezinul, şi vorbele din urmă ale bătrânului Pokotilo:

— Nimeni, tătucă, n-are să ştie!

— Vorbele acestea erau legate de moartea bătrânului Gânj, şi de o poveste, într-o noapte de chef, în tabăra de la Nipru, o poveste pe care atunci nici n-o prea băgase în samă, nici n-o înţelesese!

Caii alergau pe drumuri cunoscute. în urma fraţilor, călăreau vechii tovarăşi: Totârnac, Suliţă, Ursu, Harbuz şi Caraiman, şi ei trişti, şi ei amărâţi, duşi de vijelioasa jale a lui Potcoavă.

Murguţ se ducea ca vântul pe drumurile înguste şi pe sub streşina codrului, prin care ' treceau cele dintâi suflări prevestitoare ale toamnei; şi Nicoară sta drept în şa, iar chipul lui întunecat, ca tăiat în piatră, era nepătruns de dureri lăuntrice: numai în ochii dureroşi sclipea lumina posomorită a unui râm-nic adânc într-o zi fără soare. Capul mezinului părea un cap de mort cu doi ochi de flăcări.

Umblau din zori, fără întrerupere, pe drumurile singuratice presărate de cele dintâi frunze veştede. Acum soarele se lăsa spre asfinţit, înroşind nourii şi negurile din ponoarele munţilor. Din câmpii venea un vânt uşurel, aducând cu el suspinele înăbuşite ale începutului de toamnă.

Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgiţel tânăr, în care razele se cufundau pline de taină; apoi începu să urce printre stejari rari, – cele dintâi străji ale codrului. Lumina se împuţina.

Prin liniştea largă a pădurii se suiră până pe creastă. De acolo privirea, lăsându-se pe cununile întunecoase ale gorunilor, îmbrăţişa în văi, departe, lunci întinse de arini şi de mesteceni, prin care scân-teiau reţelele curgătoare ale Moldovei, pline de jarul apusului.

Pe când se lăsau la vale, soarele se stingea în munţii vineţi. Frunze galbene zburau prin văzduh, ducând pe vânt durere; în vale zvonul undelor se auzea prin freamătul toamnei.

Amândoi fraţii visau, pe când caii coborau grăbiţi spre popasul vechi.

Ochii lui Alexandru vedeau pe Ilinca la marginea lacului, întristată, întrebând vânturile. Frunze vin pe vânt şi cad, înfiorând apa. Cocoarele trec pe sus şi duc spre miazăzi bucuriile. Pe râmnic, luntrea sade ca o pasere rănită, cu aripile lăsate. Ilinca stă întristată pe mal, în apusul rece. Toamna suspină în adâncimi.

Un oftat umflă pietul mezinului. Potcoavă auzi oftatul şi-şi întoarse o clipă ochii cătră frate-său, dar nu zise nimic. De când căzuse bătrânul Gânj, fraţii nu schimbaseră o vorbă.

Copitele cailor răsunau în amurgul de toamnă ca într-o pustie. Balta, aproape, scânteia ca oţelul în cele din urmă licăriri ale zilei.

Tăcuţi, cârniră la dreapta şi poposiră pe malul apei, în lunca de mesteceni. Potcoavă se oprise, des-călecase, fără de nici o vorbă, ca într-un vis; iar mezinul, cu ochii plini de durere nespusă, descălecase şi el.

Caraiman scapără şi aţâţă un foc de găteje ' Vulpe îşi înşfacă săneaţă şi porni prin tufişuri cătră vad. Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină-în apele Moldovei. Zidul alb de mesteceni licărea. Noaptea coborâse în fiorurile toamnei şi sus, din văzduhuri albastre, izvorau stele galbene. Fraţii stăteau în picioare, neclintiţi, în luminile focului, pe gânduri.

Deodată mezinul îşi întoarse ochii arşi spre frate-său şi zise cu greutate:

— Nu trecem pe la Dăvideni?

Potcoavă tresări, se întoarse şi se uită lung, lung la frate-său. Apoi răspunse, cu glas schimbat:

— Nu… nu merg… du-te tu singur, frate!

Mezinul îşi apucă oftând calul de frâu şi se apropie de Nicoară. Amândoi fraţii se priviră tăcuţi, cu mâhnire, în luminile roşii ale focului. Apoi mezinul gemu:

— Iartă-mă, frate! nu, nu mai pot răbda! Şi Nicoară rosti, amărât:

— Du-te, Alexandre!

Fraţii se apropiară, se sărutară; mezinul încalecă, se mai uită o dată cu desnădejde în urmă, apoi trecu printre ramurile luncii şi se şterse.

Potcoavă rămase în picioare în bătaia focului, visător, cu ochii plini de o durere de moarte. Vântul aducea cântecul codrilor bătrâni; toamna îşi buciuma mâhnirea în adâncimi. Toţi stăteau muţi, înfioraţi de durere.

Deodată, Potcoavă îşi scutură pletele creţe, păru că se deşteaptă şi strigă cu glas adânc:

— Haidem, fraţilor! în stepă! la larg!

În ochii lui ardea o flacără nedomolită; pe obraz îi era săpată o hotărâre nestrămutată.

Ursu chiui pe Totârnac. Apoi, când Vulpe veni, îşi strânseră toţi chingile cailor şi încălecară.

Potcoavă zise:

— Înainte! şi porni, ieşi din roata luminii, intră în întuneric, fără să se mai uite înapoi.

Dar încercările nu erau încă sfârşite.

La Nistru, în popas mare, cazacii se odihneau înainte de a trece dincolo, şi Nicoară, în cortul lui, sta ca într-o noapte adâncă. Sufletul lui ieşise din vârtej, dar încă nu se liniştise; rătăcea prin noapte ca o pasere ostenită.

Sta pe spate, pe covoare şi perne de matasă, cu mânile sub cap, cu ochii în gol. Şi icoanele din trecut veneau învălmăşite, mai luminoase, mai întunecate, dar toate aduceau câte o durere nouă.

Uite odaia mohorâtă în care intră, ca o lumină, un chip iubit. Iată ochii negri şi obrajii rumeni ca o floare de măr… Atunci au fost ceasuri tăcute şi chinuite, dar n-au fost aşa de dureroase ca acum.

Atunci sufletul se zbătea nehotărât, avea clipe de cădere, se înălţa iar trufaş; acum, în suflet, nu-i decât chin amar! înmlădierile melodioase de glas, unele priviri pline de un farmec atât de puternic, acuma, singur, iar pribeag, ce bine le înţelege! Şi plimbările în amurg, prin parcul vechi, vorbele spuse cu jumătate de glas, umbra fumurie care umple tufişurile de taină, – s-au dus, s-au dus, şi el n-a putut să le înţeleagă!

Ce se petrece acum la Dăvideni? Ce-o fi făcut mezinul!

— Frate, frate! pentru tine mult am pătimit!

— Dar fie! piară trecutul, numai mezinul să se liniştească: durerea l-a ars şi l-a mistuit cumplit.

De la Alexandru, gândurile trec grabnic la multe întâmplări din urmă. Şi iată şi moş Petrea cel viteaz şi bun, iată-l căzut sub paloş! Aceea a fost cumplită izbitură… Şi iar. un gând fulgerător trece: noaptea de chef din tabăra de la Nistru. Parcă i se lămureşte povestea cazacului Pokotilo şi vorbele:

— Nimeni, tătucă, nimeni n-are să ştie! Bătrânul Gânj s-a dus şi n-a spus nimic, dar Nicoară simte ceva duios pă-trunzându-i sufletul şi dragostea de părinte a lui moş Petrea pare că-l învăluie încă.

Icoane şi gânduri dureroase se perindează amestecate şi sufletul stă ca într-o noapte oarbă. Ceasuri de durere trec şi în jur tabăra murmură.

Câtă vreme a trecut de când stă gândindu-se, de când trecutul zbuciumat îl chinuieşte? Dintr-o dată se deşteaptă în zvonul taberii, într-un fel de hohot mare, care se înalţă clocotind. Ce este? Şi se scoală încet, ridică pânza grea, bătută în aur şi argint, de la intrarea cortului. – şi deodată i se deschide înaintea ochilor frământarea oamenilor şi a cailor, aproape; mai încolo. Nistrul curgând limpede, înflăcărat în asfinţitul de soare; şi departe nemărginirea, stepa fără hotare, pierzându-se în albastrul sumbru al răsăritului.

Dar tabăra hohoteşte.

— Şi iată că apare, prin frământarea războinicilor, pe un cal mărunt, dar încordat, cu căciula mare dată pe ceafă, c-o ghioagă nestrujită aninată de botul şelei, Ghiţă Botgros, chiar Ghiţă Botgros! Şi pe când cazacii, în jurul lui, râd şi de cojocul cel scurt, şi de opincile nerase de porc, şi de căciula mare, şi de ghioaga uriaşă, – dar mai ales de gâtul lung şi de obrazul spân şi poznaş, cu nasul ascuţit, – badea Ghiţă trece, lung şi deşirat, c-o mână în şold şi cu zâmbetul pe buze. Şi iată că iese Suliţă din mulţime, şi Totârnac, şi Ursu, şi Crăciun Harbuz, şi Caraiman, – şi Botgros ridică mânile în sus şi răcneşte:

— Măi fraţilor! v-am spus eu c-avem să ne mai vedem!

Descăleca şi începe a-şi săruta tovarăşii vechi de cinste, şi lacrima, vechea lacrimă, iarăşi se arată în vârful nasului ascuţit.

— Veste-jalnică, fraţilor! dacă nu-i jalnică, să-mi radeţi mustaţa!

Atunci Ghiţă zăreşte pe Nicoară Potcoavă în uşa cortului, privindu-l neclintit, cu ochii de flăcări. Şi cum îl zăreşte, se desface de tovarăşi şi, cu paşi mari, se repede, se apropie de cort şi cade în genunchi:

— Măria ta, de patru zile îmi alung roibul şi te caut!

Şi-acolo, în uşa cortului, frate Ghiţă, – măria sa a rămas ca împietrit şi te-a privit lung-lung, apoi te-a apucat de-o mână, te-a tras în cort şi a lăsat pâriza grea. ţesută cu fir, în jos. După aceea s-a aşezat pe covor, ţi-a făcut semn să te aşezi şi tu, şi ţi-a şoptit:

— Spune!

Şi tu, frate Ghiţă, ai început a spune:

— Măria ta… după ce-aţi plecat, mare durere a fost. Vai de capul nostru! Jupâniţa Ilinca s-a ofilit, s-a tot ofilit, până ce-a căzut la pat… Şi era slabă, măria ta, albă şi frumoasă, parcă era o sfântă! Şi boierul nostru, săracul, şi jupâneasă noastră nu ştiau ce să-i mai facă! au chemat babe, au venit ieromonahi vechi, degeaba! dacă nu i-a putut face nimic baba Aniţa, care te-a pus pe măria ta pe picioare şi pe mine m-a scăpat de la moarte, – apoi alţii nici atât, muncă degeaba!

Şi aşa s-a stâns, măria ta, zi cu zi. Şi acu o săptămână a simţit pesemne că se duce: m-a chemat şi mi-a zis: Ghiţă, să te duci să găseşti pe măria sa Ion-Vodă şi să-i spui atâta că eu m-am dus! – şi pe urmă a început a plânge; şi după ce-a plâns de s-a uşurat, s-a dus!

S-a dus, a rămas albă, limpede la faţă, chiar în odaia ceea unde ai zăcut măria ta. Şi veneau frunze aduse de vânt, frunze galbene ca nişte fluturaşi, şi se aşezau pe patul unde zăcea jupâniţa Ilinca, Dumnezeu s-o odihnească! Şi eu plângeam ca un prost, măria ta, buhăiam aşa de tare, încât am sculat toată curtea în picioare! Şi a venit şi boierul nostru, sărmanul, şi biata jupâneasă, – şi ce-a fost. ce-a fost… Dumnezeule – Doamne! dacă n-or muri şi ei din asta, să-mi razi mustaţa, măria ta!

Ş-am aşteptat s-o îngroape.

— Pe când eram în ţintirim şi sfinţia sa părintele Ciotică cânta veşnica-pomenire şi eu prăvăleam ţărână pe sicriu, pe când boierii plângeau, săracii, de ţi se rupea inima, şi clopotele sunau – iată că se arată coconul Alexandru, fratele măriei tale. Şi cum a văzut, a strigat:

— Lăsaţi-mă s-o văd! nu zvârliţi ţărâna, lăsaţi-mă s-o văd! şi se uita cu ochii rătăciţi la noi, stând încremenit ca o stană, pe marginea gropii. Şi popa cânta, şi eu prăvăleam plângând ţărâna. Pe urmă a vorbit din nou, rar, ca într-un vis:

— De ce-am rătăcit noaptea! de ce n-am venit, mai degrabă, s-o mai văd o dată! Şi s-a lăsat în genunchi şi a început a geme. Şi-i curgeau lacrimile ca un pârău. După aceea s-a ridicai încet, s-a uitat prăpădit în jur, a mai suspinat o dată, – a încălicat, a pornit şi s-a dus!

Ş-atâta-i, măria ta. Pe urmă eu am purces să te caut, şi de patru zile şi de patru nopţi umblu şi acum iată că te-am găsit, Doamne, şi-ţi spun numai atât:

— Măria ta! jupâniţa noastră s-a dus!

Şi chiar numai atât ai spus, frate Ghiţă, ş-ai tăcut: şi lacrima s-a rostogolit uşor pe spinarea nasului şi a rămas aninată în vârf. Pe urmă te-ai uitat la măria sa şi l-ai văzut stând posomorit, cu ochii mari ca două genune, în care se rotea ca o apă neagră du-rerea; te-ai uitat la el şi ai rămas îngrozit. Nu ţi-a spus nici o vorbă şi stătea ca de piatră.

Târziu s-a ridicat în picioare, a dat la o parte pân/.a de fir şi a rămas privind în adâncul răsărit. Cerul era întunecos şi din zarea nemărginită se ridicau încet-încet nouri negri. Un vânt repede începuse a sufla, încreţind pânza de ape a Nistrului.

Deodată ai tresărit înspăimântat, la răcnetul lui:

— Şah! plecăm! – şi ai văzut pe uşa cortului cum tabăra vitejilor începe a se frământa cu zgomot. Şi Potcoavă sta în locul lui şi privea cu ochii mari nourii negri, care se rostogoleau şi scăpărau fulgere departe, în stepa nemărginită.