XVI În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic

Prietinul meu mă întâmpină zâmbind în prag şi mă pofti în odaie. Fereastra era deschisă spre grădină, unde se vedeau, în soarele de april, cei dintâi cireşi înfloriţi.

— Nu-s aşa de bolnav cum vei fi crezut, îmi zise el, privindu-mă cu ochi îmbătrâniţi de insomnie. M-am răsucit însă toată noaptea în aşternut, ca pe-un grătar, cu puţină febră şi cu dureri la încheieturi. Vorbind ca un vânător, aş zice: mă dor picioarele cu care am cutreierat pădurile şi braţele care au purtat armă. S-apropie ceasul – pe care nu pot spune că-l aştept fără întristare.

— Prietine, i-am răspuns, să nu vorbim despre duşmana oamenilor într-o zi aşa de frumoasă.

— Nu vorbesc de moarte, îmi replică el, aşezându-se cu luare-aminte în fotoliul din preajma ferestrei. Mă gândesc prea puţin la ea şi ştiu că are să mă surprindă, pentru că omul caută înşelări şi-şi face iluzii chiar şi-n acest domeniu. Pe lângă asta, am credinţa că va veni vânătoreşte şi voi trece dintr-odată spre frunzele putrede ale văilor şi spre apele cerului. Gândul meu e mult mai aproape, mai omenesc şi mai meschin. Mă gândesc la ceasul când n-am să-mi mai pot satisface singura pasiune care mi-a mai rămas. Cu anii, se-nţelege, am devenit din ce în ce mai vânător. Şi dacă inima nu-mi va mai bate nici pentru asta, atunci s-a sfârşit. Ce rost mai are stăruinţa mea în această ipostază a existenţii?

Adusei în întâmpinarea tânguirii lui câteva vorbe nehotărâte şi banale. El se aşeză mai bine în jâlţ şi râse cu uşoară răutate.

— Dumneata vrai să mă mângâi? Îţi mulţămesc; şi-n schimb te asigur că nici dumneata nu vei scăpa de această catastrofă inevitabilă. Într-o noapte, stând cu ochii deschişi în întuneric, ai să asculţi cum îţi scârţie şi-ţi ţipă încheieturile dureroase. Dacă vei fi singur pe lume, ca mine, n-ai s-aştepţi pe nimeni care să vie cu paşi uşori, să-ţi puie mâna pe frunte. Din trecutul negru care doarme în tine, vor începe să urce aburii otrăviţi ai amintirii. Se vor preface-n femei pe care le-ai iubit şi-n întâmplări care acuma au semnificaţii extraordinare. Umbrele iubirii te vor fixa cu ochi de dincolo de moarte. Întâmplările vor grăbi o clipă accentele sărmanei inimi. Vei fi singur, cu fantomele, şi vei înţelege că ai intrat în epoca renunţărilor. De aceea astăzi mă găseşti mai mult mâhnit decât bolnav şi destul de dispus să-ţi fac o destăinuire pe care încă n-a auzit-o urechea unui vânător. De altminteri împrejurarea de care-ţi vorbesc n-am împărtăşit-o nici profanilor. Când – rareori – îmi apărea în conştiinţă, mă grăbeam s-o cufund la locul ei în întuneric, c-un fel de sentiment de ruşine faţă de cei care-ar fi putut s-o descopere.

— E o întâmplare destul de veche şi de romantică. Şi se pare că trebuie să ţi-o spun, – ca să-mi supravieţuiască. Mă hotărâsem într-o primăvară, când înmuguresc pădurile, să fac un drum greu la munte, spre a-mi spori trofeiele de vânătoare c-un cucoş sălbatic. Ai împuşcat vreodată cucoş sălbatic?

— Nu – am mărturisit eu, cu oarecare stânjenire.

— Înţeleg că-ţi vine greu să mărturiseşti. Un vânător socoate că are datoria să se puie în raporturi de superioritate cu toate lighioanele pământului şi pe urmă să se laude cum le-a distrus. Eu am făcut expediţia clasică spre cucoşii sălbatici şi uneori am povestit, cui voia să mă asculte, cum se puşcă asemenea dihănii; – dar întâmplarea reală, numai dumneata ai s-o asculţi. De altminteri nu-i cine ştie ce deosebit; nu cuprinde nimic extraordinar şi dramatic; astă-noapte însă am văzut-o din nou şi mi-a bătut inima violent, ca tesla unui dulgher tainic.

— Mi-am găsit prin urmare un tovarăş vrednic ş-am plecat, bine încredinţat că mă voi întoarce c-un cucoş de munte. Un cucoş sălbatic e o pasere rară; e cea mai frumoasă şi mai mare pasere a continentului nostru; este, pentru un vânător, o glorie care se răsfrânge asupra întregii vieţi.

Aşa îmi vorbea şi-mi argumenta tovarăşul cu care intrasem în valea Bistriţei. Tovarăşul meu era un om tacticos şi cu principii. Era un străin, de neam nehotărât, un anume Iohan Cart, förster16 cu diplomă de la Viena. Venise în ţară la noi din tinereţă, adus de unul din Ghiculeşti, ca să-i organizeze o făzănărie ş-un parc de cerbi şi ca să-i conducă europeneşte şi vânătoreşte pădurile. Boierul sărăcise şi-şi vânduse moşiile, cum a fost rânduiala lucrurilor în ţara asta; Iohan Cart însă nu s-a mai întors de unde venise. Şi-a găsit slujbă la alţi boieri şi la alte păduri şi nu cunoştea ţară în care ar fi putut fi mai fericit.

— Eu am umblat mult prin lume, îmi zicea el pe când porneam în susul Bistriţei, de la Broşteni, dar ţinuturi aşa de bogate în vânaturi ca aici, la poalele munţilor, n-am prea întâlnit. Şi, văzând că se aduce de la podgorii un vin aşa de minunat şi ieftin, m-am hotărât să fac popas; căci la vreme de bătrâneţă nu este altă doctorie mai bună decât vinul…

Era îmbrăcat cu straie verzi tiroleze. Bocanci grei şi colţuni de lână până la genunchi. În cap, pălărioară cu pană de sitar. Mustăţile, bine răsucite şi întărite cu cosmetic şi barba-n cotlete, îngrijit tăiate şi frumos rotunjite. Nasul, destul de gros şi de rumân, îndulcea întrucâtva privirea-i cam fudulă şi semeaţă. Avea toată înfăţişarea unui neamţ din Austria; cu toate acestea, el arăta între neamurile lui când leşi din Cracovia, când ruşi din Kiev; când olandezi, când elveţieni. De când se însurase, după rânduiala ortodoxă, c-o ţărancă de la Plotun, îşi zicea Ion Cart, şi-i plăcea să pomenească de neamurile nevestei. La urma urmei, eu îs moldovan, încheia el râzând, pentru că-mi place vinul de Cotnari ş-am să fiu îngropat în ţintirimul de la biserica unde m-am cununat.

— Iar cât priveşte, domnule, despre cucoşi, apoi să-ţi spun, că eu îs tata lor. Vezi dumneata puşca pe care o am în spate? Asta-i o puşcă pe care o port eu de multă vreme ş-o am cadou de la Ghica bătrânul, – de la cuconu Scarlat, care mi-a pus-o în mână după ce-a împuşcat cu ea cel dintâi fazan în pădurile sale. Apoi eu, la vremea asta, când înmuguresc la poale grădinile, mă sui la munte şi împuşc cu dânsa un cucoş sălbatic. Îl împăiez frumos şi-l vând scump la un ciocoi, ca să aibă cu ce se lăuda. Dumneata însă nu eşti ciocoi; eşti boier; de-aceia mergi cu mine sus.

— Ba drept să-ţi spun, meştere Cart, – îi răspund eu, cu asemenea vânătoare încă nu mă pot lăuda.

— Nu-i nimic, cucoane; ai să te lauzi de-acu’ nainte. Numai s-asculţi de toate învăţăturile mele. C-aşa ascultă vânător de la vânător. Eu îţi spun dumitale, şi mie mi-au spus alţii. Pe lângă asta, eu am vânat cucoşi sălbatici şi-n alte părţi de lume. Întâi şi întâi am cunoscut asemenea pasere frumoasă când am fost la Caucaz, în tinereţele mele. Să nu te miri dumneata, căci eu am colindat lumea în lung şi în lat. Acolo, de la nişte ofiţeri muscali, am învăţat meşteşugul cum trebuie să te apropii de cucoşii sălbatici. Paserea asta, când stă liniştită pe creanga ei sus, în singurătate, are o simţire aşa de mare şi e atâta de spărioasă, încât, numai clipirea unei mişcări dacă-i fulgeră, – întinde gâtul şi aripile şi se mistuie în adâncurile prăpăstiilor. Trebuie să te duci împotriva ei în vreme anumită, bunăoară cum ne ducem noi acuma, şi s-o pândeşti în amurg, ori în zori de ziuă. Şi când ai auzit-o chemând şi cântând, – dacă nu eşti departe, te-ndrepţi înspre ea. Când şi-a contenit strigătul, te opreşti, şi-ncremeneşti aşa ca o stană de piatră. Când ţipă din nou, iar te apropii. Pentru că paserea asta, când ţipă, – bate din aripi, întinde gâtul, închide ochii şi-şi astupă capacele urechilor, şi urlă asupra depărtărilor, chemând găinile, încât nu mai simte nimic altceva cele câteva clipe. Atunci te poţi apropia spre dânsa. Aşa poţi ajunge până-n preajma ei; şi când urlă iar în vârful pinului, fiind sub dânsa, o împuşti cu uşurinţă. Dar să n-apuce a-i veni găinile, – căci dac-au venit, ele-l priveghiază şi-l păzesc de duşman. Pe sălbaticii aceştia îi prinzi iarăşi lesne, cucoane, când se întâlnesc doi şi încep o bătălie cumplită – iar muieruştile privesc de sus, din galerie cotcodăcind cu uimire şi plăcere…

Vorbind aşa, mergeam călări pe malul Bistriţei şi munteanul, stăpânul căluţilor, şădea înainte pe potică, cu toporul pe braţul stâng. Apa râului venea în puhoi, pentru că în râpele munţilor bătuse multe zile în şir soarele celor dintâi săptămâni de primăvară şi ultimele omături coborau treptele de ponoară, forfotind şi spumând.

La o cotitură ne apăru înainte o plută de catarguri mari. Venea cu iuţeală pe spinarea năhlapilor17 ş-o păreche de cârmaci şi alta de dălcăuşi18 o purtau încordându-se năprasnic şi cumpănind-o pe sfor19.

— Aiştia-s nişte nebuni de la Dorna… ne zise stăpânul cailor, întorcându-se spre noi. Acu’ în puhoi, duc ei brazii cei bătrâni cu mare primejdie. Fug ca trinu. Într-o zi fac drumul până la Piatra…

Muntenii au trecut măreţi pe talazurile spumoase. O clipă au întors spre noi obrazurile şi ne-au dat, cu glas, bun-întâlniş. Îndată au trecut spre alt cot al râului. Şi, dintre ei, de pe vatra de brazde, se înălţa între ţărmuri fumul focului lor.

Apariţia aceasta mi-a mişcat sufletul ca un element însuşi al naturii; ş-am simţit în mine, cu bucurie naltă, puterea tinereţii. Mireazma nouă a pământului ş-a brazilor îmi umplea pieptul. Şi-n câteva locuri m-am oprit ş-am descălecat, ca să culeg flori albastre de liliac de munte. Îmbătat de începutul de primăvară, am suit pe Rarău, la locurile de pândă. Am răzbătut prin pâraie umflate, am suit poteci întortochiate, – ş-am poposit în sfârşit, pe-o vreme blândă de înserat, la o colibă mare de cetină. Acolo domnul Ion Cart şi badea Onofrei munteanul au alcătuit un foc grozav şi s-au pus să coacă bulzi de mămăligă cu brânză. Eram pe-o culme, deasupra pădurilor; şi din hamacul meu, bătut de dogoarea flăcărilor, priveam cerul spuzit de stele şi cercam să desluşesc glasurile singurătăţilor. Dar caii erau aproape, ronţăind; tovarăşii mei schimbau necontenit cuvinte, şi-n foc pârâiau cetinile şi răşina. Simţeam numai în juru-mi imensitatea muntelui şi a codrilor subt cer şi subt stele, – şi-nchideam pe jumătate ochii, fericit ca de ceva ce era numai al meu.

— Cucoane, îmi şopti försterul la ureche; a răsărit luna: de acu trebuie să mergem la locul pe care-l ştiu eu.

Am tresărit din somnu-mi scurt ş-am fost în picioare, cu mâna pe armă. Din răsărit năştea un sfert de lună în neguri. Caii se liniştiseră şi munteanul dormea în cojoc lângă focul potolit. Păşind în urma lui Iohan Cart, pădurea mi se părea alta, tăcută şi aşteptând ivirea zorilor. Tăcută şi încărcată de o taină grea. Abia într-un târziu, când ne-am oprit, am înţeles că taina aceea grea era singurătatea neclintită şi pustie. Inima începu a-mi bate într-un chip deosebit când în juru-mi se întinse o împietrire aşa de mare, încât auzul meu ascuţit putea percepe în râpe foarte depărtate zvoana pâraielor primăverii.

Stăteam răzimat de-un molid la o margine de poiană. Tovarăşul meu rămăsese în altă margine. Şi cerul deasupra începea să pălească. Avea coloarea florilor de zlat20, pe care le culesesem în ajun. În văi erau neguri slab luminate de lună. Prin umbra aceea care vestea zorile, zăream la douăzeci de paşi de mine o tisă bătrână, cu vârful crescut strâmb. Şi pe când o priveam aşteptând sosirea sălbăticiunilor, auzii în mari depărtări, cătră zvoana pâraielor, o izbucnire stranie, un fel de hohot al singurătăţilor. M-am înfiorat. Am auzit iar chemarea, ca un muget stâns al pădurilor ş-al muntelui. Pe urmă au apăsat asupra-mi tăcerea şi neclintirea.

Şi, dintr-odată, sosirea cea neaşteptată s-a produs. Un fâlfâit mare şi greu s-a lăsat din cer, ş-o pasere, care mi s-a părut enormă, a acoperit vârful cel strâmb al tisei. Era uriaşă şi nedesluşită, şi inima-mi porni în piept cu spaimă. Ştiam însă că trebuie să fie cucoşul de munte, pentru care venisem, şi strânsei convulsiv puşca, aşteptând neclintit. Mi s-a părut c-am aşteptat mult, dar n-am aşteptat decât o clipă. Paserea s-a mişcat pe craca strâmbă; s-a cumpănit închinându-se cătră lună şi cătră neguri; a crescut deodată umflându-şi penele şi-ntinzând în lături aripele; ş-un sunet teribil izbucni, ceva cavernos, sinistru şi pasionat. Sentimentul care a tresărit în mine a fost amestecat cu frică şi admiraţie, – ca întâia oară în copilărie când am auzit tunetul. Şi-ndată după răcnetul prim, chemarea paserii se prelungi în tresăriri uscate, ascuţite şi comice, până ce unda cea puternică şi victorioasă se trezi şi bubui iar peste codri şi singurătăţi.

Rămăsesem înlemnit. Şi nici astăzi nu înţeleg de ce am avut încredinţarea imediată şi întreagă că în urechi îmi sunase chemarea primăverii, sălbatică, pătimaşă şi nebiruită. Cutremurul fiinţii mele a fost aşa de aspru, încât am pierdut atingerea cu realitatea. Puşca mi-a rămas uitată în mână. Câteva clipe încă şi peste chemarea stânsă aici însă sunând încă în ponoare, a plutit zborul găinilor sălbatice. S-au lăsat la poalele tisei, subt domnul lor, tăcute şi fulgerate de dragoste. Se revărsa de ziuă şi cele dintâi luciri ale zorilor băteau sus în paserea măiastră care-şi rotea coada şi-şi umfla în coroană penele capului. Puteam să trag ş-asupra ei ş-asupra soaţelor sosite subt ea; şi n-am tras. Am făcut o mişcare, ş-au plecat într-o clipă în cer ori în singurătăţile Rarăului. Am rămas iar în tăcere şi auzeam numai puhoaiele primăverii în prăpăstii depărtate.

Mi-a fost foarte ruşine de tovarăşii mei, – deşi încercam să mă mângâi cu felurite explicaţii. Ş-această înfrângere vânătorească n-am mărturisit-o nimănui până astăzi. Dumneata o auzi întâi, pentru că eu am trăit-o a doua oară astă-noapte, într-un ceas de suferinţă, când s-au trezit în mine fantome ale trecutului.